Untitled Document

Atenţie: la sfâritul ultimului capitol al cărţii, se află câteva observaţii şi lămuriri utile!!!

Satul Pârşcoveni este aşezat pe malul stâng al Olteţului, mai jos de oraşul Balş. Numele îi vine de la boierul Pârşcoveanu, cumnatul lui Constantin Brâncoveanu şi velvornicul (prim-ministrul) acestuia. În 1710 a fost trimis în misiune la Viena pentru a face o alianţă contra turcilor, dar a fost prins şi probabil omorât.

În clopotniţa bisericii mai este încă un clopot donat de boierul Pârşcoveanu.

Moşia a fost transmisă, mai târziu, boierului Oroveanu care se pare că era un descendent de-al lor.

Aici se naşte în 1870 o fată, Dina. Mama ei, o ţărancă foarte frumoasă, era iubita lui Oroveanu, care i-a dat o casă şi câteva hectare de pământ aici în Pârşcoveni.

Dina a avut trei copii, o fată şi doi băieţi pe care i-a crescut singură, căci „omu” ei şi-a rupt un picior, a făcut cangrenă şi decât să-i taie piciorul a preferat să moară.

Dina era o femeie tare ca oţelul. Nimeni nu-i ieşea din vorbă. Avea o voce tăioasă, vorbea puţin, totuşi autoritară, probabil îl moştenise pe Oroveanu.

Fiul cel mare, Iancu, la începutul primului război mondial, în 1916 a primit înştiinţarea de mobilizare în armată.

Dina pusese ochii pe o fată, Lina a lui Vale, ca să-l însoare pe Iancu. Nu vroia să o piardă, căci până venea Iancu din război putea să o ia altcineva.

– Uite, băiatul meu vrea să se însoare cu fata voastră. Dacă sunteţi de acord, rămâne aici.

Şi Iancu a rămas câteva zile în patul fetii, după care a plecat la armată.

Unitatea militară a lui Iancu era încartiruită în Bucureşti. Nemţii ocupaseră Oltenia dinspre Ardeal, coborând pe râurile Motru, Jiu, Olt, Cerna şi zdrobiseră unităţile româneşti în zona Severinului.

Au luat mulţi prizonieri care au fost duşi imediat în Germania şi s-au întors după ce s-a terminat războiul.

În Bucureşti se făceau pregătiri intense pentru evacuarea instituţiilor statului în nord, la Iaşi. Ruşii au fost aliaţi cu românii până la revoluţia bolşevică. Tezaurul României trebuia evacuat şi el, s-au dus tratative şi până la urmă s-a hotărât ca să fie dus în Rusia, care în acel moment era aliata României. Valorile au fost împachetate, era vorba de aurul Băncii Naţionale, cecuri, devize, valută, obiecte de tezaur cum a fost „Cloşca cu pui”, obiecte de patrimoniu, arhiva naţională, dar şi valorile depuse la Casa de economii şi depuneri (CEC), şi acestea reprezentau mult mai mult decât era trecut în scripte, bani, aur, bijuterii. În general s-a declarat o valoare mai mică a obiectelor ca să se plătească o chirie mai mică pentru ele, aşa încât valorile de la CEC au fost mai mari decât în acte. Iancu este repartizat la o unitate de pază la clădirea CEC-ului. S-a inventariat tot şi s-a încărcat în camioane. Valorile au fost duse la Gara de Nord şi încărcate într-un tren cu multe vagoane de marfă. Un tren întreg de aur şi valori.

Iancu a însoţit trenul până la Prut. Acolo, militarii români s-au dat jos din vagoane şi trenul a fost luat în primire de ruşi. S-au urcat câte doi cazaci pe fiecare vagon, sus pe acoperişul vagoanelor. Şi trenul dus a fost şi nu s-a mai întors niciodată tot ce a fost în el.

De la Prut, Iancu nu s-a mai întors la Bucureşti, a rămas pe linia de apărare Focşani-Nămoloasa unde armata română şi cu unităţile ruseşti au construit o linie puternică de apărare care să ţină în loc tot frontul.

Iancu a fost repartizat la o unitate de artilerie. Era observator. După ce se fixa obiectivul, ţinta care trebuia lovită cu tunurile, Iancu pleca călare în apropiere şi supraveghea cu binoclul ţinta. Se lua un reper pe hartă şi se calcula pe hartă poziţia ţintei care era la mai mulţi kilometri şi nu se vedea cu ochiul liber. Tunul era orientat în funcţie de un obiectiv care era vizibil şi se afla pe hartă. Se extrapola ţinta reperată faţă de ţinta reală şi se trăgea primul proiectil. Apoi se executa corecţia. Prima lovitură se trăgea cu o aproximaţie în stânga şi în adâncime. Iancu transmitea „atâţia metri în stânga şi atâţia metri în adâncime”. Se calcula imediat pe hartă o corecţie supradimensionată. Servanţii tunului potriveau tunul. Se executa a doua lovitură. Iancu transmitea: dreapta atâţia metri şi în faţă atâţia metri. Se calcula media plus corecţiile de vânt, starea meteo, se calcula cu câte grade trebuie modificată poziţia tunului şi se executa o a treia lovitură. Această lovitură îşi atingea de obicei ţinta.

Era un război de poziţie. Trupele stăteau în tranşee. Cele două armate se opriseră faţă în faţă şi soldaţii se ocheau unul pe altul. Cum scoteai capul din tranşee, cum urma un glonţ.

Dar Iancu o ducea destul de bine. Nu stătea în linia întâia decât când se făceau trageri de artilerie. Ştia carte; colonelul Dinescu, şeful regimentului, îl remarcase şi-l aprecia că este inteligent, serios, aşa că stătea mai mult pe la comandament, studia hărţile, ţinea socoteli cu aprovizionarea, numărul soldaţilor, asigurarea sanitară, spatele frontului, logistica. Nu era rău.

Nemţii aduseseră în zona aceea un tun uriaş. O primă lovitură căzu lângă comandament şi făcu o pâlnie cât toate zilele, că la fundul gropii a ieşit apa.

– Băi frate, dar cu ce dracu trag ăştia? zise comandantul. Iancule, ia calul şi du-te de vezi de unde se trage.

Un obuz căzu la ruşi peste samovarul lor cu ceai. S-au supărat rău de tot: puseră toate tunurile în funcţiune; şi trăgeau ca disperaţii de se înroşeau ţevile tunurilor şi turnau apă pe ele să le răcească. Dar degeaba, namila trăgea în continuare de la o distanţă incredibilă.

Un obuz căzu pe un domeniu în curţile unui boier. Aici, sub nişte terase de marmură cu bazine cu apă şi fântâni fuseseră construite câteva încăperi unde erau ascunse şi ţinute la păstrare obiecte de valoare, îmbrăcăminte, argintărie, blănuri, încălţăminte, mobilă.

Iancu s-a dus să evalueze efectele loviturii, când colo dă peste comoară. Pune pază în jur şi se duce la comandant:

– Bă, ia şi tu ce poţi, adu aici şi tu câteva lucruri pentru noi şi restul le înregistrezi şi le predăm.

Zis şi făcut. Şi Iancu, până la sfârşitul războiului, a avut cu ce să facă cadouri la toate fetele care se găseau libere pe-acolo.

Pentru distrugerea tunului, Colonelul Dinescu făcu apel la aviaţie ca să-l localizeze. Românii primiseră câteva avioane de la francezi. Un avion de recunoaştere a pornit să caute tunul. L-a găsit, era bine păzit şi camuflat. Nemţii au tras după avion cu mitralierele dar nu l-au nimerit. Pilotul a reuşit să fotografieze tunul. La comandament, Iancu primi şi el pozele.

– Domn Colonel, păi uitaţi-vă cât este, intră un om pe ţeavă, proiectilul trebuie să aibă peste 100 de kg. Trebuie neapărat distrus că ăsta ne face praf pe toţi şi ne distruge şi cazematele.

– Da, trebuie să-l distrugem, dar cum dracu ne apropiem de el? O să facem o spărtură pe linia frontului, o să ducem câteva tunuri mai aproape. Tu, cu observatorii tăi, vă duceţi să vedeţi dacă este bun tirul nostru.

S-a organizat atacul. Tunurile au fost instalate la distanţa lor de bătaie şi au tras câteva salve. Namila a fost lovită. Avionul de observaţie a urmărit de sus tirul şi a făcut câteva fotografii cu ţinta distrusă.

Era bine pentru Iancu. Dar păduchii îl necăjeau rău. Din cauza păduchilor s-a îmbolnăvit de tifos. Zeci de mii de militari mureau de tifos. A fost internat într-un spital. Era o iarnă grea. Iancu avea o criză de delir. Într-o noapte a fugit din spital în pijama. Era viscol, dar nu simţea nimic, fugea de nebun pe câmp. Sora medicală care-l îngrijea a venit la pat:

– Iancule, Iancule! Repede, haideţi după el că dimineaţă îl găsim îngheţat!

Într-o zi mergea pe cal către punctul de observaţie. Un şrapnel pocni deasupra lui. Calul căzu mort cu o schije în cap, dar pe Iancu l-a atins superficial. Comandantul dădu ordin ca să nu se mai ducă în faţă, să rămână definitiv la postul de comandă, şi de atunci războiul pentru el a fost uşor.

În Noiembrie 1917, când s-a făcut revoluţia bolşevică, ruşii părăsiră în debandadă frontul. Românii au rămas singuri în faţa nemţilor. De necaz, românii au început să tragă în ei cu puştile, cu mitralierele, ba chiar cu tunurile.

Totuşi, frontul a rămas pe loc. A mai trecut un an. În 1918, nemţii se retrăgeau.

– Ce o să faci, Iancule, când se termină războiul ? Te întorci la Pârşcoveni.

– Dom’ Colonel, nu mă întorc. Lina a născut un băiat, dar mie nu-mi place de ea, nu o suport şi dacă acu nu o suport, toată viaţa nici atât. Ce-o să fac?

– Mă Iancule, dacă eşti aşa de hotărât, uite îţi dau o scrisoare către fratele meu care este Directorul Casei Naţionale de Pensii să-ţi dea şi ţie un loc de muncă acolo. Vrei ?

Iancu se prezentă la Directorul Casei de Pensii. Acesta era un bărbat frumos şi simpatic, pe care-l plăcu de la început, îl simţi că-l va ajuta.

– Uite, deocamdată te angajez pe post de portar şi dacă vrei, te ajut să faci şcoala de comerţ.

După un an Iancu este promovat funcţionar. Avea un salariu din care putea trăi. Cineva îi propuse să îi facă cunoştinţă cu o fată, să se însoare. Iancu acceptă bucuros. Fata, Elena Dobrescu, era din Bucureşti şi de abia împlinise 18 ani. Era dintr-o familie veche. Cu 160 de ani în urmă, Dobreştii făcuseră transporturi de grâne la Istambul – aveau o companie de transport cu nişte căruţe mari, harabale, duceau grâul. Făcuseră ceva avere. Acum mai scăpătaseră, dar dota Elenei era de aproape un milion de lei. Cu două mii de lei, înainte de primul război mondial cumpărai o căsuţă. O căruţă cu cai costa 100-200 lei. Căsătoria aceasta, pentru Iancu, însemna un salt mare pe treptele sociale. S-a prezentat îmbrăcat frumos acasă la Elena. Ea l-a plăcut imediat. S-au căsătorit.

Lina lui Vale a aflat vestea căsătoriei lui Iancu. O apucă nebunia. Urla şi îşi smulgea părul din cap.

– Arde-te-ar focul de nenorocit! Praful să se aleagă de familia şi de casa ta! Cu nimic să nu te alegi! Paguba să te urmărească toată viaţa! Ca peştele pe uscat să te zbaţi şi ca râma pe nisip să te târâi! Loveşte-l, Doamne, cu puterea Ta şi nu-l lăsa să se mai ridice!

La scurt timp după căsătorie, Iancu termină şcoala şi este numit şef de serviciu la Casa de Pensii. Se dovedeşte un funcţionar perfect. Ştia mii de dosare pe dinafară. Toţi se bazau pe el. Câte un funcţionar, când rătăcea vre-un dosar îl întreba pe nea Iancu.

– Vezi sus, pe raftul de sus, din colţ, al doilea din stânga, găseşti dosarul, ş.a.m.d.

Nimeni nu s-ar fi descurcat fără Iancu. Era un bonom, ajuta pe toată lumea cu plăcere şi nu aştepta niciodată să i se întoarcă serviciul sau să primească ceva.

În acel an, Elena născu primul copil, o fetiţă, Dorina. Iancu era fericit. După doi ani se mai născu un băiat, Petre. Iancu se considera un om împlinit. Stăteau la părinţii Elenei – o casă mare în Domenii.

După 3 luni, în timp ce spăla rufele, pe Elena o apucă un acces de tuse. Tuşi, tuşi şi scuipă sânge. Înlemni. „Am tuberculoză”, îşi zise. Tusea a continuat. Se duce la doctor şi într-adevăr avea tuberculoză – o formă foarte gravă, galopantă. În acel an doi fraţi ai ei muriseră de tuberculoză galopantă.

Sora mai mică a Elenei, Tanţi, avea 16 ani; era o fată frumoasă foc, bruneţică, cu ochii albaştri, bine făcută. Venea des la copii, îi erau dragi.

Elena l-a văzut pe Iancu cum o privea pe Tanţi. Nu era o privire indiferentă, a simţit că o place, ba poate că este chiar îndrăgostit.

O izolaseră ca să nu îmbolnăvească copiii. Tanţi avea grijă de copii, le dădea de mâncare, îi îmbrăca, îi spăla, îi plimba. Elena a simţit că îi iubeşte şi s-a bucurat într-un fel, dar pe de altă parte o gelozea pentru că îi luase copiii. Elena privea prin geamul uşii: Tanţi îi mângâia pe copii, şi ştia că ea nu avea voie să pună mâna pe copii.

Iancu s-a apropiat prin spate fără ca Tanţi să-l simtă. Şi deodată a prins-o în braţe, a mângâiat-o şi a sărutat-o. Elena a simţit că inima i-a stat pe loc.

– Blestematule! Ticălosule! şi-a spus în gând. Mi-ai dorit moartea ca să rămâi cu ea!

Gândul acesta nu-i dădea pace. Dormea în reprize, se trezea şi se gândea tot la asta.

Elena îşi simţi sfârşitul. Îi luaseră copilul. Într-o zi deschise camera copilului şi privindu-l se gândeşte:

– Ba n-ai să-l omori! Şi-i smulse copilul. Era disperată că moare şi rămân copiii singuri.

– Iancule, te blestem! Când am să mor am să mă gândesc la copii şi te voi blestema! Ultimul meu gând va fi blestemul contra ta!

Elena a mai trăit două luni şi a murit. Au îngropat-o la cimitirul Sf. Vineri unde aveau loc de veci, alături de ceilalţi fraţi. După câteva zile socrii îi puseră în vedere lui Iancu că trebuie să se mute, să plece din casa lor.

– Nu ne interesează şi avem destui nepoţi, nu o să stăm să ne facem probleme pentru fiecare.

Iancu n-a avut ce face şi s-a mutat în apropiere, pe strada Turda, într-o magazie, într-o curte, la nişte evrei. Aceştia îl mai ajutau, şi mai aveau grijă de copii din când în când.

Iancu se uita din ce în ce mai atent la Tanţi. Era frumoasă. S-a îndrăgostit de ea. Nu spunea nimic dar tot timpul se gândea la Tanţi. Tanţi l-a simţit şi venea din ce în ce mai des, până când dragostea lor se dădu pe faţă. Tanţi încă nu împlinise 18 ani. Iancu a obţinut dispensă regală să se căsătorească cu Tanţi, deoarece era sora primei neveste.

Şi cei doi s-au căsătorit. Dragoste mare! Tanţi avea grijă de cei doi copii, îi iubea, era chiar mângâietoare şi mămoasă, un suflet cald.

Prosperau. Iancu avea pasiunea vânătorii, şi-a cumpărat mai multe arme de vânătoare. Arme scumpe, de colecţie, unicate. Avea o carabină Manlicher scurtă, o bijuterie cu care mergea la mistreţi şi căprioare, un Winchester semiautomat cu cinci focuri, o puşcă specială pentru animale mari, cu două ţevi şi ghinturi la capetele ţevilor, cu înălţătoare, şi alte arme pentru iepuri, prepeliţe...

Nu oricine îşi permitea să cumpere astfel de arme. Îşi închiriase terenuri de vânătoare. La Pârşcoveni terenuri pentru prepeliţe, potârnichi şi iepuri; în Deltă pentru raţe, gâşte şi dropii; la Călimăneşti, la Păuşa pentru mistreţi, căprioare şi cerbi. Avea un grup de câţiva prieteni cu care se ducea la vânătoare.

Într-o vară, împreună cu încă un prieten au fost în deltă. Iancu a tras peste 2000 de cartuşe.

În 1930 şi-a luat şi o maşină Fiat. Nu i-a plăcut să conducă, aşa că a vândut-o. În politică nu se băga, nici asta nu-i plăcea.

Se ducea des la Pârşcoveni şi şi-a făcut o casă, cea mai mare din sat. A botezat şi a cununat tot satul Pârşcoveni. Toţi care aveau o nevoie apelau la Iancu. Când ajungea acolo apărea şi taraful lui Fănică. 3-4 zile cât stătea acolo, Fănică şi cu orchestra lui era prezent. În Pârşcoveni avea câţiva prieteni: Doinea care avea o moară şi era cel mai bogat din sat, Gică Lungu, şi el un om cu stare. Apoi în gaşca lor mai intra fratele lui Gică, cumnatul său Mitică, care era şef de post de jandarmi.

Ajuns în Pârşcoveni, începea petrecerea, cu vin, cu viţei şi berbeci la proţap, vânătorile dimineaţa, muzică, veselie multă. Căruţele cu plocoane erau înşirate la poartă. Într-o dimineaţă l-a înhămat la o căruţă pe Gică Lungu şi pe frate-său, pe Mitică, cumnatu-său îi mâna cu biciul ca să tragă carul şi Iancu într-o copaie, cu un capişon de nou născut în cap. Iar o altă prietenă de-a lor îl legăna şi-i dădea să sugă vin cu biberonul. Orchestra după ei, cu alai mare şi veselie. Aşa au defilat prin tot satul.

Nu-i păsa de nimic; odată la vânătoare câinele lui a alergat după un iepure, şi a trecut hotarul terenului lui de vânătoare intrând pe moşia vecină a lui Nini Negri. Acesta vâna şi el din şaretă în apropiere. Nini a ridicat puşca, a tras în câine şi l-a rănit grav.

Iancu era şi el cu şareta după el şi avea carabina acolo. A fugit, a luat carabina şi l-a ochit pe Nini. Mitică l-a urmărit, a venit în fugă şi când Iancu a tras, l-a îmbrâncit. Iancu trăgea perfect. Nini nu ar fi avut scăpare. Când i-au trecut nervii, Iancu i-a mulţumit, dar cu regret pentru că a murit câinele.

Pe Dorina, când a crescut, a dat-o la Şcoala Centrală şi la internat unde a primit cea mai aleasă educaţie. Acolo funcţionau cele mai bune profesoare printre care şi domnişoara Mărăcineanu, care a inventat ploaia artificială, iar directoarea şcolii era sora marelui industriaş Malaxa. Băiatul, Petrică, era însă neastâmpărat. Făcea numai prostii, se bătea cu colegii, chiulea de la ore, nu învăţa.

Iancu l-a dus la cele mai bune şcoli din Bucureşti. Plătea meditatori dar degeaba. Petrică a fost eliminat din mai multe şcoli. Când avea 16 ani a plecat de acasă. L-au căutat cu poliţia. Ajunsese la Timişoara, unde vindea ziare şi scria articole. Poliţia l-a adus înapoi. Până la urmă a terminat liceul şi l-a înscris la şcoala militară de aviaţie, la unitatea de aviaţie din Turnu Severin.

Tanţi a născut şi ea o fată, Nuţi. Lipsa mamei a constituit un handicap pentru primii doi copii. Tanţi, oricât ar fi fost de bună nu putea să fie imparţială aşa că cei doi fraţi simţeau diferenţa, şi chiar dacă n-ar fi fost aşa tot li s-ar fi părut că Nuţi este protejata. Ar fi trebuit ca Tanţi să supraliciteze afecţiunea ei pentru Petrică şi Dorina pentru a compensa lipsa mamei. Dar Tanţi nu era suficient de coaptă la minte ca să poată să realizeze acest lucru.

Iancu, pe de altă parte, era dominat afectiv de Tanţi, ceea ce contribuia în plus la sentimentul de alienare al celor doi copii şi lipsa de protecţie părintească.

Era spre sfârşitul primului război mondial, în satul Fântânele, la 5 km nord de oraşul Mizil, judeţul Prahova.

Petre Georgescu, cu nevasta lui Constanţa şi cei patru copii, cel mai mic de un an şi cel mai mare de opt, locuiau într-o căsuţă din chirpici, cu două cămăruţe, o bucătărioară şi un cerdac. Nu erau printre cei săraci, aveau cai, vaci, capre, găini, porci, o grădiniţă şi câteva hectare de vie.

Constanţa era o femeie scundă, slabă, urâţică, brunetă. Era analfabetă, punea degetul în loc să iscălească, dar era harnică şi ambiţioasă, dormea puţin, ca să aibă timp să muncească mult.

Petre avea 30 de ani, era un bărbat frumos, înalt, voinic, atletic, suplu ca o felină, mândru, emanând masculinitate. Făcuse şcoala de meserii, echivalentul liceului de astăzi, şi citea tot ce-i cădea în mână. Unde găsea o carte o cerea împrumut. La sfârşit scria: ,,citită de mine, astăzi..., concluzia cărţii este...". Ştia să facă butoaie, căruţe, case, dulgherie, o mulţime de lucruri.

Fusese crescut de o familie Manea, care îl găsise într-o zi, lăsat la uşă, într-un coş. Mai târziu au aflat şi al cui era, şi i-au dat numele de Georgescu. Avea un scris desenat, drept care îndeplinea funcţia de secretar al Primăriei, iar când liberalii veneau la putere îl numeau primar, aşa că Petre nu a putut să-şi arate talentul de meseriaş. Era iute la mânie, sărea repede la bătaie, nu se lăsa insultat şi îşi făcea imediat dreptate sau chiar impunea legea lui cu pumnul. Toată lumea îi ştia de frică. Flăcău fiind, când mergea la vreo horă în Fântânele sau prin satele din jur, toate fetele puneau ochii pe el, motiv pentru care ceilalţi îl gelozeau şi aproape întotdeauna ieşea o bătaie între Petre şi ceilalţi băieţi. Petre era de o agilitate ieşită din comun. Povestea cineva că o dată au sărit pe el vreo cinci-şase bărbaţi, oameni de la ţară, munciţi, care luau sacul de 80 de kg. într-o mână şi dădeau cu sapa sau cu coasa o zi întreagă. Petre i-a doborât la pământ pe toţi în câteva secunde. A lovit fulgerător cu capul, cu mâinile şi picioarele în acelaşi timp. Omului nu-i venea să creadă ce văzuse.

La începutul primului război mondial, germanii ocupaseră Oltenia, Muntenia şi o parte din Moldova. Guvernul şi o parte din instituţiile statului se mutaseră din Bucureşti, în nordul Moldovei, la Iaşi. Trupe de ocupaţie germane erau încartiruite în fostele garnizoane româneşti, ceea ce se întâmplase şi la Mizil, iar în satele din jur, nemţii rechiziţionau alimente căruţe, cai, şi animale pentru trupe. Într-una din zile, venind de la primărie spre casă, Petre se întâlneşte cu o patrulă germană, ducând de lanţuri câteva vite. Când se uită mai bine, Petre văzu şi vaca lui, pe care o trăgea de lanţ un neamţ.

– Bă, nenorocitule! după ce că îmi iei vaca, mă mai şi ameninţi cu puşca?

Un neamţ veni şi îl îmbrânci, iar altul îl lovi cu patul armei. Petre se albi la faţa, îi tremura barba şi simţi că-i vine sângele în ochi. Cu mâna stângă îi dă puşca la o parte primului, care a şi apăsat pe trăgaci, iar glonţul trecu pe lângă el; cu mâna dreaptă îi trimite cu putere un pumn în faţă, suficient ca neamţul să cadă ca un sac la pământ. Neamţul care îl îmbrâncise primeşte un picior în burtă şi se îndoaie ca o lumânare pusă la căldură. Se întoarse către al treilea, care băgase cartuşul pe ţeavă şi îndreptase puşca spre el. O secundă şi îl împuşca, dar nu apucă. Fiara se dezlănţuise, sări la el şi îl lovi cu un picior în testicule, îi dădu puşca la o parte şi-l lovi cu capul în gură, mai mulţi pumni în burtă şi neamţul căzu fără să mai mişte. Al doilea neamţ îşi reveni şi ridică arma, dar nu apucă să mai facă nimic, pe acesta Petre se răzbună cu adevărat, îl lovi cu pumnul drept, ţinându-l cu mâna stângă de guler până îl umplu de sânge, lăsându-l nemişcat. Îşi luă vaca şi plecă în fugă acasă.

– Ce-ai făcut, nenorocitule! Ne omoară ăştia, trebuia să laşi dracului vaca!

– Taci, fă, din gură, că îţi rup dinţii şi ţie! Duceţi-vă repede la tataie şi chemaţi-l încoace.

– Tanţo, tu du-te cu vaca în crâng şi ascundeţi-vă! Să vedem ce e de făcut.

– Cât să nu se mai scoale, să-mi iau vaca şi să nu tragă după mine, nu i-am omorât.

– Bă, indiferent că sunt morţi sau nu, ăştia cheamă ajutoare şi te omoară, trebuie să te ascunzi!

– Băi copii, mergeţi şi luaţi cazmale şi lopeţi şi veniţi în deal la via mea, nu la a voastră, că acolo o să-l caute nemţii.

S-au apucat să sape repede în via din deal o groapă, adâncă şi lată de vreo 3 m., au acoperit-o cu pari de lemn şi paie, peste care au turnat pământ şi ierburi. Petre intră în groapă. I-au făcut o răsuflătoare şi un canal prin care să-i dea de mâncare şi apă, pe care le trăgeau cu sfoara. In această groapă a trebuit să stea Petre peste trei luni, până când nemţii au plecat. Se dăduse ordin să fie căutat şi urma să fie împuşcat. Au venit patrule în sat, scotocind casă cu casă. Un soldat din armata germană, român din Ardeal, le-a spus: „vedeţi că am primit ordin să-l găsim, să-l arestăm şi va fi judecat sumar şi împuşcat. Să fugă din sat.” Au instalat o patrulă permanentă în sat, dar n-au aflat nimic. Noaptea, Manea se ducea în deal, la vie, la vreo 2 km mai la nord, şi aducea de mâncare, îl scotea din când în când să se mişte, şi stătea de vorbă cu el ca să nu se ţicnească. Uneori, Constanţa venea şi ea, aducând cu ea şi câte un copil.

După plecarea nemţilor, Petre a ieşit din groapă. Arăta chiar ca un mort, galben, schimbat la faţă, se mişca greu, dar şi-a revenit în câteva zile.

Era conştiincios şi vroia să arate lumii de ce este în stare. A propus să se construiască o nouă biserică. Cea veche era neîncăpătoare. De bani se putea face rost din vânzarea cu profit a vinului primăriei. Primăria avea o vie şi o pivniţă cu mai multe budane, câteva vagoane de vin. Dacă ţineau vinul şi îl vindeau spre toamnă, înainte de a apare vinul nou, ar fi câştigat mai mulţi bani, aşa că Petre a pus sigiliu pe cepuri şi nu a mai dat vin la nimeni. Cineva, probabil unul dintre adversarii politici, le-a făcut o reclamaţie la Bucureşti şi în curând a apărut un control, un revizor care scotoci toată gestiunea primăriei.

Petre îl pofti să vadă pivniţele. Revizorul când văzu cât vin este depozitat, se închină.

– Pardon, ai să-l vinzi după ce apare vinul nou. Şi nici mai mult, nici mai puţin îşi pune sigiliul pe toate cepurile de la butoaie. Le desfaci când o să vin aici, după ce apare mustul de toamnă.

Petre tăcu şi dădu din cap aprobator. În vară, când nu mai era vin pe piaţă şi preţul crescuse, se duce la budane, coboară cercurile în jos, face câte o gaură, în dreptul cercurilor şi pune slăvină. După ce a tras tot vinul, a pus cercurile la loc.....

Petre îl duce în pivniţă, sigiliile erau la locul lor, dar budanele erau goale.

– Nimic, ce-ai făcut cu vinu, că te termin, îţi fac proces verbal şi te arestez!

Îl conduse în pivniţă şi acolo îi dădu un pumn în burtă, că revizorul n-a mai putut respira câteva minute.

Revizorul a văzut că nu-i de glumă cu Petre, că nu-i merge şi îşi văzu de treabă.

Şi biserica s-a construit, iar pe zidul ei este trecut numele lui Petre Georgescu printre ctitori.

Cei patru copii crescuseră, se mai născuseră încă doi, dar muriseră imediat după naştere. Petre împlinise 37 de ani, era în continuare primar şi toată lumea îl aprecia, îl stima şi mulţi îi luaseră chiar frica. Cu Petre nu era de glumit, era dur, aspru, dar ştia să se facă plăcut, să glumească când era nevoie. Se impusese în tot satul.

Într-o zi de iarnă, plecă la Ceptura. Ninsese mult. Era zăpadă mare în iarna aceea şi un ger de crăpau pietrele. Mergea pe cal şi îngheţase. S-a oprit la o cârciumă să bea o ţuică, să se încălzească.

A intrat, s-a aşezat la o masă şi se gândea. Deodată, ridică privirea şi dă cu ochii de cârciumăreasă, o femeie înaltă, frumoasă, blondă, tânără, în jur de 20 de ani. Nu o mai vedea pe ea, doar o lumină care înconjura o siluetă. Rămase cu ochii pironiţi, ca hipnotizat. Pielea i s-a zburlit, s-a albit la faţă, iar bărbia şi nările au început să-i tremure. Îi tremurau şi genunchii. Femeia şi-a întors privirea către el şi brusc rămâne şi ea pironită, se uitau unul în ochii celuilalt şi nu puteau să-şi desprindă privirile. În sfârşit, Petre i se adresează, cerându-i o litră de ţuică. Îi tremură vocea.

Stătea la masă şi rămăsese cu privirea la Maria. Maria îi simţea şi în spate privirea; când se întorcea, dădea cu ochii de el. Petre a rămas în cârciumă până s-a înserat, a plecat cu gândul la ea.

S-a urcat pe cal, mergea la pas şi în faţă o avea tot pe Maria. Îi vedea sânii, pieptul cum respira, fundul rotund şi bombat, picioarele lungi. Avea în faţă chipul ei şi în jur lumină. O stare de bucurie, aproape că plutea, visa cu ochii deschişi. A ajuns acasă şi Constanţa l-a luat în primire:

– Unde umbli, mă? Copiii ăştia n-au ce mânca, trebuie mulse vacile, uite oamenii ăştia au plecat în vie şi uite nu s-au întors, ia uite cum merge vaca aia!

– Da, dar puteai şi tu să te ocupi de copiii ăştia! Să-i asculţi la lecţii. Costin dă mâine lucrare la istorie şi nu ştie nimic. Costin este în clasa a V-a, ştii, şi Gigi într-a III-a, iar Nicu în clasa I-a. Tu habar nu ai de nimic, umbli teleleu cine ştie după ce muiere!

Petre nici nu o bagă în seamă. Nu se gândeşte decât la Maria. Noaptea s-a trezit şi umbla singur prin curte.

A doua zi a plecat din nou la Ceptura. A văzut-o pe Maria în curte. S-a dus în cârciumă. Maria a venit după el, s-a apropiat de masa lui şi Petre a mângâiat-o pe fund, asigurându-se că nu l-a văzut nimeni. Ea s-a întors la el cu o privire aprobatoare. Bărbat-su era la tejghea, dar n-a văzut nimic. Se îmbujorase toată şi îi tremurau mâinile.

– Ce ai, Mario, de ce tremuri? du-te şi ia un cojoc pe tine dacă ţi-e frig.

Petre a plecat de la cârciumă. S-a dus la mătuşi-sa să întrebe ce-i cu fata.

– Păi, este a lui Mitică Moraru, a măritat-o de curând cu cârciumarul, fata nu prea a vrut, dar e bătrână, deja are aproape 20 de ani. E frumoasă şi i-a refuzat pe toţi băieţii care au cerut-o, şi până la urmă l-a luat pe cârciumar ăsta, Matei îl cheamă, obligată de tac-su.

– Măi tanti, mie îmi place femeia asta, simt că nu pot să trăiesc fără ea.

– Petre, eşti nebun! Îţi trebuie complicaţii şi neplăceri! Eu ştiu că eşti apucat şi îţi plac muierile, şi ştiu că şi ele când te văd se pişă pe ele, dar până acum nu ţi-ai pierdut minţile. Cel puţin dacă te-a apucat, măcar să-ţi şi treacă! Ştii cum se spune: descalecă şi fute, încalecă şi du-te!

– Ştiu mă tanti, dar nu am putut să mai dorm noaptea de când am văzut-o. Stau cu ochii pe pereţi şi o văd in faţă.

– Petre, eu te iubesc, eu te-am crescut şi te iubesc ca pe copilul meu, dar îmi e tare frică de ce-o să se întâmple.

Au mai trecut câteva zile şi Petre îşi făcea drum zilnic prin Ceptura. Într-o zi, bărbatul Mariei a plecat să cumpere pentru cârciumă. Maria rămăsese singură cu o servitoare. Petre a intrat in cârciumă, Maria l-a privit în ochi şi i-a făcut semn să vină după ea în spatele curţii. Petre a stat puţin, a ieşit şi a sărit gardul în curtea din spate. Maria îl aştepta în magazie. Petre intră în magazie. Era semiîntuneric. Maria îl aştepta lângă o grămadă de coceni şi paie.

– Vino! Petre se apropie de ea încet; inima-i bătea şi o simţea în gât, tremura de emoţie.

Ajunse lângă ea şi dintr-o dată ea îl luă în braţe şi începu să-l sărute cu patimă, îl strângea la piept cu toată puterea ei.

– Ah, cât îmi place de tine, ce dor mi-a fost să te iau în braţe, tu eşti prinţul meu. Nimic nu mai contează pentru mine decât tu. Petre o mângâia şi o săruta pe gură, pe gât, îi desfăcu şi cămaşa şi începu s-o sărute pe piept, pe sâni, îi luă sfârcurile în gură. Simţea cum o iubeşte cu sufletul, cum se uneşte cu ea, cum se fac una.

– Taci, ridică-mi fusta, şi se lăsă pe spate şi-şi desfăcu picioarele. Petre îi ridică fusta.

– Au, mă doare, încet! Lasă-mă pe mine. Stai aşa. Vai, dar ce mare eşti, o să mă rupi, stai, încet, încet... Oh, ce bine e!

Maria înţepeni, nu mai putea să-şi mişte fundul, dar se contracta ritmic, simţea cum toată burta i se zbătea şi tremura în spasme. Durerea încetă şi o cuprinse o ameţeală plăcută; simţea că pluteşte, pluteşte într-o atmosferă de bucurie.

– Ah, ce bine, te iubesc, te iubesc... Plutea, plutea, era fericită, şi deodată o plăcere: nu mai pot, ah, îmi dau duhul, corpul i se contractă în timp ce amândoi se strânseră unul în altul şi terminară într-un dans perfect sincronizat.

– Ah, Doamne, ce mi-a fost dat să trăiesc, ah, n-am ştiut că există aşa ceva! Te iubesc Petre, te iubesc, nu-mi mai trebuie nimic pe lumea asta, te iubesc!

Căzuse multă zăpadă şi era frig. Cei doi iubiţi se întâlneau în casa lui tanti Paula. Într-o zi, Maria intră îmbujorată şi gâfâind pe uşă. Petre o aştepta după uşă, o prinse în braţe, o acoperi cu sărutări, o puse în pat şi îi ridică fusta. Nu mai avea răbdare.

Maria aproape că leşină de plăcere, în timp ce Petre înnebunise de-a binelea. Urlau ca două animale în călduri, cu o furie şi o violenţă de neînchipuit. În sfârşit, termină.

Ea se aşeză abătută pe o parte, şi îl privea admirându-i trupul, îi mângâia mâinile, pieptul, apoi începu să-l sărute şi să-l lingă.

– Nu contează, te iubesc, nu mai pot trăi fără tine, lasă-mă să te văd. Doamne, ce frumos, ce puternic şi mândru eşti !

Petre nu mai avea răbdare, făceau dragoste încontinuu, uneori nu se mai opreau. Trecuse aproape o jumătate de zi, începuse să se întunece, dar ei nu-şi dăduseră seama.

Maria plecă în fugă, trecu pe la băcănie şi luă un kg de măsline. Ajunse acasă; grăsanul o aştepta în poartă.

Încercă s-o aibă cu forţa, dar Maria se opuse. Bărbatul se înfurie, şi îi rupse fusta, o trânti la podea. Maria se luptă ca o tigroaică, îl zgârie, îl muşcă şi nu-l lăsă. Matei se potoli, dar o bănuială îi încolţi în minte. Nu era lucru curat.

Petre nu mai avea somn, se scula noaptea, lua calul, se ducea la Ceptura. Îl lăsa legat la câteva sute de metri de casa Mariei, şi venea pe jos. Se oprea în faţa casei, după un pom, şi stătea minute întregi, să fie cât mai aproape de ea. În fiecare noapte repeta această ieşire, şi îl apuca gelozia ştiindu-o pe Maria în pat cu bărbat-su. Poate că în momentul ăsta fac dragoste. Îi venea să intre peste ei. Pleca acasă cu durere în suflet, gândindu-se că ăla o are goală în pat şi îi pune mâna pe sâni, pe şolduri, între coapse.

Matei, de acum o bănuia pe Maria că îl înşeală. Nu putea să fie decât Petre. Puse două slugi s-o urmărească, în timp ce îi spuse Mariei că se duce cu căruţa la Ploieşti pentru nişte acte. Maria îl anunţă pe Petre şi îşi dădură întâlnire. Cele două iscoade au urmărit-o.

Imediat ce Matei a plecat, Maria s-a dus la tanti Paula. Petre era acolo, îşi lăsase calul în spate, în curte. Iscoadele au pândit la uşă şi au auzit gemetele lor; au pândit ore în şir până când Maria a plecat, iar Petre a ieşit prin spate şi şi-a luat calul. Când a venit Matei, slugile i-au raportat despre întâlnire, dar nu au spus cât au stat şi că au auzit gemetele celor doi.

– Bă, dacă spunem şi asta, îl supărăm rău pe stăpân şi poate îl apucă furia, şi mâncăm şi bătaie.

– Şefule, s-a dus în casa aia, a venit şi nenorocitul ăla, au stat puţin şi apoi au plecat.

– Am fost la tanti Paula, să-mi ghicească în bobi, că am impresia că sunt grea.

Matei era pornit pe bătaie, dar când a auzit asta, s-a oprit. Dacă o bătea, putea să avorteze, ieşea scandal, nu era bine. Tăcu. Lasă că mai e timp, îşi zise în gând, trebuie să verific eu.

După două zile anunţă iar că pleacă; îl rodea bănuiala că e înşelat. Trebuia să se convingă dacă e adevărat şi dacă e adevărat, apoi n-o să lase lucrurile aşa. Maria îl anunţă pe Petre, îşi puneau bilete sub o piatră, lângă un jgheab la o fântână. Vino miercuri, la 12, scria pe bilet. Petre o aştepta în casă. Ea apăru în fugă.

Matei în spatele ei, o urmăreşte de la distanţă. Dă ocol casei, vede calul legat de pom, ascuns după un şopron. Realizează dintr-o dată dezastrul. Plecă la cârciumă, după ce-şi luă puşca, pistolul şi o măciucă. Avea patru slugi acolo, patru băieţi zdraveni.

Petre şi cu Maria făcuseră dragoste, tocmai terminaseră şi respirau gâfâind. Deodată, lui Petre i se păru că aude ceva, simte pericolul. Sări din pat, se duse la bucătărie şi văzu sania mai departe, având calul cu căpăstrul legat de stâlp.

Îşi puse şi el în grabă pantalonii şi cizmele, o haină pe deasupra. Pe Maria o împinse pe o uşă din spatele casei care dădea în curte, ieşi prin dos în curte şi fugi.

Deodată, uşa sare din ţâţâni şi toţi cei cinci năvălesc în casă. Petre nu mai are timp să deschidă geamul şi sare prin el. Matei trage cu pistolul două focuri, dar nu-l nimereşte.

– Repede, înapoi, intraţi pe poartă în curte! Voi doi, ocoliţi curtea să-l înconjurăm, să-l prindem. Tu, Ioane, du-te şi ia sania. Petre alergă, traversă şopronul, dezlegă calul repede şi sări din mers în şa. Izbi calul cu călcâiele şi porni în galop. Îi văzu pe servitori că erau deja la poartă şi sări cu calul peste gard. Matei mai trase două focuri de pistol, dar nu-şi nimeri ţinta.

– Repede, băieţi, în sanie, după el ! Rămâneţi voi, hai, Ioane, tu cu mine !

O luară pe drum, după Petre. Calul lui Petre alerga greu pe zăpada afânată, în care se afunda până la genunchi. Urmăritorii se apropiau. Ajunseseră aproape de bătaia puştii. Matei încarcă arma de vânătoare cu două ţevi şi trage, nu nimereşte, încarcă din nou şi trage iar. Câteva alice atinseră şi calul şi pe Petre, dar distanţa era încă mare pentru a-i răni. Petre dădea cu biciul în cal, dar degeaba, urmăritorii erau din ce în ce mai aproape. Scoase briceagul şi dădu cu el în cal, în pulpa din spate, în burtă, în torace.

– Hai, futu-ţi Dumnezeul mă-tii, mai repede, că ne omoară ăştia! Calul nu putea mai mult. Ieşise din sat. O luă peste câmp, prin şanţuri. Sania mergea greu prin zăpada cu şanţuri şi denivelări. Petre dădea în continuare cu briceagul în cal şi luă distanţă. După câţiva kilometri, sania se răsturnă. Matei renunţă la urmărire.

Îndreptară sania şi plecară înapoi. Între timp, calul lui Petre începu să se clatine. Era plin de sânge. În urma lor rămăsese o dâră de sânge. Calul mai merse puţin şi căzu, după ce necheză de câteva ori. Petre încercă să-l ridice, dar degeaba. Desfăcu şaua, o luă în spate şi plecă. Ajuns lângă casă, spălă cu zăpadă sângele de pe mâini, haine, cizme şi şa.

– Vasile, vino încoace ! Înhamă căruţa, ia vreo trei-patru oameni şi du-te pe urmele lui până găseşti calul. Du-te repede, că începe să ningă şi se astupă urmele!

Vasile plecă, dar nu ştia care sunt urmele lui Petre. Merge înainte şi găseşte locul unde Petre spălase sângele.

Ajunşi acasă, Constanţa se uită la cal. Calul zăcea culcat, plin de sânge şi respira greu.

– Coană Tanţa, are aproape patruzeci de lovituri de cuţit. Ăsta nu mai scapă!

După ratarea urmăririi, Matei se întoarce la cârciumă. Maria nu era nicăieri, nu venise acasă.

După ce a reuşit să scape din casă şi în învălmăşeala produsă să se facă nevăzută, Maria s-a furişat prin curţi, apoi, nebună de spaimă, a fugit pe uliţă fără adresă. Unde să se ducă? A plecat la Fântânele, la familia Manea. „Nu pot să mă gonească”, s-a gândit ea. „Mă vor adăposti cel puţin o perioadă.”

– Păi, dacă mă prinde, mă omoară! A tras şi în Petre cu pistolul, nu ştiu dacă l-a lovit, am văzut că l-a urmărit cu sania. Petre a fugit pe cal şi a tras cu puşca după el.

Când a auzit asta, Manea a plecat în fugă acasă la Petre. Îi găseşte pe toţi lângă cal. Îl trage pe Petre deoparte:

– Ce-ai făcut, Petre? Hai, că ţi-a venit femeia la noi, a fugit de acasă. Ce să facem, că noi nu putem s-o ţinem!

– Nu am încotro, trebuie să mă ajutaţi. E femeia mea şi cu ea o să rămân. Mă despart de Constanţa.

– Ce-ai Petre? Cum e posibil, ai casă cu Constanţa, copii, cum să faci aşa ceva?

–Petre, tu-ţi dai seama de consecinţe? O să vă râdă satul! O să te huiduie lumea. Îţi atragi ura lumii, toţi vă vor ocoli şi-ţi vor face greutăţi. Tu nu ştii ce înseamnă să intri în gura lumii !

– Nu contează, pentru mine Maria e viaţa, şi, chiar dacă îmi pare rău de Constanţa, nu mai pot să trăiesc alături de ea.

– Şi copiii? Ce-ai să faci cu copiii, îţi părăseşti şi copiii? Laşi patru copii pe drumuri?

– Tu nu ştii cât vor suferi copiii! Poate că ei vor suferi mai mult decât Constanţa.

– Copiii nu de banii tăi au nevoie, ci de tine au nevoie! Prin asta ce faci tu acum, le hotărăşti soarta!

– Eu, alături de Constanţa, sunt un om lipsit de vlagă şi nu-i voi putea ajuta. Ca să-i ajut, trebuie să mă simt bărbat. Bărbat mă simt numai împreună cu Maria.

– Fir-ar a dracului de viaţă, de unde dracu ai moştenit firea asta iubăreaţă şi cum de te-a priponit femeia asta?

– Ăsta sunt eu şi îmi voi întâmpina soarta. Vă rog să o ajutaţi şi să mă ajutaţi!

Maria a rămas la bunici, părinţii familiei Manea. Nu a mai plecat, iar Petre s-a mutat şi el acolo. Au venit şi părinţii după ea, s-o ia acasă, dar aceasta le-a răspuns:

– Nu-l sufăr pe grăsan, pute a transpiraţie, îi pute gura a mort şi duhneşte a ţuică şi a mahorcă. E slinos, când se apropie de mine îmi vine să-mi vărs maţele. Mai bine mor decât să mai stau cu spurcăciunea asta!

Constanţa era distrusă, plângea încontinuu, dar se ascundea de copii, să nu ştie ce s-a întâmplat.

Au trecut câteva luni. Se topise zăpada, se uscase pământul şi înfrunziseră pomii. Petre şi cu Maria erau fericiţi. Mergeau de mână prin crângul din spatele curţii şi se îmbătau de mirosul florilor, ascultau foşnetul vântului şi cântecul păsărilor. Totul era numai armonie şi dragoste pentru ei.

Matei a jurat că nu se lasă. „Te omor, futu-ţi Dumnezeul mă-tii de vagabond, nu mă las eu!”

Puse slugile să-l urmărească. Ştia acum drumurile lui Petre. De multe ori Petre trecea printr-un crâng, şi Matei îl pândea din tufişuri, unde nu era lume să-l vadă. „Aici este locul potrivit”.

Într-o seară îl aşteaptă pitit după nişte tufe. Îşi încarcă puşca, o pune la îndemână şi luă în mână un toporaş.

Petre vine încet pe potecă, se gândeşte la Maria. Ştie că Maria îl simte când se apropie de casă şi-i pregăteşte mâncarea. Se simte fericit, împlinit. „Nu există fericire fără dragoste”.

Matei stă în cumpănă: să tragă cu puşca în Petre fără să-l avertizeze, fără să ştie cine este mai tare; sau să se arate, pentru ca Petre să-şi cunoască călăul. Nu, trebuie să-l vadă în faţă, să-i vadă mutra speriată, să-l scuipe întâi, să-l umilească, să-l pună în genunchi şi să-i tragă un picior în gură, să-i rupă maxilarele, să-l pocească, să-l urâţească, să nu-l mai iubească Maria. Iese din tufiş, se apropie la câţiva paşi şi îndreaptă puşca spre Petre.

– Stai, nenorocitule, că te fac praf! Şi trage un foc pe lângă urechea lui Petre. Zgomotul şi suflul împuşcăturii îl asurzeşte pe Petre; urechea îi ţiuie. Petre raţionează instantaneu: este greu să nimereşti un iepure când este aproape şi vine spre tine. Sare într-o parte şi se aruncă în faţă, dându-se peste cap către Matei. Matei trage al doilea foc, dar pe deasupra. Petre se ridică şi-l pocneşte cu toată puterea în bărbie. Matei cade pe spate şi dă cu ceafa de un ciot de copac. Rămâne nemişcat, cu sângele şiroindu-i din rana de la ceafă. Ochii îi stau ficşi. Petre pune mâna să-l ridice – nu mai mişcă. E mort! Adună cartuşele trase, şi pe cele din buzunarul lui Matei şi ia puşca; trebuie să lase impresia că a fost un accident, că Matei a căzut şi s-a lovit singur.

Ascunde puşca şi se duce la primărie să-şi construiască alibiul. De acolo se duce acasă la el, la Constanţa, ca să nu se facă legătura cu Maria, să nu fie bănuit că a fost o răfuială din gelozie.

După un timp, cineva îl găseşte pe Matei. Nu murise, respira încă. Alertează lumea şi îl duc acasă la Ceptura. Doctori nu erau în jur, decât la Ploieşti. Slugile nu ştiu ce să facă. Îl întind în pat şi cheamă nişte femei care mai ştiau nişte leacuri vindecătoare.

A doua zi Constanţa află şi ea ce s-a întâmplat. Îşi adună toţi banii din casă, şi strigă la slugi:

– Hai să-l luăm, să-l ducem la spital la Ploieşti, că aici dacă rămâne moare.

Îl urcă în căruţă şi îi pun multe paie dedesubt, să nu-l zdruncine, că aveau drum lung şi multe hopuri. Spre seară ajung la spital în Ploieşti. Constanţa se duce înăuntru şi întreabă o soră care era de serviciu:

– Cine este cel mai bun doctor aici şi unde îl găsesc? Sora îi dă adresa.

– Vasile, hai să-l cărăm pe omul ăsta înăuntru! Îl aşezară într-un pat.

– Doamnă, te rog să ai grijă de bărbatu ăsta al meu că a căzut şi s-a lovit la cap. Te rog, ajută-mă, că dau oricât să-l văd scăpat!

– Domn Doctor, uitaţi banii ăştia, vând vacile şi tot ce am dar vă rog să-l salvaţi!

La rugăminţile Constanţei, doctorul cedează şi vine la spital. Îl consultă pe Matei. Capul lui Matei se umflase.

– Soră, hai să intrăm în operaţie, că are fractură de bază şi edem cerebral. Trebuie să-i facem o trepanaţie craniană, să-i facem o fereastră.

L-au operat imediat pe Matei. A ieşit cu capul bandajat tot, nu i se vedeau decât ochii. Constanţa a rămas în spital peste noapte să vadă ce se întâmplă.

În crâng la faţa locului a venit şeful de post Mărin, de la Mizil, cu două ajutoare. Au cercetat locul, au întrebat oamenii şi s-au dus acasă la Matei să termine ancheta.

– Domn Şef, a plecat să-l pândească pe unu Petre Georgescu care i-a furat nevasta. A plecat cu puşca şi ştim că îl pândea acolo în crâng să-i facă felul.

– Îl ştiu, dă-l dracu, şi-i plac muierile, că pe toate le-a futut banditul ăsta.

– Da domn şef, s-a luat de femeia omului, femeie frumoasă, şi omu ăsta acum e nenorocit de supărare, nu mai ştie de capul lui. Iar acum l-a omorât, ce mai, că nu credem că scapă.

– A venit Constanţa, femeia lui Georgescu, l-a luat cu căruţa şi l-a dus la Ploieşti la spital.

Dimineaţă a sosit poliţia, iar la prânz a venit şi şeful de post de la Mizil, Mărin. La scurt timp a venit şi un procuror.

– Bărbatu-tău Petre l-a lovit, a vrut să-l omoare ca să-i ia nevasta, îi zice Mărin.

– Ba, dom’le şef de post, că s-a întors acasă, trăieşte cu mine, sunt martoră că a fost acasă.

Cu toate manevrele, după investigaţia lui Mărin, Petre nu scapă de bănuială. După un timp, jandarmul Mărin, cu două ajutoare, vine la primărie. Mărin are chipiul pe cap, uniformă albastru deschis cu eghileţi, nasturi de alamă lustruiţi, centironul care îi înconjoară burta mare. Este scund, cu picioare scurte şi gras. Poartă bocanci în picioare şi jambiere. Faţă rotundă şi mustaţă groasă în furculiţă. Atitudine obraznică. Petre apare.

– O să vezi tu! Futu-ţi grijania mă-tii, crezi că eşti deştept şi eu prost ? Ei lasă că îţi arăt eu pizdă! Ai să-ţi mănânci coaiele, fir-ai al dracului de nenorocit. Te crezi cocoş? Lasă că te scopesc eu! Nu mai ieşi tu de la bulău câte zile ăi avea!

Îi legară mâinile la spate şi-l loviră cu patul armei în burtă după care îl suiră în căruţă. Ajunşi la post, îl îmbrâncesc pe scări, în pivniţă. Petre se împiedică şi cade. Îl bat cu bocancii şi paturile armelor. Îl dezbracă în pielea goală şi-i înfăşoară pe fiecare mână câte o funie. În pivniţă, între doi stâlpi de lemn era o traversă, tot din lemn, la o înălţime de vreo 2-3 metri. Aruncă funiile peste traversă şi trag de capete, folosindu-le ca scripeţi şi-l ridică pe vârfurile picioarelor pe Petre. Apoi, prind funiile de cei doi stâlpi laterali. Instalaţia de tortură era inventată de Marin şi se lăuda cu ea.

– Aşa, adu acu şi găleata cu frânghia. Frânghia era groasă cam de 2 cm şi înnodată la capete, aşa dublă era lungă cam de un metru. Muiată în apă cântărea peste un chil. Un fel de măciucă, dar flexibilă, care nu rupe oasele, dar lovitura este năpraznică. Lovitura în burtă sau în torace produce un şoc care se transmite în tot organismul. Marin se dă înapoi doi paşi şi pocneşte cu frânghia pe spatele lui Petre. Lovitura îl aruncă pur şi simplu în faţă. Simte o pocnitură în cap şi stele verzi în ochi. O nouă lovitură, şi încă una, şi încă...

– Aruncă-i, mă, o găleată în cap şi mai adă una, aşa! Te trezişi, mă? Futu-ţi anafura mă-tii! Lasă că te scopesc eu!

– Aduceţi mă, nişte apă şi spălaţi aici, că s-a pişat şi s-a căcat ăsta şi o să pută rău! Al dracului nenorocit! Of , ce-am obosit !

– Pune, mă, mâna, futu-i mama lui, şi toarnă-i o găleată cu apă în cap să-şi revină.

După ce şi-a revenit, Mărin l-a lăsat un ceas, două şi l-a ridicat iar ca să-l zdrobească cu bătaia. Când Petre leşina, desfăcea frânghiile, îl lăsa jos, turna apă pe el să-şi revină, după care îl ridica din nou sus şi iar îl bătea.

Spre seară, Constanţa află de arestarea lui Petre Îşi luă copiii şi veni după el, la Mizil, la postul de jandarmi. De afară se auzeau urletele lui Petre.

– Nenorocitule! Vrei să mi-l omori? Să ştii că dacă mi-l omori sau mi-l schilodeşti, te omor şi eu pe tine!

– Şefule, nu mai da în el, că ăsta moare, nu mai rezistă şi intrăm noi în puşcărie. Noi nu ne băgăm!

Matei era în comă profundă. Doctorul a făcut tot ce a putut. Constanţa stătea mai mult prin spital. După 2-3 săptămâni, Matei dă semne că se face bine. Şi, într-adevăr, a ieşit pe picioare din spital. Constanţa a vândut vitele şi s-a achitat de doctor.

– Mulţumesc mult de tot, domn doctor, mi-aţi salvat bărbatul; nu ăsta, urâţenia asta. Bărbatul meu e frumos şi l-au închis şi l-au bătut că l-au bănuit că a vrut să-l omoare. Că l-a lovit, lovitură cauzatoare de moarte cică, dar dacă era aşa, trebuia ca lovitura să fie în frunte sau la tâmplă, sau în creştet, nu în ceafă. Ăsta a alunecat, a căzut pe spate şi s-a lovit singur.

Din lipsă de probe, Petre a fost eliberat. Trecuse mai bine de o lună, o lună cât un an, pentru că zi şi noapte, la postul de jandarmi, Mărin nu a mai plecat acasă şi încontinuu l-a bătut pe Petre. A ajuns acasă. Constanţa l-a îngrijit. Arăta ca umbra celui ce a fost, de nerecunoscut, i-au trebuit vreo două, trei săptămâni să se refacă.

În sfârşit, era din nou în putere. A plecat la Mizil să vadă ce-i cu Mărin. Acesta dispăruse fără urmă.

A trimis pe cineva să se intereseze, nimeni nu ştia nimic. Fusese detaşat, undeva în ţară. Pe Petre l-a apucat ameţeala. „Cum să scape ticălosul ăsta nepedepsit ?”

– Constanţă, vând tot şi-l caut cu pasul, prin toată ţara până îl găsesc.

– Mă, tu eşti nebun! Păi acum e România mare, trebuie să-l cauţi nu numai aici, în Regat, ci şi în Ardeal, în Basarabia şi în Bucovina. Poate se ascunde cine ştie în ce cătun.

– Bă, ai patru copii, nu avem bani, cum ai să ne laşi fără o leţcaie să trăim cine ştie cât timp ?

Şi Constanţa n-a avut încotro. A trebuit să vândă vacă, porci, cai, ce mai avea. Petre a strâns banii şi-a plecat. Nimeni nu a ştiut de el mai bine de o jumătate de an.

L-a căutat mai întâi în judeţul Prahova, de care aparţinea postul de jandarmi. Mărin nu era de găsit. A luat harta României, a împărţit-o în careuri şi a mers întrebând cu cuvinte ocolite de Mărin, un bărbat gras, în jur de 40 de ani, cu mustăţi în furculiţă, de înălţime medie, pe care îl cunoştea el că făcuseră războiul împreună şi că ar putea să-l ajute la o adică, că i-au furat hoţii caii sau boii, sau că cine ştie ce problemă mai are. În cârciumi se strângea o lume pestriţă, oameni cinstiţi sau hoţi, ţigani care umblau prin ţară, vagabonzi; pentru aceştia avea altă legendă şi cu cuvinte meşteşugite le căuta înţelegerea, compasiunea, prietenia, trăgându-i de limbă, dacă l-au văzut sau ştiu ceva de Mărin.

Într-o zi, un fost puşcăriaş, care fusese anchetat de Marin, adică suportase acelaşi program de bătaie, i-a spus că a auzit că ar fi undeva, în Ardeal, pe lângă Sibiu. Că a auzit şi el cât a fost arestat, de la alţi deţinuţi, că i se dusese buhul cât de al dracului era.

Trecuseră mai multe luni, banii i se împuţinaseră, şi hainele se jerpeliseră. Închidea un ochi, îşi lua o bâtă în mână şi şchiopăta. Îţi făcea milă când îl vedeai, şi întindea mâna pe la uşa vreunei biserici, cerşind cu destul succes. Hainele mai bune le punea în câte o ascunzătoare şi, din când în când, lua câte o cameră la câte un han, unde găsea şi apă să se spele, el şi hainele.

A aflat în schimb toate posturile de jandarmi din judeţ şi a început să caute pe rând.

Era un sat destul de mare. Stătea ascuns într-o pădure unde îşi săpase un fel de bordei. L-a pândit aproape o lună pe Mărin. Parcurgea câţiva kilometri în satul vecin ca să-şi ia de mâncare, apă şi ce mai avea nevoie. Mergea mai mult noaptea. Pândea de la distanţă şi îl urmărea pe Mărin de prin curţile oamenilor, şi atunci ferindu-se de câini sau de curiozitatea cuiva. Se îmbrăca cu haine ponosite, dar nici aşa să stârnească atenţia cuiva. Un biet trecător, un amărât, bătut de soartă.

Mărin locuia într-o casă de la marginea satului, cu familia lui. Drumul de la post până acasă trecea printre nişte copaci. Într-un loc, crengile unui stejar se întindeau peste potecă, la o înălţime de vreo 3 m. Aici putea să-l aştepte.

Îi învăţase programul. Mărin venea de la post după ce se întuneca, în jurul orei 9 seara, cu puşca pe umăr, despărţindu-se de ajutorul lui la câteva sute de metri înainte. Aici, în dreptul stejarului îşi aprindea o ţigară, şi se oprea puţin ca să treacă un şanţ. Era locul cel mai bun pentru atac.

L-a aşteptat câteva seri la rând, întins pe creanga groasă a copacului. Mărin se apropia şi parcă îi auzea răsuflarea. Petre avea emoţii şi nu se putea stăpâni. În sfârşit a reuşit să se calmeze şi să se controleze. Aştepta cel mai bun moment. Au mai trecut câteva zile. Acum ştia ce are de făcut.

Într-o seară, Mărin venea agale. Îi mersese bine în ziua aceea. Luna intrase în nori, era întuneric şi de-abia vedea poteca. Îşi aprinse ţigara şi deodată îl pocni ceva în cap. Petre se aruncă din copac cu piciorul în capul lui Mărin. Lovitura a fost teribilă, dar nu l-a lăsat doar cu atât, i-a mai croit doi pumni în gură, după ce l-a trântit la pământ. Mărin leşinase. Petre i-a luat puşca, i-a demontat-o, o ascunse sub haină şi dispăru. După câteva minute bune, Mărin se trezeşte, când văzu puşca lipsă îl apucă leşinul pentru a doua oară. Dacă raporta lipsa armei făcea puşcărie. Îşi dădu seama imediat că Petre îi luase arma. Nu-i rămânea decât să vină la Fântânele şi să-l roage să-i dea arma înapoi.

– Să trăiţi, domn Petre. Domn secretar, vă rog frumos să-mi daţi puşca! îi zise umil Mărin.

– Bă, ţi-o dau după ce îţi întorc porţia de bătaie pe care mi-ai dat-o tu mie.

– Bă, tu nu auzi bine, vii acasă la mine, te bag în beci, te leg, îţi pun un căluş în gură, să nu-mi sperii vecinii şi te burduşesc cum mi-ai făcut tu mie. Atunci suntem chit şi îţi dau arma.

Pe Mărin nu l-a dus la Constanţa, nu avea pivniţă acolo. L-a dus la bunici. Acolo era o pivniţă mare pentru vinuri. A scos câteva butoaie să-şi facă loc. A construit o instalaţie ca aia de la postul de jandarmi.

Îl legă între cei doi stâlpi pe Mărin şi-l ridică până rămase pe vârfurile picioarelor. Aduse găleata cu apă cu frânghia pregătită în ea.

Prima lovitură, şi Marin simţi că-i pocnesc creierii. Scoase un răcnet de fiară.

– A, stai că am uitat! Luă o cârpă şi i-o îndesă în gură. Stai că-mi sperii tot satul.

Şi-l luă la bătaie în linişte. Doar gemetele se mai auzeau. Când leşina, turna apă pe el şi o lua de la capăt când îşi revenea. Dacă pleca de acasă, îl lăsa atârnat între cei doi stâlpi.

L-a ţinut în pivniţă cu apă şi pâine aproape o lună. I-a dat atât cât a primit. Nici mai mult nici mai puţin, după care i-a dat înapoi puşca.

După ce a terminat cu Marin, Petre nu s-a mai dus la Constanţa, a venit la Maria. Mariei îi crescuse burta, aştepta să nască. Familia Manea, bunicii şi părinţii lui Petre, au avut grijă de ea.

Părinţii fetei au mai încercat s-o convingă să vină acasă, dar acum nu se mai putea. Născu o fetiţă. Erau fericiţi.

În curtea bunicilor era şi o căsuţă din chirpici. Avea două cămăruţe. Aici stăteau cei doi cu fetiţa. Petre şi-a reluat locul la primărie. Erau mulţumiţi. După un an s-a născut încă un băiat.

Constanţa se prăbuşise de durere. Avea patru copii de crescut, bani nu mai avea, caii şi vitele se duseseră. Mai avea două capre, câteva găini, o grădină de zarzavat în curte şi patru pogoane de vie.

– Cu ce-mi ţin eu copiii, ce le dau să mănânce, cu ce-i îmbrac, cu ce îi ţin la şcoală?

Primii trei copii, Costin, Gigi şi cu Nicu se dovedeau cei mai deştepţi copii din şcoală.

Constanţa, care învăţase să buchisească alfabetul de la ei, îi asculta la lecţii, îi controla şi venea mereu la şcoală să se intereseze de copii.

– Copii, străbunii mei au făcut vatra satului ăstuia, noi am fost oameni respectabili, voi să nu mă faceţi de râs, voi să spălaţi ruşinea care am păţit-o.

Şi copiii se întreceau la lecţii, fiecare trebuia să citească câte zece pagini de carte pe zi. Făceau întrecere care ştia mai multe poezii, care are mai multe cunoştinţe în fizică, matematică, chimie, literatură, care desenează mai frumos şi aşa mai departe.

Au avut o copilărie grea şi nefericită. Trudeau din greu la munca câmpului şi la dogăria bunicului lor, făceau butoaie, roţi de căruţă şi le vindeau. De multe ori nu aveau ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace. Fraţii purtau aceeaşi haină pe rând. Când fratele mai mare creştea şi haina îi rămânea mică, o lua la purtare fratele mai mic, iar dacă era ruptă se cârpea şi gata. Uneori nu aveau o cămaşă de purtare, pentru că o cămaşă ţinea mai puţin, se rupea mai repede şi mai rău şi nu mai putea fi peticită.

Constanţa, dacă dormea două, trei ore pe noapte. Muncea şi ca slugă pe unde apuca, să facă un ban; la fel şi copiii, care munceau şi pe moşiile din sat. Constanţa şi-a educat copiii pentru muncă, să ducă o treabă până la capăt cu îndârjire, ambiţie şi perseverenţă. Copiii aveau program pentru învăţătură, program de muncă şi program de joacă, dar joaca asta era cât se poate de puţină.

Constanţa era o femeie ascunsă, nimeni nu ştia modul în care îşi duceau ei viaţa în casă, în familie. Nu spunea la nimeni nimic, nu se văita de sărăcia care o apăsa. Era o ruşine să fii sărac, să nu ai ce îmbrăca, şi să ai stomacul gol. Desigur că în faţa oamenilor mai înstăriţi erau „nişte sărăntoci nebăgaţi în seamă”. Dar strângeau din dinţi şi mergeau mai departe. Însă mai târziu, când copiii au intrat la facultate, cei care nu-i vedeau până atunci, au început să le caute în vorbă.

Rezultatele bune la învăţătură ale copiilor umpleau inima mamei de bucurie, şi Constanţa muncea cu şi mai multă râvnă să facă rost de bani şi să-şi crească copiii cum trebuie. Trăia pentru ei şi nu era fericire mai mare decât să-i vadă că merg înainte.

La liceu, copiii au fost scutiţi de taxe şi aveau burse de la stat, mici ce e drept, dar pentru ei era mare lucru. Din lipsa banilor însă au trebuit să se retragă de câteva ori de la şcoală şi să recupereze acasă materiile şcolare. Au plâns, au răbdat de foame şi s-au dus din nou la şcoală. În special Costin, fratele cel mai mare, a trebuit să se retragă de mai multe ori. Dădeau meditaţii la alţi elevi, numai pentru o masă şi dormit. Aşa au putut sta în gazdă.

Într-o zi, când mergeau în deal, Nicu a trecut pe lângă un teren cu ceapă al unui unchi al lor.

Nicu a sărit gardul şi-a scos pantalonii, a înnodat cracul pantalonului la capăt şi a început să pună ceapă în el. Deodată a apărut unchiu-său. Nicu reuşeşte să fugă, dar pe Gigi îl prinde şi îi dă o palmă cu care l-a trântit la pământ. Îl apucă de picioare, îl ridică deasupra capului şi-l trânteşte în pământ. Gigi a reuşit să amortizeze lovitura cu mâinile.

– Dacă era tata, nu îndrăzneai tu să faci asta, nenorocitule! Şi de atunci l-a urât pe taică-său că nu a fost lângă ei să-i apere.

Din umbră însă, Petre urmărea evoluţia copiilor. Se ducea la şcoală să se intereseze cum mai merg cu învăţătira, şi-i sprijinea cum putea şi cu bani. Era mândru de ei.

Când Gigi avea 8-9 ani, a găsit în podul casei o armă veche de vânătoare care se încărca pe ţeavă. Învăţase să bage pulbere şi capsă pe ţeavă, făcea un dop de cârpă, apoi punea nişte bucăţele de plumb, şi puşca era pregătită de tragere. Mergea cu Nicu în vii, la vânătoare. Puşca o pregătea de acasă şi o băga pe sub haine până ajungeau la terenul de vânătoare. Mai târziu, a găsit în spatele sobei o puşcă de vânătoare a lui Petre. Puşca stătuse câţiva ani în picioare rezemată de zid şi ţevile i se curbaseră. Gigi a dus-o la un armurier care i-a îndreptat ţevile. Acum avea cu ce să împuşte iepuri. Lăsa puşca în vie şi-şi pregătea acasă cartuşele. Rar scăpa vreun iepure. Trăgea foarte bine. Pleca la vânătoare cu Nicu şi scotoceau viile din deal. De fiecare dată venea cu un iepure împuşcat. Nicu îl însoţea întotdeauna la vânătoare, îşi scotea pantalonii şi băga iepurii în ei ca într-un sac. Costin, fratele mai mare, era mai retras, nu participa la astfel de aventuri. Din vânat mai încropeau câte o mâncare mai consistentă. Maică-sa, aşa semianalfabetă cum era, avea o ambiţie şi energie inegalabile, îi îndruma: „Puneţi mâna şi învăţaţi ca să spălăm ruşinea că am rămas singură”. Şi îi controla în fiecare seară cât au citit, iar copiii se întreceau între ei la învăţătură.

Constanţa ajunsese la disperare. Nu ştia ce să le mai dea la copii de mâncare şi cu ce să-i îmbrace. Vinul nu se făcuse, ca să-l vândă şi să facă bani. Şi gelozia îi rodea sufletul.

Luă într-o seară bidonul cu gaz şi chibrituri şi se duse la cuibul celor doi. Se furişează prin grădină. Câinii nu au lătrat-o. Se apropie de căsuţa lui Petre. Toarnă gaz pe acoperişul de trestie, la uşă, în cerdac şi pe fereastra deschisă. Petre cu Maria şi copiii erau înăuntru şi dormeau. Înfăşoară pe un băţ o cârpă pe care o înmuiase în gaz, o aprinde şi apoi dă foc pe unde a pus gaz, după care o aruncă înăuntru pe geamul deschis.

Focul cuprinde imediat casa. Petre se trezeşte la timp. O ia în braţe pe Maria şi copiii şi reuşesc să scape nevătămaţi. Şi-a dat seama imediat cine făcuse isprava dar nu a reproşat niciodată nimic.

Cu asta, însă, Constanţa nu s-a liniştit. A strâns bani şi s-a dus într-o zi la o vrăjitoare să-i ghicească. Era o ţigancă bătrână, renumită în satele din jur, care nu numai că ghicea în ghioc dar făcea şi vrăji şi descântece, blestema.

– Nu-mi spune nimic, că ştiu de ce ai venit. Te-a părăsit bărbatu, dar peste mulţi ani s-ar putea să se întoarcă, s-ar putea să vină şi cu ea şi cu copiii care-i are cu ea. Trebuie să ai răbdare.

– Nu e bine, femeia aia este pe soarta lui, tu nu poţi să-i desparţi. Numai moartea îi poate despărţi. Dacă le schimbi soarta o să plăteşti scump.

– Nu contează, vreau să-i văd morţi, şi pe ei, şi pe cei care l-au ajutat.

– Uite, îţi dau borcanul ăsta cu apă, în care este închis un drăcuşor. Te rogi la el şi-i ceri ce vrei. O să-ţi îndeplinească dorinţele. Pe toţi pe care-i urăşti îi scrii pe fitilul candelei şi le laşi numele să ardă. Constanţa plăti şi plecă. Se duce acasă şi se apucă de vrăji şi blesteme. Le mâzgăli la toţi numele pe o hârtie pe care o înfăşoară pe fitilul candelei.

După un an, mătuşa Paula s-a îmbolnăvit şi a murit. S-a dus din nou la bătrâna vrăjitoare să-i spună.

– Ai grijă, nu e bine ce faci; blestemul se întoarce. Ai scos drăcuşorul din borcan ?

– Să nu-l scoţi, că intră în casă şi nu mai pleacă. Să îngropi borcanul sub gard.

Drăcuşorul era o figurină neagră cu ochi galbeni care dădea din picioare şi din mâini când se mişca borcanul.

În ordinea în care le-a ars numele, în ordinea aia au murit: bunicii, mătuşa, părinţii lui Petre.

Au trecut aproape anii. Copiii învăţau la lumânare şi la opaiţ. Primele clase le-au făcut în Fântânele, iar următoarele la Mizil, mergând pe jos 5 km. Liceul l-au făcut în Ploieşti. Gigi a fost peste tot şef de promoţie şi bursier pentru învăţătură. Gigi era premiantul claselor întotdeauna. Primea bursă de merit cu care reuşea să sporească bugetul pentru învăţătură al fraţilor săi. Nu aveau bani şi nici de mâncare. Laptele de la capre era pentru cel mic. De multe ori mâncarea lor pe o zi era chiseliţă cu mămăligă. Când aveau un ou, muiau toţi mămăliga în oul acela.

Primii trei fraţi erau elevi la liceul Caragiale din Ploieşti. Stăteau toţi trei într-o cameră, în gazdă. Costin era în ultimul an de liceu şi împreună cu încă trei colegi de clasă se apucaseră să facă spiritism Se documentaseră, îşi luaseră cărţi de spiritism. Au luat o masă pe care au întins un carton pe care au scris în cerc alfabetul şi numerele până la 10. În mijloc au desenat o cruce şi de-o parte şi de alta au scris DA şi NU.

S-au aşezat în cerc în jurul mesei şi au pus pe cruce un pahar mic pe care au pus toţi degetul arătător. Unul din ei a chemat un spirit.

– Spune-ne, te rog...; şi cereau să le răspundă la cine ştie ce întrebare.

Nicu lua uneori parte la şedinţele de spiritism. Gigi nu credea, şi stătea pe marginea patului privind la ei.

Au întrebat la început pe cine ascultă la cutare sau la cutare materie. Răspunsul s-a potrivit. După aceea au întrebat ce subiecte le dă la teze. Iar s-a potrivit. Veneau în clasă dimineaţa şi spuneau:

– Băi, toată lumea, învăţaţi subiectul ăsta. Şi iar s-a potrivit. Ba chiar profesorul de geografie, care-i spusese nepotului subiectele de teză, s-a supărat că acesta ar fi divulgat tema.

Într-una din zile au cerut spiritului să le spună ce se face fiecare. Le-a spus la toţi: inginer, profesor, avocat, jurist, ceea ce s-a întâmplat într-adevăr mai târziu.

Îşi făcuseră obicei şi continuau şedinţele de spiritism. Într-o zi au hotărât să întrebe fiecare cât trăieşte. Spiritul le-a răspuns fiecăruia: lui Costin i-a spus 58 de ani, lui Tache i-a spus 32 de ani. Tache a înlemnit.

– Hai mă, că mai greşeşte şi spiritul. Hai să-l mai verificăm cu o întrebare.

Ei vezi, linişteşte-te, nu poate să fie adevărat, pentru că întotdeauna ascultă doar trei. Tache se mai linişti. A doua zi, la fizică, profesorul scoase trei elevi la tablă. Cei patru colegi îşi dădeau coate şi îl susţineau pe Tache:

După ce i-a trecut la loc şi le-a pus note, profesorul mai pune o întrebare. Un elev răspunde şi primeşte notă. Erau patru. Tache se albise la faţă.

Seara au făcut din nou spiritism şi au întrebat câţi ani trăieşte. Tot 32. Au repetat şedinţele dar răspunsul a rămas acelaşi.

Într-o zi, Tache a chemat „fantoma spiritului” şi noaptea a plecat undeva în câmp.

A venit răvăşit; nu a spus niciodată ce a fost, ce s-a întâmplat. Tache nu s-a mai însurat, aşteptând să treacă de vârsta critică. A făcut între timp o boală la plămâni, s-a crezut că era bolnav de tuberculoză şi nu a fost mobilizat pe front. Mai târziu însă a fost recrutat la tancuri şi a plecat în Germania pe un poligon de tancuri, la specializare.

Într-o seară, în timpul celui de al doilea război mondial, la Costin în casă se adunaseră mai mulţi prieteni şi acesta şi-a adus aminte de Tache.

Au luat ca de obicei ziarul frontului şi au citit lista celor morţi şi dispăruţi: au găsit şi numele lui Tache. Au aflat mai târziu că a căzut de pe un tanc şi l-a călcat cu şenilele.

Costin a făcut facultatea de drept, cum i s-a prezis. S-a îmbolnăvit de tuberculoză. Într-o zi, după ce a împlinit 58 de ani, Gigi şi-a amintit:

Petre şi Maria şi-au refăcut căsuţa. Se născuseră încă doi copii, dar aceştia au murit imediat după naştere. Maria a început să tuşească. Tuşea din ce în ce mai des şi expectora. S-au dus la doctor – avea tuberculoză. Starea ei se agrava din ce în ce mai mult. Slăbise, era palidă, nu mai avea putere, şi după un timp nu s-a mai ridicat din pat. Trecuseră aproape zece ani. Petre nu mai avea ce face. A luat-o într-o căruţă şi a adus-o împreună cu copiii la Constanţa.

Constanţa i-a primit. Au amenajat repede încă o cameră într-o magazie. unde s-au instalat Maria şi Petre. A mai zăcut un timp şi a murit. Petre s-a împăcat cu Constanţa şi au mai făcut doi copii, o fată şi un băiat, mezinul Mitică. Au crescut împreună cei doi copii ai Mariei şi cu ceilalţi trei ai Constanţei. Primii trei erau deja studenţi.

Partea a II-a

4. Gigi la facultate

Când Gigi a terminat liceul, a mers la Bucureşti, la Politehnică. Vroia să se facă inginer. Nu a avut banii de taxe. S-a întors acasă şi a muncit ca salahor un an să strângă bani de taxe. În anul următor s-a dus din nou la Politehnică, dar taxa se mărise. Supărat fiind, a trecut pe lângă facultatea de medicină şi s-a gândit să intre şi să întrebe şi acolo. La şedinţa de spiritism i se spusese că o să se facă doctor.

A intrat la secretariat să se informeze şi secretarul facultăţii s-a uitat la el, l-a văzut cam sărăcuţ.

– N-am, este prea mare pentru mine. Am muncit un an, dar nu am reuşit să strâng destui bani.

– Dă-mi-o, să vedem ce note ai! Dacă ai medii peste 8 la liceu şi bacalaureat, poţi să intri fără concurs.

– Măi, dar tu eşti premiant, ai note excepţionale! Uite ce facem. Plăteşte cât poţi acum, ca să-ţi rămână şi ţie nişte bani, şi când o să fii în ani mai mari ai să-ţi plăteşti din injecţii, pansamente, etc. O să dai meditaţii, o să te duci şi tu să lucrezi acasă la bolnavi şi o să-ţi plăteşti taxele.

Aşa a intrat Gigi la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Învăţa excepţional. La Anatomie, la profesorul Rainer, a fost printre puţinii care au luat vreodată nota 10.

Era în anul 1932. Recesiunea mondială se simţea şi în România. Pentru Gigi facultatea a însemnat multe, foarte multe privaţiuni. Nu avea bani, iarna mergea îmbrăcat într-o haină pentru că nu avea bani să-şi cumpere un palton.

Costin se înscrisese la facultatea de Drept, dar nu mergea la cursuri. Se angajase funcţionar la primărie şi îl mai ajuta cu bani pe Gigi şi apoi pe Nicu, care a intrat şi el la facultatea de Litere şi Filozofie.

Gigi primea în continuare bursă de merit, dar aceasta nu era suficientă nici ca să îşi cumpere cărţi şi caiete. Stătea în căminul mediciniştilor lângă piaţa Matache, în piaţa Buzeşti, în căminul prahovean. Plătea aici mai puţin decât dacă şi-ar fi luat o cameră la gazdă. Nici colegii lui căminişti nu o duceau mai bine. Tot timpul răbdau de foame şi visau că mănâncă pâine cu marmeladă.

Un coleg de cămin s-a împrietenit cu o fată, servitoare într-o casă de oameni bogaţi. Ea le mai aducea resturi de mâncare de la masa acestora.

Începuse mişcarea legionară. Toţi studenţii erau consideraţi de poliţie că sunt legionari şi drept represalii se făceau raiduri prin căminele studenţeşti şi erau scoşi noaptea pe ploaie sau pe zăpadă în frig. Stăteau să dârdâie de frig şi umezeală pe străzi până dimineaţa, când se deschideau sălile de curs, să se încălzească.

Alteori la uşa facultăţii de Medicină stăteau doi-trei vlăjgani şi-i luau la întrebări:

– Ai, pe dracu! Treci în coloană acolo, că patria e mai presus decât cursul tău!

Voiai nu voiai, treceai în coloana care se pornea în marş. Ajung în „Parcul Libertăţii”. Aici s-au strâns un grup compact de studenţi şi după un timp, când s-au împrăştiat, apare plantată o cruce mare: „Monument pentru soldatul necunoscut”, de fapt pretext pentru o încăierare cu poliţia.

Şi poliţia a intervenit imediat cu bâtele, cu bastoanele. Băieţii erau şi ei pregătiţi. Traseră de pe mâneci nişte vergele de fier de la capetele paturilor din cămin şi începu bătaia.

Gigi se băgă într-o tufă şi aşteptă acolo sfârşitul luptei. Bineînţeles că învingătoare a ieşit poliţia. Câteva capete sparte, câţiva şontorogiţi şi câţiva arestaţi care s-au întors în cămin a doua zi după ce le-au întocmit fişe la poliţie.

Printre studenţii din cămin era şi un grup de băieţi foarte bătăioşi – legionari convinşi şi mai ales cu sentimente antievreieşti. Aceştia, împreună cu alte grupuri spărseseră vitrinele la nişte magazine să le distrugă dughenele unor evrei, încercaseră chiar să le dea foc, bătuseră câţiva evrei întâlniţi pe stradă.

– Bă, cine v-a cotonogit? întreabă Gigi. Bă, dar v-au cocoşat, bă, cu bătaia!

– Păi, ce să fie, nenorociţii ăia de jidani, ne-au aşteptat când noi ne-am dus să spargem nişte vitrine, şi, ai dracu, au stat ascunşi o grămadă, cu bâtele şi ne-au luat pe nepregătite. Fir-ar mama lor a dracu să fie!

În cămin era un student cu care Gigi se împrietenise. Era din comuna Tâmna de lângă Turnu Severin. Era copil de ţărani, un băiat înalt, voinic, cu părul roşu-cărămiziu şi pistruiat. Îl chema Solomon Clement.

Clement veni într-o zi bătut. Avea cucuie în cap, sânge la gură, la nas, ce mai, rău de tot!

– Uite, bă, nişte nenorociţi de legionari, m-am întâlnit cu ei pe o străduţă, aici, lângă cămin.

„Bă, jidane”, mă ia unu în primire pe un ton agresiv rău, „ce pizda mă-tii cauţi, bă, pe aici, că noi nu venim în cartierul vostru?” Erau vreo cinci-şase, o gaşcă întreagă. Eu îl iau binişor:

– Ce, mă? Eu sunt camarad cu tine? Ptiu! şi mă scuipă spurcăciunea dracu în ochi. Eu mă abţin:

– Nume românesc, ai? Futu-ţi curu mătii! Şi-mi trage şi un picior în fund.

– Auzi, mă? nenorociţii mi-au scos sula afară; şi eu am avut fimoză şi am fost operat.

– Bă, şi s-a pus nenorocitul cu picioarele pe mine şi ăilalţi mă ţineau şi jigodia aia dădea, de n-am mai putut să mă mişc. Da-l prind eu şi dacă n-am să-l tăbăcesc! Auzi mă, să mă caute la sulă, futu-le muma-n cur de nenorociţi !

De câteva ori, membri ai Gărzii de Fier, legionari, l-au invitat pe Gigi să intre în mişcarea lor. Gigi se ferea instinctiv. Îndurase multe şi era mai copt la minte decât cei de vârsta lui.

– Domnule, nu am timp, nu am suficienţi bani şi umblu să dau meditaţii, să fac injecţii pe la clienţi acasă.

– O fi funcţionând, dar mie îmi trebuie mai mulţi bani, că mai am doi fraţi care trebuie ajutaţi, mama şi tata care n-au la ţară de mâncare, nu, nu pot!

Aşa s-a fofilat până la sfârşitul facultăţii, după care a motivat că este extern sau intern de spital şi timpul îi este dedicat profesiunii. L-au lăsat în pace, că e „tâmpit”.

Gigi învăţa cu o îndârjire de nedescris. Taxele de facultate erau enorme pentru el, dar primea şi o bursă de 300 lei pe lună din care trăiau toţi trei fraţii.

Costin s-a angajat funcţionar la Administraţia financiară şi a terminat facultatea de drept mai târziu, ca să-i ajute pe mezini.

Gigi dădea meditaţii pentru masa de seară. Această situaţie a durat până în anul IV când a luat concursul de extern de spital. Funcţiona în spital un număr de ore şi era plătit cu un salariu modest, dar cu care a reuşit să facă faţă pretenţiilor modeste ale unui student sărac.

În plus, acum se ducea pe la diverşi pacienţi acasă pentru a le face o injecţie sau un tratament şi cu banii încasaţi a început să-şi plătească taxa şcolară restantă de 5200 lei, care însemna o sumă enormă pentru veniturile lui.

Într-o seară, la urgenţă, la spitalul unde lucra dr. Georgescu, s-a prezentat un accidentat care intrase cu maşina într-o căruţă, iar oiştea căruţei îi intrase în piept cu lanţuri cu tot şi îi ieşise prin spate. Cei care i-au dat primul ajutor au tăiat oiştea şi lanţurile şi l-au adus aşa, cu lemnul şi lanţurile în piept. Gigi l-a văzut, i-a dat asistenţa necesară şi l-a lăsat aşa până a doua zi când a venit conferenţiarul Popovici. Acesta l-a felicitat că nu a intervenit. Dacă scotea oiştea, făcea hemoragie şi murea.

– Lemnul face presiune şi hemostază, îl lăsăm să se vindece aşa şi pe urmă o scoatem.

Aşa a şi făcut. Şi omul a scăpat cu viaţă. În urma acestui caz, conf. Popovici l-a apreciat şi mai mult pe Gigi şi mai târziu a propus să-i ia locul. Numai că a început războiul...

În 1938 Gigi a dat concursul de intern de spital şi a făcut stagii la Spitalul Central, la Spitalul de ochi Vatra Luminoasă, la Spitalul Colţea, la Spitalul Polizu, la Spitalul Floreasca şi la Spitalul I.O.V.R., unde a funcţionat până la începutul războiului. Internul de spital avea locuinţă în spital şi răspundea de toţi bolnavii, de toate urgenţele şi internările, în felul acesta căpătând o experienţă medicală de excepţie. Stagiul de medic intern dura doi ani.

Era în anul IV la Medicină şi făcea externatul la Spitalul Colţea, când a cunoscut-o pe Dorina, fata lui nea Iancu. Într-o seară, a apărut la primiri urgenţe Dorina, într-o criză de apendicită în stare gravă. Avea 17 ani şi era elevă de liceu la Şcoala Centrală, cea mai bună şcoală de fete din ţară.

Tânărul Georgescu s-a îndrăgostit de ea de cum a văzut-o. A chemat medicul de gardă şi împreună au intrat în operaţie. Dimineaţa, înainte de raportul de gardă, s-a dus la patul bolnavei. Îşi revenise. I-a examinat operaţia, şi atunci a privit-o mai atent şi s-a îndrăgostit pe loc de ea. După o săptămână a fost externată, dar doctorul Georgescu s-a dus de mai multe ori la ea acasă să vadă cum merge vindecarea operaţiei.

Tatăl Dorinei, „nea Iancu”, era şef de serviciu la Casa de Pensii a României, un om cu multe relaţii şi influenţă. Juca, împreună cu alţi prieteni, cărţi. Doctorul Georgescu a învăţat şi el să joace şi a început să vină la partidele de cărţi, şi în felul acesta s-o vadă pe Dorina, care a început şi ea să-l privească altfel pe „Gigi”.

În 1938 şi-a dat examenul final şi şi-a luat diploma de „Doctor în medicină şi chirurgie”.

Gigi a continuat să vină în casă la nea Iancu. Acum era bărbat în toată regula, avea 26 de ani şi era doctor. Era mare lucru să fii doctor în vremea aceea.

Tânărul dr. Georgescu era un bărbat de înălţime medie, brunet, cu un păr ca pana corbului, gros şi des; ca să-şi aşeze frizura trebuia să-l fileze, altfel îi stătea ca ţepii. Avea o memorie excepţională şi o fire artistică; ştia pe dinafară volume întregi de poezii. Vizitele acasă la nea Iancu au continuat şi Dorina a început să-l placă pe Gigi.

– Ce te uiţi, proasto, la ţiganu ăsta? îi zicea Nuţi, sora mai mică. Uite colo, îţi face curte băiatu lu nea Stănică, om bogat, are nu ştiu câte corpuri de casă, maşini, şi tu te uiţi la sărăntocu ăsta, care n-are nici haine ca lumea pe el ?

Petre a fost tot timpul secretarul Primăriei din Fântânele. Cu toate că era un om deştept şi citit, când a auzit de logodnă a exclamat: „Ce caută cu aia? Să ia una să-mi lege vaca de gard!”

– Băi tăticule, mie îmi fac curte femei cu avere, nu cu o vacă, două, că la nivelul meu pot câştiga, dacă vreau să mă îmbogăţesc, o vacă la fiecare operaţie.

În 1940, Dorina şi Gigi s-au logodit. Gigi îşi petrecea mai tot timpul la familia Ionescu.

De acum Gigi şi cu nea Iancu se împrieteniseră şi aproape în fiecare seară mergeau în oraş să mănânce împreună şi să bea o bere.

Într-o zi, în anul 1940, Gigi se întâlneşte pe bulevardul Regina Elisabeta cu nea Iancu, pentru ca să meargă la un magazin să-şi cumpere instrumentar, să-şi facă un cabinet medical.

Nea Iancu venea de la Casa de Pensii din strada Batiştei şi Gigi de la spitalul Colţea. Erau aproape unul de altul.

Au trecut prin piaţa Universităţii şi se auzeau împuşcături izolate sau rafale de mitralieră din piaţa Palatului.

– Bă, auzii că sunt nişte manifestaţii legionare aici în faţa palatului regal, că vor să-l dea jos pe Antonescu, cică e o rebeliune a legionarilor...

– Hai fraţilor, la luptă pentru patrie! Şi-i luau de mânecă să-i tragă în spre zona palatului. Unii oameni se lăsau convinşi şi mergeau.

– Bă, tu n-ai de lucru? Ţi s-a făcut de dragoste? Stai dracului liniştit că nu-i a bună. Nu auzi că se trage cu mitralierele?

Nicu stătea în apropiere, în Giuleşti, pe strada Zinca Golescu şi traversa podul Grant ca să ajungă în strada Turda. Ajunse în grabă. Era foarte agitat.

– Da mă, s-au bătut legionarii cu armata ca să-l dea jos pe Antonescu că i-a trădat.

– Ce s-au bătut mă, ce bătaie? Au pus mai multe mitraliere pe acoperişul palatului şi pe clădirile înalte din jur şi au tras în ei ca în stolul de vrăbii. Au murit sute de oameni, şi sunt răniţi o grămadă.

– Păi şi unde i-au dus, mă, că la spital la noi n-am auzit să vină cineva.

– Dracu ştie, probabil i-a luat armata şi i-a dus. Şi acum e bătaie la Casa Verde pe strada Roma.

– Auzi, lasă asta, zice Nicu, dar să vă spun ce am păţit eu. Când am plecat de la servici, după prânz, am venit acasă pe podu Grant, ca de obicei. Am intrat pe pod şi am văzut de-o parte şi de alta soldaţi înarmaţi, unul lângă altul. Nu m-a mirat, că tot oraşul era împânzit de armată. Merg înainte şi văd că la capătul podului, toţi care treceau erau percheziţionaţi. Era lume multă pe pod. Îl întreb pe unul de alături:

– Îi percheziţionează pe toţi şi pe care-l găsesc cu pistol îl împuşcă pe loc.

Am înlemnit. Ştiţi că de când m-au bătut gaşca aia de derbedei în Giuleşti, umblu cu pistolul ăla mic în buzunar.

– Ce să fac, nene, nu ştii că m-au ologit ăia? Le-am luat frica... Ei, mă gândesc repede ce să fac. Să-l arunc? Mă vedeau soldaţii. Fie ce-o fi, am avut noroc, că înaintea mea l-au găsit pe unul cu un pistol în buzunar. Omul dădea să scape, dar l-au prins, l-au împuşcat şi l-au aruncat peste o grămadă de cadavre acolo. M-am strecurat şi am scăpat.

– Domnule, l-am îngropat în pivniţă şi acolo o să rămână, fir-ar al dracului, că era să mor din cauza lui. Auzi, când am venit încoace, armata era tot acolo, dar cadavrele dispăruseră.

– Ei, v-am spus eu că nu e lucru curat, zice nea Iancu; bre, sunt jocuri mari la etajele de sus! Voi să vă vedeţi întotdeauna de treaba voastră şi să nu vă băgaţi !

În ajunul celui de al II-lea război mondial, de o parte şi de alta a Prutului, ca de altfel pe toată linia viitorului front, până în nordul Europei, trupele sovietice şi cele ale axei stăteau faţă în faţă.

Nu era nici o surpriză. La nivelul de sus se tranşaseră de mult problemele. Secolul XX trebuia să redistribuie puterile lumii, să apară noi state, să se tragă noi graniţe. Europa, nordul Africii şi N.-V.-ul Asiei trebuiau să fie teatrul de operaţiuni militare.

O nouă reaşezare, ca aceea din secolul XV, când Bizanţul a căzut şi toată zona Europei de est, de confesiune ortodoxă, a fost ţinută pe loc, în timp ce zona catolică a Europei occidentale a evoluat.

Acolo s-a făcut vânzarea între genovezi şi turci, şi civilizaţia s-a oprit pe zona de est şi s-a deschis o nouă poartă, spre America, tot de către un genovez, Columb.

La fel s-a întâmplat şi acum. Capitalul s-a mutat în America, unde seifurile nu puteau fi sparte. Logistica s-a pus la punct şi s-a născut un nou imperiu, cel sovietic, cu misiunea lui, şi, tot la comandă, acest imperiu a căzut după 70 de ani. S-a convenit desfiinţarea imperiului otoman şi a influenţei otomane, şi s-au reaşezat marile imperii moderne.

Nimic nu este întâmplător. Dacă dai drumul la un stăvilar, este normal că pe unde va trece puhoiul de apă, pe acolo va fi dezastru. Nu trebuie să pui tu mâna să distrugi: vine apa şi ia totul cu ea.

România a fost un spaţiu tampon între trei mari imperii: Rusia, Turcia şi Austria. Aici s-au aruncat lăturile lor, aici au fost azvârliţi indezirabilii, aici au fost transmise obiceiurile proaste, falsul raţionament, corupţia, nedreptatea şi abuzul, nerespectarea legii, şi tot aici şi-au trimis spionii ca să afle, să facă schimb de informaţii, să-i discrediteze, să-i dezbine şi să-i încaiere pe români între ei sau cu alţii care locuiau aici, iar în unele zone românii au fost înrobiţi.

Cine deţinea gurile Dunării avea şi controlul în Europa, pentru că Dunărea este artera Europei. Aşa că gurile Dunării trebuiau să fie ale unei mari puteri. După al doilea război mondial a venit rândul Rusiei.

Dar odată cu constituirea marelui imperiu sovietic şi distrugerea dinastiei imperiale a ţarilor, cu lichidarea dinastiei sultanilor turci şi a imperiului otoman, nu se ştia exact ce va urma, aşa că trebuia pus un stâlp la poartă; şi s-a creat după primul război mondial o Românie mare şi o Iugoslavie mare, o Polonie puternică. Şi, dealtfel, temerea aceasta s-a adeverit, iar măsura de siguranţă s-a dovedit oportună, pentru că foarte curând după aşa zisă Mare Revoluţie din Octombrie, Lenin a murit şi Stalin nu a mai putut fi ţinut sub control.

Noul imperiu sovietic, la fel ca şi cel rusesc de dinainte, a continuat politica lui Petru cel Mare.

România a rămas obiectivul numărul 1 al serviciilor secrete, atât pentru Ohrana rusă, cât şi pentru NKVD sau Comintern.

România era înţesată de spionii ruşi şi este foarte posibil ca atât şeful serviciilor secrete române, Moruzov, şi chiar regele Carol al II-lea şi amanta acestuia, Elena Wolf-Lupescu, să fi fost înregimentaţi în armata secretă a URSS.

Aşa că Stalin nu a fost deloc luat pe nepregătite. Cu un an înainte de declanşarea războiului, URSS acaparează teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut şi unul din braţele Dunării, având astfel acces la apele sale.

Societatea a fost decapitată prin deportarea vârfurilor intelectuale, a zeci de mii de persoane în Siberia, urmată de reorganizarea şi repopularea administraţiei cu ruşi aduşi din Rusia.

Cum este şi firesc, întreaga agentură din Moldova rusească a participat la succesul operaţiunii, agenţii de influenţă făcând lobby pentru Moscova, iar unii cetăţeni de rând participând conştient sau inconştient la crearea unei opinii antiromâneşti care să dea impresia legitimităţii invaziei ruşilor.

În 21 Iunie 1941, 270 de divizii germane şi 30 de divizii româneşti, aproximativ 2 milioane de militari, au atacat pe un front larg URSS-ul.

Gigi primise scrisoarea de convocare înaintea atacului, dar tatăl său Petre nu i-a înmânat-o imediat. Erau la Fântânele, se bucurau cu toţii la o întâlnire între fraţi şi Petre nu a vrut să le strice cheful. Când a văzut data primirii telegramei şi că trebuie să se prezinte urgent, Gigi a reproşat:

– Bine, băi tăticule, cum poţi să fii aşa de inconştient, îţi dai seama ce-ai făcut?

– Lasă bă, nu fi prost. Spui că eu sunt de vină, că nu m-a ajutat memoria, că sunt ramolit.

Aşa că Gigi nu a plecat cu primul tren sanitar spre Odesa, a plecat cu al doilea. Şi a avut noroc, pentru că primul tren a fost bombardat de ruşi şi nu a scăpat nimeni.

După ce a stat o lună la Odesa, a fost trimis înapoi la Cahul, pe malul stâng al Prutului. Zona fusese cucerită după lupte grele. Aici s-a realizat, între Oancea şi Cahul, un pod pentru aprovizionarea trupelor şi s-a instalat un spital de campanie la Baimaclia, „Dispensarul mobil nr. 11”.

Cahulul devenise un punct important. Aici erau aduşi răniţii din zona operativă militară, de la Prut până la Nistru. Spitalul era mic, „spital de zonă interioară”, avea o sală de operaţie şi câteva paturi. Personalul medical era alcătuit din câţiva oameni. Locotenent doctor Georgescu Gheorghe şi câteva surori medicale. Răniţii soseau cu duiumul. Li se acorda primul ajutor sau erau operaţi în grabă. Anestezia se făcea fie local, prin infiltraţii cu novocaină, fie rahianestezie sau anestezie generală, de obicei cu cloroform (existau nişte fiole mari, maronii, de 20 cc.), anestezicul se dădea pe compresă, se punea compresa pe nas şi se stropea cu cloroformul din fiolă. Pacientul adormea imediat şi se trezea tot atât de repede. Controlul anesteziei se făcea deschizând pleoapele şi urmărind reflexul pupilar. Alteori foloseau chelenul, clorura de etil, care era în fiole mari sub presiune (chelenul se evaporă repede); anestezia generală era indusă şi trezirea era rapidă. Se dădea tot pe compresă. Chelenul mai era folosit şi pentru anestezia locală prin refrigeraţie: se stropea locul până se răcea şi îngheţa. Foarte rar se folosea eterul pe compresă sau pe mască pentru narcoză.

Anestezia era o problemă majoră, răniţii veneau uneori cu plăgi uşoare, superficiale, dar de multe ori se făceau amputaţii sau operaţii largi pe abdomen sau torace, cu hemoragii interne sau corpi străini: gloanţe sau schije.

Tratamentul postoperator se efectua acolo, în spital, sau erau trimişi mai departe în ţară, la alte spitale mai mari...

De multe ori răniţii mureau pe masă sau nu mai apucau să fie operaţi. Plăgile care erau de amploare, inundate de sânge, cu hemoragie mare, fără vizibilitate în plagă, datorită schijelor în special, erau greu de operat. Din această cauză, ligaturile pentru hemostază puteau să se facă pe un vas important, pe artera sau vena mezenterică de exemplu, şi dr. Georgescu vedea neputincios cum o mare parte din intestin începe să se învineţească. Ce să facă ? Închidea burta şi-l lăsa să moară.

La scurt timp după ce Gigi s-a instalat la Cahul-Baimaclia, Dorina a venit şi ea. Nu-l lăsa singur, nu puteau să stea unul fără celălalt.

Poliţia militară, într-o operaţiune de greblare a pădurilor din jur, a prins un om care stătea de mai mult timp într-un bordei. L-au adus la doctor să vadă dacă-i întreg la minte. Omul era speriat şi avea un comportament bizar.

– Păi, le-am spus şi la Poliţie şi nu m-au crezut. Se mai liniştise şi începu să povestească:

– Am fost arestat de ruşi în iunie, împreună cu încă vreo 30-40 de români. Şi am fost băgaţi în sediul securităţii, în pivniţă. Acolo erau două camere din care pornea un coridor care dădea afară în curte. De o parte şi de alta a coridorului, aproape de ieşire, mai erau două camere. Noi eram ţinuţi în camerele din fund, probabil cinşpe într-o cameră şi cinşpe în cealaltă. Într-o seară au început să ne scoată. Luau câte doi arestaţi şi-i împingeau de la spate pe coridor, după care se auzeau împuşcături pe culoar. Mi-am dat seama că din cele două camere din faţă erau împuşcaţi, şi probabil morţii erau băgaţi acolo. Veneau pe urmă şi mai luau doi arestaţi şi iar se auzeau împuşcături. Când mi-a venit rândul, am întârziat puţin ca să privesc şi să mă orientez. În dreptul uşilor deschise, în dreptul celor două camere, era sânge pe jos. Mi-am dat seama că de acolo se trage, că în spatele uşilor stăteau cei cu pistoalele şi îi împuşcau în spate, probabil în ceafă, pe cei ce ajungeau la uşi. Am mers înainte împins de cei doi securişti. Când am ajuns în dreptul uşilor m-am lăsat în jos şi am fugit. Au tras după mine, dar nu m-au nimerit. Am urcat scările în fugă şi am ieşit pe uşă în curte. Au fugit după mine şi au tras, dar tot nu m-au nimerit. Am ieşit din oraş şi am intrat în pădure şi m-am ascuns. Nu am ştiut că a început războiul şi Cahulul a fost ocupat de români, până m-a găsit poliţia.

Dr. Georgescu Gh. a raportat la comandament declaraţiile fugarului. Poliţia s-a dus la faţa locului. Nu au găsit nimic. L-au chemat pe dr. Georgescu Gh. Pivniţa arăta aşa cum fusese descrisă. A intrat în camerele din faţă: nu era nimic deosebit. A mers şi a intrat şi în cele două camere din fundul pivniţei. S-a uitat atent. Era un miros deosebit. Pământul de pe jos nu era perfect nivelat, iar pe marginea pereţilor erau urme de pământ, semn că se tasase pământul.

Au săpat. Au găsit cadavrele. Unele cu pământ în gură. Un elev de 16 ani cu ghiozdanul şi pacheţelul de mâncare în ghiozdan, care dispăruse de acasă în aceeaşi zi în care fusese împuşcat. În oraş se reclamase dispariţia mai multor persoane. Au fost chemate rudele. O parte i-au recunoscut pe cei dispăruţi, majoritatea împuşcaţi în ceafă. Poliţia a întocmit dosare. Un bărbat fusese reclamat de către nevastă-sa că ascultase radio Bucureşti şi pentru asta fusese arestat. Femeia a început să se vaite. Dr. Georgescu Gh. a întrebat un poliţist cine e femeia. Când a aflat că ea îl denunţase i s-a făcut greaţă. I-a dat o palmă cu toată puterea, încât a trântit-o la pământ.

Nu toţi cei care reclamaseră dispariţia unor persoane şi-au găsit aici cadavrele. Însemna că o parte fuseseră duşi în alt loc. Poliţia a început o investigaţie de amploare.

S-a aflat că în seara din ajunul declanşării atacului, două camioane ale securităţii au circulat prin oraş şi au ridicat din case persoanele aflate pe o listă neagră, pe cei care se manifestaseră ostili regimului sovietic

Opreau în faţa unei case, doi trei militari cu pistoalele în mână intrau în casă şi îl înhăţau pe omul respectiv, îl urcau în camion şi plecau la altă adresă. Ridicaseră în noaptea aceea vreo patruzeci de oameni. Un sătean s-a ascuns în grădină şi a scăpat. Se grăbeau şi nu l-au mai căutat. Cele două camioane au ieşit din oraş transportându-i pe cei pe care îi luaseră şi au plecat către răsărit, îndreptându-se către interior, dar în localitatea următoare au ajuns goale. S-a presupus că oamenii au fost omorâţi şi îngropaţi undeva pe drum. Au plecat să-i caute. De-alungul drumului era un şanţ antitanc. În două locuri, malul şanţului era surpat. Au săpat acolo şi au găsit cadavrele.

Era seara târziu, când o ambulanţă aduse un rănit scund, slab, negru de murdărie, plin de noroi şi de sânge, cu o rană în cap. Mirosea îngrozitor.

– Domn locotenent, a ajuns la noi şi nu ştim de unde a apărut, dar aud că nu e sănătos la minte, zice brancardierul care-l adusese.

– Domn locotenent, a venit din liniile ruseşti şi l-a adus poliţia militară.

– Bă, ai împuţit tot spitalul. Deschideţi geamurile şi luaţi-l pe ăsta şi spălaţi-l, şi daţi-i şi ceva să se îmbrace.

Omul se execută. L-au băgat sub duş, l-au spălat, l-au îmbrăcat cu o pijama şi s-a înfăţişat aşa la dr. Georgescu.

– Eram lăutar, cântam pe la cârciumile din Ploieşti, câştigam şi eu un ban. Că am cinci copii, nevasta mi-a murit acu 4 ani, când l-a născut pe băiatu ăl mic.

– Nimeni, domn doctor, i-am lăsat singuri, nu ştiu cum trăiesc, ce mănâncă, plânge inima în mine după ei!

– Ce vorbeşti, mă! Ce nenorociţi sunt ăştia care te-au încorporat, auzi să lase copiii singuri! Bă, şi cum ai ajuns aici?

– Domn doctor, a fost o bătălie mare. Când au început să tragă ruşii şi când am văzut ce prăpăd e, m-am speriat şi am făcut pe mine, tremuram tot şi am leşinat. Când m-am trezit era linişte în jur. Am luat-o înspre răsărit, că am zis că românii şi nemţii au mers înainte. Am mers eu ce-am mers, şi am ajuns la nişte soldaţi care erau strânşi în jurul unui foc, m-am apropiat de ei şi am auzit că vorbeau altă limbă, cred că ruseşte. Ei s-au uitat la mine, eu la ei, puşcă nu aveam, raniţă nu, m-au lăsat în pace şi eu m-am întors, că am înţeles că românii sunt înapoi. Am mers aşa înapoi mai multe ore şi am dat de români şi ăştia m-au luat pe sus şi m-au adus aici. Când le-am povestit, au zis că sunt bolnav şi că trebuie să fiu căutat la cap, la doctor.

– Ştiu, domn doctor, eu sunt lăutar din tată-n fiu, şi cânt din gură, vioară şi chitară.

– Bine mă, te ţin aici, că de război nu eşti bun. Îţi fac rost de o vioară şi o chitară, şi le cânţi la răniţii ăştia, să le mai îndulceşti sufletul. Te iau brancardier aici, că tot e nevoie.

Şi dr. Georgescu Gh. i-a făcut raport, l-a oprit la spital şi i-a făcut rost şi de instrumentele promise. Aşa că Tudor a scăpat de front şi cânta la bolnavi.

După aproape un an, într-o zi, Tudor intră în cabinet peste dr. Georgescu Gh., alb la faţă şi tremurând:

– Domn doctor, e în curte unu din Ploieşti, îl cheamă Ştefan Bivolu, e şeful jandarmilor, un om nenorocit, o jigodie. Ştiţi ce-a făcut ăsta?

– Domn doctor, acu doi ani a strâns mai mulţi evrei, i-a băgat într-o groapă mare de obuz şi cu mâna lui i-a împuşcat pe toţi, după care a pus să se arunce pământ peste ei. Fără slujbă creştinească, fără nimic; erau femei, copii, oameni bătrâni, i-a omorât pe toţi, domn doctor. Este un criminal, un nenorocit, un suflet negru.

Auzind ce-i spusese Tudor, dr. Georgescu Gh. a început să se intereseze prin sat şi a aflat că şi aici au fost împuşcaţi mai mulţi evrei. Se confirma faptul că după ce a intrat în Baimaclia, jandarmeria a strâns aici mai mulţi evrei şi i-au împuşcat. Între aceştia a fost o evreică cu copilul în braţe. Oamenii erau revoltaţi de acest lucru: „Să împuşti o mamă cu copilul în braţe! Asta este barbarie!”

– Păi, foarte bine. Când ruşii au dat ultimatum 6 zile, în 1940, ca să ne retragem din Basarabia, nu au respectat ultimatumul. Şi jidanii, unii din ei agenţi moscoviţi, au aruncat cu ţucalu cu căcat şi pişat în capul românilor, au dat cu pietre şi cu apă fiartă în militarii români aflaţi în marş.

– Bine domnule, şi ăsta e motiv să fie împuşcaţi? Trebuia să-i adunaţi şi să le dăm şi noi cu căcat în cap, dar nu să-i împuşcăm. Ce vină are, domnule, copilul ăla de la sânul mă-sii, care a fost împuşcat în braţele ei?

La scurt timp, dr. Georgescu Gh. a fost transferat în zona întâia operativă, medic de batalion pe linia întâia a frontului în zona Cuban, la reg. 94 infanterie şi apoi la reg. 19 Orşova. Era sfârşitul anului 1942. Dorina era gravidă şi s-a întors la Bucureşti.

Tudor a scăpat cu viaţă din război şi s-a întors la copiii lui în Ploieşti. A început să cânte din nou prin cârciumi. A spus la toată lumea povestea cu Bivolu. Bivolu s-a întors şi el. Familia şi rudele lui au aflat povestea şi l-au repudiat, aşa că Bivolu ajunsese să doarmă pe străzi, nu mai vorbea nimeni cu el, nu-l mai primea nimeni în casă sau să-i dea de lucru. Umbla pe străzi şi ajunsese o epavă de om. După aproape doi ani, într-o noapte, s-a sinucis bând otravă, la poarta spitalului Boldescu din Ploieşti.

Nuţi se simţea în avantaj faţă de fraţii ei, era răsfăţată şi îşi permitea mult mai multe decât ei. A devenit egocentristă şi credea că i se cuvine mult mai mult decât altora, nu a fost pregătită pentru lupta cu viaţa.

La şcoală nu mergea prea bine. Era inteligentă, o memorie excepţională, dar efortul de a învăţa i se părea inutil.

Tanţi îi făcea toate plăcerile, capriciile chiar, în timp ce pe ceilalţi doi îi reclama imediat lui Iancu dacă făceau vreo greşeală.

Pe la 14 ani, Nuţi a început să lipsească de la şcoală, să flirteze cu băieţii. Îl avea pe vino-ncoace şi băieţii se strângeau ciorchine în jurul ei. Dar toţi i se păreau proşti, naivi, neinteresanţi, necopţi la minte. Din acest motiv îi plăceau băieţii mai mari decât ea. Venea uneori târziu seara, şi Tanţi o acoperea.

– Am trimis-o eu după cumpărături, îi răspundea. Şi-i dădea o adresă a unui magazin, te miri unde.

Începuse războiul şi Nuţi se ducea la cinematograf să vadă scene de război, să afle care mai era situaţia pe front. Odată la un film stăteau doi tineri, lângă ea fiind bărbatul. Nuţi îl privea cu coada ochiului: „frumos bărbat, ăsta da”.

Bărbatul a simţit-o şi a început şi el s-o studieze. Privirile deveniră mai insistente. În pauza filmului el îi făcu semn să meargă afară. O aştepta în hol. Nuţa se scuză şi iese în hol. Făcură cunoştinţă. Tânărul, care avea puţin peste 30 de ani era medic. Schimbă câteva cuvinte şi îi dă întâlnire a doua zi la alt cinematograf. „Nu numai Dorina are un iubit doctor, uite am şi eu unul!” A doua zi s-au întâlnit la cinema, apoi la o cafenea şi întâlnirile au continuat până într-o zi când s-a dus acasă la el şi mai târziu în patul lui.

– E viaţa mea, ce te bagi, am dreptul la dragoste. Şi tu l-ai iubit pe tata şi nu ţi-a păsat de nimeni. Ce dacă e mult mai în vârstă ca mine, şi tata era mult mai mare ca tine şi avea şi doi copii. Nu-mi ţii tu mie lecţii... ş.a.m.d.

Tanţi n-avea răspunsuri şi trebuia să-i găsească fel de fel de motivaţii pentru Iancu.

Dar după câteva luni Tanţi observă că Nuţi s-a cam îngrăşat, fundul i s-a lăţit, la faţă se schimbase.

Tanţi era năucită. Ce îi spune lui Iancu? Oricum trebuie să găsească o explicaţie, să dezamorseze conflictul care era inevitabil. A inventat o poveste cu un viol. Iancu a înghiţit-o. Nuţi s-a retras de la şcoală, deşi terminase doar opt clase. Burta îi crescuse mult şi a trebuit să stea în casă tot timpul. Au hotărât să ţină ascunsă toată povestea şi copilul să-l dea imediat după ce se va naşte.

– Nu putem să ţinem copilul, o să ne facem de râs, spunea Iancu. Nu-ţi dai seama ce va zice toată lumea. La poziţia mea să se afle că am o fată care a născut la 16 ani un copil din flori. Inadmisibil, nu este posibil. Îmi distruge toată cariera.

Aşa că, după ce s-a născut copilul, un băiat, l-au dat în grija unei familii şi Nuţi nu a mai aflat niciodată nimic despre copil!

Dar la şcoală s-a aflat şi nu a mai putut să mai continue, nu a mai primit-o în nici o şcoală.

În acelaşi timp în care Nuţi făcuse boacăna, Petrică a terminat liceul. Avea dou de ani în 1942 şi Iancu, după îndelungi dezbateri de familie, a hotărât să-l trimită la şcoala de aviaţie militară de la Turnu Severin. De altfel, dacă nu se ducea la aviaţie trebuia să plece pe front. Iancu îl ştia cam zurbagiu, dar şi-a zis că fiecare are soarta şi norocul lui.

Petrică se ţinea numai de pozne, astfel încât comandantul de batalion l-a luat la ochi, şi la instrucţia de front îl freca de ieşea untul din el, doar, doar se va disciplina.

De unde, ţi-ai găsit! Petrică era şi un băiat frumos. Brunet, un profil drept, figură masculină, înalt de 1,85 m., toate fetele din Severin îl ochiseră şi era acolo un grup destul de select. Severinul era un oraş patriarhal, cu multe familii vechi, boieri mai vechi şi mai noi, oameni înstăriţi şi femei frumoase. Severinul este aşezat pe malul stâng al Dunării, în vremea aceea avea cam 20.000 de locuitori, cei mai mulţi având afaceri profitabile, foarte mulţi negustori. Făceau comerţ cu sârbii, treceau imediat Dunărea cu bacul. În jur erau terenuri agricole, grădini, vii, fructe; ce mai, era un oraş prosper în care lumea trăia şi se simţea bine. Foarte mulţi aveau maşini, motociclete sau biciclete şi mergeau să petreacă fie la munte spre Herculane, fie pe malul Dunării la Cazane, spre Orşova pe valea Mraconiei, sau în nord spre Baia de Aramă, Tismana, Izverna, Izvoarele Cernei – locuri de o frumuseţe şi un pitoresc inegalabile; sau, dacă nu, la sârbi, unde peisajul era tot atât de frumos ca şi pe partea românească.

Cu Iugoslavia relaţiile erau excelente, românii cu sârbii îşi ziceau „ cuscri” pentru că regina Iugoslaviei era fiica reginei României. În plus, pe tot malul Dunării. de-o parte şi de alta, se vorbea româneşte până pe valea Timocului unde erau peste 300.000 de români.

Ei bine, cum scăpa Petrică din cazarmă, nici nu ajungea bine în centrul oraşului că fetele se strângeau ciorchine pe el. Şi ţine-te de petreceri!

Într-o seară, împreună cu câţiva colegi de la unitate s-au îmbătat şi au tocmit un dric pe care Petrică l-a plătit cu ceasul de aur de la mână Dimineaţă când s-au adunat cu toţii în careu pentru raport, au venit şi ei în dric pe aeroport. Râsul de pe lume; căpitanul s-a înfuriat rău şi s-a răzbunat cum trebuie:

– Elev Petre Ionescu, am să fac cu tine instrucţie de front până o să rupi patul armei! Atunci o să te las în pace! Şi s-a pus pe treabă.

– Culcat-drepţi-culcat-drepţi... Şi unde era băltoaca mai mare, acolo îl punea să se târască.

Dar Petrică a avut noroc: la un exerciţiu, când a trântit puşca de pământ, s-a rupt patul armei. Şi căpitanul a trebuit să se ţină de cuvânt. Până la urmă au ajuns colegi, dar Petrică îi era moralmente superior – era la aviaţia de vânătoare, în timp ce căpitanul era la aviaţia de bombardament şi mereu îl buzărea că-i este superior.

După instrucţie şi după orele de zbor au trecut la zborul individual. Zbura pe un biplan din lemn, un „Farman”.

La Strehaia, la 50-60 km. de Severin îşi făcuse o iubită, era îndrăgostit. Era fata unui boiernaş de pe acolo. Venea în zbor, şi ca s-o impresioneze făcea loopinguri pe deasupra casei. Ea ieşea de obicei şi-i făcea semne că l-a văzut. Dar odată avionul nu s-a mai redresat, a intrat în vrie. Petrică şi-a dat seama că se prăbuşeşte şi a tras de avion ca să dea mai întâi cu coada în pământ, apoi a rupt o aripă şi pe urmă pe cealaltă, a atenuat impactul şi a intrat într-o şură de paie.

A scăpat, a stat câteva zile în spital dar n-a avut nici o fractură. Iancu a fost anunţat imediat de către comandantul unităţii.

– Ei, nu e chiar bine, domn Ionescu, pentru că s-ar putea să plătiţi avionul.

– Păi, a făcut nişte figuri acrobatice pe care nu avea voie să le facă şi accidentul se datorează indisciplinei.

S-a făcut anchetă, dar ţăranii martori au declarat că avionul s-a dezechilibrat şi a căzut în pământ. Aşa că până la urmă nu a mai fost pus la plată.

Pe linia frontului în Cuban la punctul medical al regimentului, dr. Georgescu Gh. avea ajutor un sanitar, Vasile Taloescu din comuna Poroina Mare de lângă Turnu Severin. Vasile era de mai mult timp pe front. Medicul dinainte fusese împuşcat şi în locul lui a fost trimis dr. Georgescu Gh. Punctul sanitar avea repartizată ca ambulanţă o dubă, o maşină care avea pe laturi şi pe acoperiş o cruce roşie mare pe un cerc alb, ca să se vadă din avion, dar asta nu i-a împiedecat pe ruşi să tragă în ea. Gloanţele au făcut câteva găuri, dar mergea, pârâia motorul, se mai oprea; şoferul, un soldat, umbla puţin la motor şi pornea iar.

Mergeau când în maşină, când pe jos, în marş în coloana regimentului, prin stepa rusească, mărginită de o parte şi de alta de o pădure de fag. Mărşăluiau împreună cu o unitate de infanterie germană, dar erau intercalaţi: o companie românească, o companie germană, căruţe, cai, camioane şi piese mici de artilerie.

Deodată, din pădure a început să se tragă, cu pistoale automate şi mitraliere şi câteva grenade. În compania din faţă, nemţii cădeau unul după altul, la fel şi în cea din spate, tot cu nemţi. De români nu s-au atins.

– Da, domnule locotenent, că de-aia ne-am intercalat. Ruşii ăştia nu ne prea bagă în seamă pe noi, ei au treabă mai mult cu nemţii.

– Sunt partizani, domnule locotenent, de prin satele astea din jur. Femeile îi atrag pe soldaţii noşti, se regulează cu ei, că nemţii nu se bagă, şi nenorociţii nu-şi ţin gura, spun când plecăm, ce efective sunt, unde mergem, şi muierile pe urmă le spun partizanilor care ne aşteaptă în păduri şi organizează ambuscade.

Au mers spre răsărit şi au ajuns în alt sat. Şi-au instalat corturi şi au ocupat câteva case mai bune.

Majoritatea ţăranilor trăiau în bordeie sau case făcute din lemn, acoperite cu paie, dacă se puteau numi case acele locuinţe. Garduri nu aveau, erau oameni săraci, amărâţi.

Nu erau ostili. Bărbaţi tineri nu erau în sat, numai vârstnici, femei şi copii. Femeile s-au bucurat când au auzit că au venit românii, pentru că îi ştiau iubăreţi şi ele nu mai avuseseră de mult parte de dragoste. Aşa că o duceau bine. Erau şi câteva vite, aveau lapte, găini; aveau bani şi îşi cumpărau de mâncare.

Dr. Georgescu Gh. şi-a instalat punctul sanitar într-o căsuţă. Când a intrat, s-a umplut de pureci. Vasile era în pantaloni scurţi şi în câteva secunde picioarele i s-au înnegrit de pureci. A luat-o la fugă.

– Dom’le locotenent, nu intraţi că e prăpăd, e nenorocire! Dădea din picioare să-şi scuture purecii, şi-i pocnea cu mâinile.

- Băi Vasile, nu mi-au ajuns păduchii, că am aruncat în foc vesta aia de lână pe care mi-a croşetat-o nevastă-mea, că colcăiau păduchii în ea, şi îmi rupsesem pielea de scărpinat, şi acuma mă mănâncă şi purecii. Du-te dracu şi tu la nemţii ăia şi cere-le nişte insecticid, ceva, că nu putem să stăm aici. Vasile s-a dus la nemţi şi le-a cerut DDT, un insecticid pe care nemţii îl aveau în dotarea echipamentului individual. Au dat prin casă, prin şopron şi au putut dormi acolo.

Era linişte. Vasile îl aproviziona cu mâncare pe dr. Georgescu Gh. A venit cu o cană mare cu smântână, ouă, brânză.

Câteva detaşamente de luptă germane şi române au plecat să nimicească o unitate rusească, un punct de rezistenţă care controla un pod. Au fost atacaţi de partizani şi au avut pierderi mari. Poliţia militară a făcut anchetă. S-a dovedit că informaţiile au fost scoase de la soldaţii români care se combinaseră cu rusoaicele. Au fost interogate câteva femei şi s-a aflat locul unde erau partizanii. Un detaşament german SS şi o grupă de români au plecat să-i prindă. Au organizat pânda şi, după un schimb de focuri în care au căzut mai mulţi partizani, au prins un bărbat şi un copil de paisprezece ani. I-au adus la comandamentul german şi i-au interogat cu brutalitate până când au mărturisit tot ce ştiau. Erau înverşunaţi, nu voiau să vorbească, au rezistat la bătaie, dar până la urmă copilul nu a mai rezistat şi a vorbit. I-au executat prin spânzurare. Şi atunci au strigat în ruseşte: „Trăiască patria, Uniunea Sovietică !” Aveau un moral foarte ridicat.

În altă zonă, trupe SS sprijinite de motorizate au înconjurat perimetrul şi au nimicit o altă grupare de partizani. Au fost prinşi câţiva şi au fost interogaţi de Gestapou. S-a aflat că sătenii în majoritatea lor sprijină unităţile de partizani. Drept represalii, nemţii au ordonat ca toţi sătenii să evacueze satul. Câte o căruţă la două familii şi să-şi ia în căruţă tot ce pot pune. A doua zi la ora 12oo, satul a fost dinamitat, casă cu casă, şi nu a mai rămas nimic din el.

La fel s-a mai întâmplat şi în alte sate. Acolo unde erau partizani şi erau sprijiniţi de locuitorii din sate, drept represalii, nemţii evacuau populaţia. Le lăsau sătenilor câte o căruţă sau car în care să-şi pună lucrurile câte două familii şi aruncau satul în aer.

Unităţile germane şi române au plecat mai departe în interiorul Rusiei. Au ajuns pe linia frontului.

Ruşii îşi consolidaseră linii de apărare şi în adâncime. Cu tranşee, sârmă ghimpată, mine. Se trăgea de-o parte şi alta, ziua şi noaptea. Soldaţii se fereau noaptea de trasoare, le vedeai cum vin în tine şi te lăsai mai jos sau într-o parte, ca să scapi. Iniţiativa atacurilor se muta când la ruşi când la nemţi şi români. Erau multe pierderi. Comandantul regimentului, colonelul Weber era îngrijorat. A venit la punctul sanitar.

– Doctore, ce înseamnă asta? Mi-ai trimis o grămadă de oameni acasă. Regimentul ăsta a fost nu completat, ci refăcut, de câteva ori. Asta înseamnă că de fiecare dată am pierdut peste 70 % din efectiv. Îţi dai seama că nu mai am de unde să mai aduc oameni şi nu mai am cu cine să lupt ?

– Domnule colonel, uitaţi-vă şi dumneavoastră, poftim, am un soldat aici. Să vedeţi ce are.

Soldatul se execută. Dădu jos tot de pe el. Rămase în pielea goală; toată pielea îi era numai iritaţii şi răni de la păduchi şi de la scărpinat. Dar asta nu era nimic. Amândoi genunchii erau umflaţi cât castronul de ciorbă şi pielea roşie, la fel şi coatele.

– Nu ştiu domnule Colonel, nu-mi dau seama ce este. Probabil din tranşee, de la umezeală, frig, probabil că îi ţineţi prea mult acolo, fără pauză.

– Păi, cum să fie, domnule Colonel? Au fost şi simulanţi, s-au împuşcat în mâini, în braţe, în picioare, şi ca să nu se vadă arsura de la pulbere au tras prin cârpe, pâine sau scânduri; alţii îşi scot mâna din tranşee şi aşteaptă să-i nimerească un glonţ, dar inflamaţia asta se pare că este naturală; şi este endemică, pentru că am auzit că s-a întâmplat şi la alte unităţi.

– Domnule, nu ştiu ce este chestia asta, dar pe mine mă lasă fără oameni în faţa ruşilor.

Dr. Georgescu Gh. era disperat. Comandantul îi interzisese să mai evacueze oamenii bolnavi.

– Măi, Vasile, ia du-te tu, aşa pe şest, şi vezi tu nu cumva este vreo şmecherie şi ne prostesc ăştia pe noi ? Vezi tu dacă observi ceva deosebit. Trebuie să fie ceva, pentru că eu nu am cunoştinţă de boala asta. Ia vezi, ăştia de s-au prezentat în ultimul timp, de unde erau.

Vasile a intrat în vorbă cu soldaţii dar nu a aflat nimic. Dar a văzut că la nişte magazii, câţiva soldaţi stăteau la pândă şi împuşcau şobolani.

– Nimic, domnule locotenent, dar să vă spun ce fac nişte tâmpiţi de soldaţi. Stau toată ziua la nişte magazii, la pândă, să împuşte şobolani. Altă distracţie n-au găsit !

– Bă, tu eşti prost? Cum să tragi cu carabina în şobolani? Mă, asta nu e doar o joacă, au ei un motiv. Poate că-i mănâncă.

A doua zi a mai venit un bolnav. Dr. Georgescu Gh. l-a dezbrăcat. Pe unul din genunchi pielea se înroşise descriind forma unui animal, cu patru labe şi cap.

– Ia stai mă, ce-ai pus pe piele, nu cumva ai jupuit un şobolan şi i-ai pus pielea pe picior ?

Soldatul a început să se bâlbâie. A mărturisit pe urmă, ameninţat cu pedeapsa pentru simulare, că jupuiau şobolanii şi puneau blana cu partea sângerândă pe piele, o acopereau cu o faşă şi o ţineau câteva zile. Pe zona de contact cu pielea şobolanului se producea o puternică reacţie inflamatorie cu edem masiv.

A trebuit să-i raporteze comandantului. Pedeapsa pentru simulare era moartea. Nu a aflat ce s-a întâmplat mai departe.

Dr. Georgescu Gh. primea săptămânal scrisori de la Dorina. Sarcina mergea bine. Gigi îi trimitea şi el, săptămânal, câte o carte poştală, ca să-i comunice locul unde se afla, primele litere din rând erau denumirea localităţii.

În zona Donului războiul se ducea prin învăluire. Iniţiativa atacului era când de partea unora, când de partea celorlalţi. Într-un fel era un război de uzură.

Dr. Georgescu Gh. dormea într-un bordei îmbrăcat numai în pijama, doar, doar se va îmbolnăvi, ca să fie trimis în ţară. Aşa a dormit tot războiul, uneori cu capul pe câte o piatră, dar nu s-a lipit nici o boală de el.

Se bărbierea întotdeauna dimineaţa şi se îmbrăca cât se putea de bine. Dacă moare, să arate bine.

Dar morţii îngheţau ca pietrele şi erau folosiţi uneori tot ca pietrele, să construiască câte o trecere peste un şanţ.

Pentru Dorina se apropia data naşterii. Gigi i-a spus: „Să-i pui copilului numele tău”.

De Sf. Ion, după ce s-a chinuit toată noaptea, dimineaţa pe la ora 7, când Iancu se trezea de obicei, Dorina a născut un băiat. Tanţi s-a dus cu copilul în braţe la Iancu:

În Ianuarie 43 Gigi a primit o scrisoare: „Pe 7 Ianuarie s-a născut un băiat. Aşa cum ai spus tu, i-am pus numele Teodor, numele meu, Ion pentru că s-a născut de Sf. Ion, şi Bogdan pentru că aşa îl cheamă pe naş. La popotă, comandantul regimentului a sărbătorit evenimentul cu şampanie.

Erau încartiruiţi într-un sat şi îşi organizaseră o bucătărie şi popotă. Toţi ofiţerii luau masa aici. Toţi veneau bine îmbrăcaţi şi curaţi. Un singur căpitan venea în pijama la masă. Medicul regimentului avea funcţia de locţiitor al comandantului, aşa că dr. Georgescu Gh. s-a luat de el:

– Domnule, dar dumneata nu ai respect ? Te rog să vii la masă îmbrăcat frumos în uniformă !

La mult timp după această punere la punct, căpitanul în cauză a fost adus cu ambele picioare retezate mai sus de glezne. I-a amputat picioarele mai jos de genunchi, i-a modelat bonturile şi îl ţinea în cabinetul lui pe un pat.

A trecut şi vara şi iarna lui 43-44. Era din nou cald. În martie 44 armata germană pierdea pe tot frontul. Fusese încercuită la Don şi puţini au scăpat. Erau în retragere pe tot frontul. Regimentul lui Gigi fusese refăcut din nou. Din cei care veniseră la început nu mai erau decât Comandantul, Gigi, Vasile şi încă vreo doi-trei sergenţi. Mărşăluiau în retragere, uneori zeci de kilometri pe zi. Se opriseră într-un sat. Îşi consolidaseră o linie de apărare, să se mai odihnească, să respire puţin. Cei care se bătuseră cândva pentru decoraţii, în special „Virtutea Militară”, acum le aruncau sau le îngropau să nu îi prindă ruşii cu ele. Era dimineaţă pe la ora 4. Se luminase de ziuă. Vasile vine urlând:

– Repede, repede, domn locotenent, că vin ruşii peste noi, vin cu tancuri, lăsaţi tot, hai să fugim.

– Domn locotenent, lăsaţi-l, că nu putem să-l cărăm, ne prind şi pe noi !

Au luat-o la fugă. Tancurile veneau pe drum după ei. Au luat-o peste câmp. Tancurile îi depăşeau, întorceau, îi înconjurau, îi ameninţau cu mitralierele după care îi adunau şi îi luau prizonieri. Cine nu stătea, era împuşcat. Nemţii se urcau în camioane şi plecau mai repede, lăsându-i pe români să meargă pe jos. Soldaţii români încercau să se urce şi ei în camioanele nemţilor, dar aceştia îi loveau cu paturile armelor peste degete.

Gigi şi Vasile fugeau cât îi ţineau puterile. Au schimbat direcţia şi au intrat pe un teren mai accidentat, pe care tancurile mergeau mai greu. Făcuseră mai mulţi kilometri. Tancurile se apropiau. Acum trăgeau şi cu tunurile, nu numai cu mitralierele, iar avioanele aruncau bombe cu fosfor şi napalm. Unde cădeau era nenorocire: ardeau tot, stropii se lipeau de haine şi de piele, producând arsuri groaznice. Proiectile şi gloanţe zburau deasupra lor. Au ajuns la malul abrupt al unui râu. Au coborât să se ascundă de gloanţe şi au găsit nişte gropi săpate în mal. Înăuntru erau scheletele soldaţilor ruşi, în uniforme, cu căştile pe cap, multe sparte de glonţ, care fuseseră împuşcaţi cu 2 ani în urmă când ţineau frontul împotriva noastră. Stăteau pe burtă cu puşca sau mitraliera la umăr şi scheletele rămăseseră aşa cum muriseră. Tot echipamentul era acolo. În găurile astea au dormit până dimineaţa. Au pornit din nou, aveau acum o hartă luată de la ruşi. Din spate se auzea din nou pârâitul automatelor, zgomot de şenile, bubuitul tunurilor. În scurt timp tancurile au ajuns aproape de ei. Încă puţin şi erau prinşi. Au început să alerge ca disperaţii, de frica morţii. Fugeau cât îi ţineau picioarele, dar nu mai aveau scăpare.

Din spate a apărut o camionetă românească cu şenile. Transporta nişte butoaie cu combustibil şi obuze. Au strigat la şofer:

Nervii le cedaseră. Gata, s-a sfârşit cu noi! Tancurile erau la câteva sute de metri în spate. În spatele camionetei era un soldat. Le-a făcut semn cu mâinile şi a strigat la ei:

A început să arunce proiectilele, a dat jos şi două butoaie şi le-a făcut loc.

Cei doi au prins putere, alergau cu o forţă incredibilă. Au ajuns camioneta şi s-au urcat. Au mers aşa aproape toată ziua peste câmpuri, prin stepă, în direcţia Crimeei. Au ajuns la un drum. Camioneta s-a oprit, nu mai avea combustibil. Au luat-o pe jos. Erau obosiţi. Au aţipit pentru puţin timp. Din spate venea în marş o coloană de români. Au intrat şi ei în coloană. Frontul fusese spart peste tot şi nemţii începuseră evacuarea din Crimeea pe la Kerci, iar un alt grup de armate realiza linia de apărare terestră în Ucraina, Moldova, şi în Nord.

Au mers încolonaţi mai multe zile, parcurgând între 70 şi 100 km. pe zi. De multe ori soldaţii mergeau dormind. Se sprijineau de cel din faţă sau lateral şi mergeau aşa cu ochii închişi, într-un fel de transă. Au ajuns la Kerci. Aici, pe malul Mării Negre, se adunase multă armată germană şi română ca să se îmbarce şi să ajungă în România. Făcuseră stive de căruţe, maşini, motociclete, camioane, blindate, armament greu. Puneau benzină şi le dădeau foc sau le dinamitau. Caii erau împuşcaţi.

Erau încolonaţi şi aşteptau cu rândul să fie îmbarcaţi. Dar imediat ce vasul ajungea în larg, venea aviaţia rusească şi-i bombarda. Veneau în valuri şi nu se lăsau până nu scufundau vasul, după care îi mitraliau pe cei care încercau să se salveze. Nu se întorceau cu muniţia. O descărcau în cei care erau pe mal. Bombardamentul a continuat mai multe zile. Marea se înroşise de sânge, cadavrele pluteau unul lângă altul, umflate din cauza căldurii şi pentru că stătuseră zile întregi în apă. Nu stătea nimeni să adune cadavrele din apă.

Sincronizarea apariţiei avioanelor cu plecarea în larg a vaselor încărcate era perfectă. Nu apăreau şi nu bombardau decât în momentul în care vasele erau pline cu oameni, ceea ce i-a pus pe gânduri pe nemţi.

– Măi, ăştia au pe cineva aici care le transmite toate mişcările noastre.

– Trebuie să fie cineva care stă într-o poziţie de observator, de unde vede tot.

Pe o colină era un cimitir. Acolo au găsit un transmisionist şi l-au împuşcat. Din acest moment vasele au putut să plece fără să mai fie lovite, aviaţia venea dar nu mai avea precizia atacului.

Dr. Georgescu Gh. şi cu Vasile s-au urcat şi ei într-un vapor românesc. Au ieşit în larg. După vreo sută-două de kilometri, au apărut avioanele. Au aruncat câteva bombe, au mitraliat vasul, au tras şi ei cu puştile şi mitralierele de pe vas şi avioanele au plecat. Vasul a fost avariat. Lua apă. Trăgeau cu pompele apa din cală. Au ajuns la Constanţa la începutul lunii mai 1944. Când erau în apropiere de malul românesc, i-a mai prins odată aviaţia, dar au scăpat şi au ajuns întregi în port.

Aici, la Constanţa, vasul a intrat în port cu dificultate. Cârma îi fusese lovită de ultimul atac aerian al ruşilor. Câteva proiectile din tunurile de la bordul avioanelor perforaseră corpul navei şi axul de la cârmă. Fuseseră loviţi şi câţiva oameni de schijele care săriseră când proiectilele şi gloanţele loviseră vasul, dar erau răniţi superficial. În sfârşit ancorează şi toţi debarcă şi respiră uşuraţi. Au ajuns acasă!

„Doamne, de aproape patru ani n-am mai fost pe pământul ăsta! Câte zile voi avea, nu mai plec!” strigă Vasile.

Cu tot războiul, românii nu duceau lipsă de cele de trebuinţă, iar în casa lui nea Iancu, cu atât mai puţin. Seara se duceau la câte o cârciumă unde cântau cei mai buni cântăreţi de muzică populară sau uşoară: Fănică Luca, Maria Tănase şi alţii.

Iancu se ţinea de glume, în special pe Fănică îl supăra; când era în vervă cântând la nai, Iancu scotea câte o lămâie pe care o tăia în două şi începea să o lingă strâmbându-se de acreală, la care Fănică saliva că umplea naiul de scuipat şi trebuia să se oprească.

Şi dacă nu se distra în Bucureşti, atunci se distra la Pârşcoveni sau la o partidă de vânătoare.

În 1943, frontul cu ruşii se rupsese. Foarte des, aviaţia americană făcea raiduri spre Ploieşti ca să bombardeze rafinăriile. Aviaţia de vânătoare şi antiaeriana românilor erau foarte eficiente aşa că pierderile americane erau considerabile. Până în Aprilie 1944 Bucureştiul nu avusese parte de bombardamente, dar acum erau temeri că va fi atacat.

Iancu fusese avertizat să-şi ducă lucrurile şi familia cât mai departe, la ţară dacă se poate. Casa lor era în apropierea Gării de Nord, care constituia un obiectiv sigur pentru aviaţia de bombardament americană.

– Madam, să ştii că trebuie să împachetezi din lucruri, să le duci la Pârşcoveni şi să te duci şi tu, să staţi acolo.

– Ca aia, madam, că poate să cadă o bombă aici, pe casă, că suntem aproape de gară şi la capătul podului Grant, peste calea ferată şi oricând poate să cadă o bombă.

– Şi o să mă lovească în cur! îi răspunde Tanţi, care avea o gură cam slobodă.

– În cur sau în altă parte, e bine să faci ce trebuie, nu ce-ţi place ţie sau cum vrei tu!

Sora lui Iancu, Jenica, era apropiată ca vârstă de cumnată-sa; când o vedea pe Tanţi se bucura nespus de mult. Unde era Tanţi, era veselie mare de tot. Tanţi se cam împlinise, avea 36 de ani tot frumoasă era. Era întotdeauna bine dispusă şi avea un umor extraordinar.

– Fă, Jenico, ce dracu facem? Auzi că s-ar putea să ne bombardeze americanii. Iancu zice să aducem tot ce avem aici şi să rămân şi eu şi copilu, şi Nuţi şi Dorina. Noroc că Petrică e încartiruit la Severin, că ţi-l aducea şi pe ăla.

– Fugi dracu, fă, că eu nu cred. Dar hai, cheam-o încoace să ne distrăm !

– Păi uite, zice Jenica, Nelu al meu e la Bucureşti, stă la nea Iancu, nu ştiu cum merge cu şcoala. Dă-mi şi mie acolo, să vedem!

Leana îi întinde bobii şi lui Tanţi. Le răsuceşte, pune câte unu, două boabe, se încruntă.

– Nu mai pot, coană Tanţo, că îmi veni rău de la stomac aşa deodată şi trebuie să plec că nu mă mai ţin. Hai, coană Jeno, cu mine să mă duci până la poartă, că mă muşcă câinii.

– Coană Jeno, ai grijă de coana Tanţa că acu moare, da’ moare ca trăznită!

Dorina a primit o scrisoare de la Gigi în care îi spunea că se află în sudul Rusiei; ştia că acolo sunt pierderi mari. Citeau ziarul frontului care apărea săptămânal. Numărul morţilor şi al celor dispăruţi era din ce în ce mai mare. Renunţase la facultate şi se angajase funcţionară la Banca Naţională. O colegă de servici i-a dat adresa unei ghicitoare.

– Iei o punguţă de cafea pentru două ceşti şi dormi o noapte cu cafeaua sub

Dorina aşa a făcut. Noaptea a visat că s-a dus pe strada Sabinelor la numărul respectiv. O femeie a întâmpinat-o şi i-a zis:

Şi visul a continuat: s-a dus la această adresă şi era o casă mică, fără etaj, la

stradă. A intrat în curte, o scară exterioară care ducea sus la o mansardă.

Dimineaţă, Dorina s-a dus direct la numărul din vis, şi într-adevăr doamna Popescu locuia nu la numărul ştiut de ea, ci la numărul pe care îl visase, şi casa era aşa cum o visase.

Doamna Popescu a întâmpinat-o. Era o cucoană între două vârste, bine îmbrăcată, soţia unui colonel care murise la începutul războiului. Au băut cafeaua şi i-a ghicit în ceaşcă.

– Se întoarce, este plecat probabil în Rusia. O să trăiască încă mulţi ani. Veţi fi împreună, dar veţi întâmpina multe greutăţi.

Înainte de ameninţarea lui Iancu cu bombardamentul, Dorina stătea într-o zi singură în cameră şi îi scria lui Gigi. Era linişte. Deodată aude un zgomot de sticlă crăpată: „clinc!”; a urmat o pauză şi iar „clinc!”. S-a speriat. Zgomotul venea din vitrina cu bibelouri. A început să caute. A găsit un pahar de cristal care plesnise în două locuri în formă de cruciuliţe: o cruce mai mare şi una mai mică. Speriată a plecat imediat pe strada Sabinelor.

– Uitaţi, doamna Popescu, ce mi s-a întâmplat. Şi i-a arătat paharul. Doamna. Popescu i-a răspuns:

– Vor muri două persoane: una mai în vârstă şi alta mai tânără, poate un copil. Am văzut şi în cafea, dar nu ţi-am spus, ca să nu te sperii.

Într-o noapte are un coşmar. În vis, mergea pe un drum şi un cal enorm se ridică în două picioare deasupra ei, se transformă în stană de piatră şi se prăbuşeşte deasupra ei. Se aude un ţipăt: „Fugi mamă!” şi cineva o îmbrânceşte. Calul se sfărâmă în bucăţi, dar ea scapă neatinsă.

Ziua de 4 aprilie era o zi ca multe altele, la fel de frumoasă, la fel de urâtă.

Dorina era la bancă. Dimineaţă a fost un exerciţiu de alarmă aeriană. La amiază a început să sune din nou alarma. Au ieşit toţi din birouri şi au intrat într-un adăpost. Dorina a luat-o la fugă spre casă. „Copilul, copilul” îşi repeta tot timpul. De la Banca Naţională din centru şi până acasă erau 3–4 km. Fugea cât putea. Un val de bombardiere a traversat Bucureştiul către Ploieşti, şi un al doilea val a început să arunce bombe. Primele explozii. Venea un tramvai; încearcă să se urce dar nu reuşeşte. Vatmanul îi strigă:

În casa de pe strada Turda erau Tanţi, Nuţi, Nelu, băiatul Jenicăi, fata din casă Florica, în vârstă de 14 ani, şi copilul Dorinei, de un an. S-a pornit alarma aeriană. Nuţi strigă la Tanţi:

– Hai, mă, nu fi proastă că nu-i nimic. Ce, n-ai mai auzit alarmă? Este probabil tot un exerciţiu.

O bombă pleacă din avionul american şi loveşte casa. A fost poate printre primele bombe care au căzut în Bucureşti. O parte din ziduri se sparg, apoi se prăbuşeşte toată casa.

Copilul era în pat, Tanţi şi Nuţi alături. Tanţi s-a îndoit, în timp ce grinzi şi ziduri o acoperă. Strigă cu ultima putere „ai grijă de copil”. Tăblia mare a patului cade peste copil şi îl protejează astfel.

Nuţa cade în genunchi, dar molozul nu o acoperă complet. Nelu scapă în spatele casei. Florica este acoperită şi ea de dărâmături.

Nu se terminase bombardamentul şi vecinii, familia Lenar de vizavi, care-l adăpostise pe Iancu în magazie când n-avea unde să doarmă cu copiii, a ieşit repede.

Cei doi fii, adolescenţi, care se jucau mereu cu Bogdan, au sărit repede să ridice dărâmăturile. Au venit şi alţi vecini.

Copilul a scăpat, Nuţa, Nelu de asemenea, dar Tanţi şi Florica muriseră. Le-au întins pe trotuar şi le-au acoperit cu ziare...

Dorina fuge, fuge. Lângă Gara de Nord, în piaţa Buzeşti, ajunge din urmă tramvaiul pe care-l pierduse: era ars şi oamenii carbonizaţi înăuntru. Bucăţi de trupuri umane erau aruncate în toate părţile. O mână era agăţată pe o sârmă de telegraf.

I se rupe tocul de la un pantof. Fuge aşa, şchiopătând. Câţiva oameni de la „apărarea pasivă” o împing într-un adăpost în subsolul unui bloc. Lume multă aici. Stă puţin şi simte că nu mai are aer.

Iese, traversează strada Griviţei către liniile ferate şi intră într-o tranşee adâncă până la piept.

– Uite două avioane cum lucesc în soare, uite bombele cum cad, uite vine una încoace, vine, vine...

Dorina se uita în sus, dar nu vedea nimic. Pălăria stă să-i cadă pe ceafă. Nici de auzit nu mai auzea nimic. Bubuituri, un uruit şi-un zumzet puternic. Ridică mâna la ceafă să-şi ţină pălăria şi o piatră o loveşte peste degete, umplându-i mâna de sânge până la cot. Dar nu simţea nimic.

Se întoarce să vadă de unde a venit piatra. Blocul din care ieşise, dispăruse; în locul lui un nor de praf. A stat un timp să se liniştească şi să se împrăştie praful. Rămăsese o grămadă de moloz. Nimeni nu a mai ieşit din adăpost. Tânărul de lângă ea tăcuse. Se întoarse spre el. Zăcea pe spate cu o gaură mare în frunte.

Dorina şi-a scos pantofii şi a luat-o la fugă desculţă. Fugea cât putea de repede, cât o ţineau puterile. Ajunse în capătul străzii Turda. În dreptul casei lor pomul din curte era în mijlocul străzii.

Se apropie. Pe trotuar erau cele două cadavre. Iancu stătea în fund alături, pe bordură, cu capul în mâini şi plângea.

– Doamne, ia-mă! şi îşi făcea cruce. Nu s-a mai dus de atunci la un film, la vânătoare, n-a mai pus piciorul în vreun restaurant. A pierdut între timp totul şi a rămas cu un geamantan în care-şi ţinea câteva obiecte personale. A mai trăit încă 25 de ani aşteptând ca Dumnezeu să-l ia şi să se întâlnească cu Tanţi.

Pe o fotografie mică de buletin a Tanţei, Iancu lăsase scris: ”Dacă tu ai mai fi, totul ar reînvia”.

Era luna mai. Oraşul Constanţa era şi el bombardat, dar faţă de ce văzuse pe front, aici i se părea parc de distracţii. În port se vedea că s-a tras cu tunurile. Câteva cazemate păstrau urmele proiectilelor, câteva gropi de obuz şi nişte vase scufundate îşi arătau catargele şi acoperişurile cabinelor din apă. Se duse să se prezinte la Comandamentul portului.

– Sunt locotenent Georgescu Gheorghe, medic, şi sanitarul meu Taloescu Vasile. Ăştia ne-am mai întors.

– Domnule doctor, vă duceţi la Bucureşti şi vă prezentaţi acolo, la Ministerul de Război, o să primiţi acolo instrucţiuni.

De la Constanţa, Gigi se urcă în trenul spre Bucureşti. De abia aştepta să o vadă pe Dorina, copilul, ceilalţi. Doamne, ce bucurie! Nu mai primise nici o veste de mai bine de trei luni. Nu ştia nimic despre ei: „Lasă, mai am puţin, în două-trei ore ajung acasă”.

– Bă, dar ce-i aici? Doamne, a fost bombardat Bucureştiul! Vai, ia uite mă, vagoane răsturnate, uite şi „Dinamu” ăla aruncat după linii şi distrus. („Dinamu” era un tren automotor.) Dezastru băi, ce-a fost aici. Prăpăd! Ia uite pe partea stângă, la podul Grant, acolo e casa mea. Casele sunt bombardate! Şi pe partea dreaptă la fel! Toată Griviţa şi tot cartierul Giuleşti, Cimitiru Sf. Vineri. Şi gara a fost atinsă!

Gigi nu mai are răbdare, o ia la fugă. Ajunge la podul Basarab şi se urcă să vadă mai bine: casele toate în jur erau avariate sau distruse. Ajunge în capătul străzii Turda. Casa lor fusese pulverizată. Mai rămăseseră nişte ziduri în fundul curţii. Bate la uşă la familia Lener de vizavi:

– Domn doctor, staţi liniştit! Dorina şi copilul sunt întregi, sunt la Pârşcoveni. Au scăpat toţi, dar Tanţi şi Florica, servitoarea, au murit. Le-au îngropat la Sf. Vineri. Pe 4 aprilie i-au bombardat. Lucrurile ce au mai rămas le-au adus la noi într-o magazie şi după o săptămână a căzut o bombă incendiară drept pe magazie şi n-a mai rămas nimic. Farfuriile s-au lipit între ele de căldură şi au răma în stivă lipite, tacâmurile şi argintăria s-au topit şi au rămas în stivă grămadă ca un bulgăre, iar restul lucrurilor: haine, mobila care a mai scăpat, vă daţi seama că s-a făcut scrum. Nea Iancu este distrus.

– La capelă. Şi au îngropat-o în locul de veci al familiei împreună cu Florica... Câteva bombe au căzut şi în cimitir, au scos morţii şi oasele afară. Am adunat un sac de oase şi le-am pus în groapa lor. A fost nenorocire! Părinţii Floricăi – erau din Moldova de dincolo de Prut, sunt refugiaţi – au venit cu o zi înainte s-o ia acasă. Şi Florica nu a vrut să meargă cu ei. Ei au plecat a doua zi, adică marţi, pe 4 aprilie dimineaţa, că au dormit la nea Iancu; au plecat la gară să ia trenul. Nu s-a mai interesat nimeni de Florica. Probabil au murit şi ei în gară. Domnu doctor, mare nenorocire, mare!

Gigi mulţumi şi plecă la Nicu să afle mai multe. Traversează podul Grant şi ajunge în strada Zoe Grant. Aproape toate casele din Giuleşti sunt bombardate. Erau căsuţe mici, la stradă, de oameni săraci. Tot Bucureştiul era făcut praf. Însă o singură bombă a căzut pe strada Turda. Casa în care locuia Nicu era întreagă. Erau acasă.

– Gogule, Gogule, ce faci, mă baiatule, mai trăieşti? N-am ştiut nimic de tine, eram toţi speriaţi că ai murit sau ai căzut prizonier.

– Mă, Gogule, mare prăpăd a fost. Iancu e ca şi mort. Săraca Tanţi, mă, şi i-am spus şi eu să nu stea în casă când aude alarma, dar ce să spun? Soarta! Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus!

– Mă, Gogule, comandam un pluton şi într-un atac m-am ridicat din tranşee şi am strigat: „ Pluton, după mine la atac, înainte!”. Şi am luat-o înainte spre liniile ruseşti. Am făcut câţiva paşi şi am simţit că m-a lovit ceva în picior, în pulpă şi în umăr. M-am întors instictiv cu spatele la inamic şi m-am trântit pe burtă. Am simţit câteva lovituri, în cap, în spate şi m-am ridicat din nou. Soldaţii au început să ţipe: „domn locotenent! domn locotenent !”

Când mă uit, eram plin de sânge. Şi pe Nicu îl umflă râsu. El găsea să râdă şi când era o tragedie, tot timpul era optimist şi plin de umor. O zi dacă stăteai cu el, râdeai de te ţineai de burtă.

sanitar. Acolo era un doctor român. M-a dezbrăcat în pielea goală. Auzi bă, fără ruşine! Cred că ăla vroia să mi-o măsoare.

– Da mă, eram înţepat peste tot şi un glonţ îmi trecuse prin muşchiul umărului drept şi ieşise afară. Un alt glonţ trecuse prin pulpa piciorului stâng. Câteva schije mă loviseră superficial în burtă, în genunchi şi în mâini. Când am căzut cu spatele la inamic, un glonţ a intrat pe sub omoplat, a ieşit în ceafă, a intrat pe sub cască, mi-a jupuit pielea capului, a spart casca şi a ieşit prin partea din frunte a căştii.

– Domnule, zice doctorul, dacă stăteai o palmă mai la dreapta, trecea prin inimă. Dacă te ridicai puţin mai sus trecea prin piept. Dacă aveai piciorul o palmă mai la dreapta îţi tăia artera femurală.

– Ce să fac, domnule? zic eu râzând, am noroc şi gata. N-am ştiut cum să mă aşez. Auzi, dacă ridicam curu mai sus, eram mort.

– Bă Gogule, nu ştii că la spiritism mi-a ghicit că trăiesc peste 90 de ani şi ţie că trăieşti 77 de ani?

– Bă, ce să-ţi mai spun ? M-au dus la un punct de triere german pentru răniţii lor. Acolo era un doctor neamţ. Când m-a văzut pansat de sus până jos şi plin de sânge, a făcut un semn la ăia şi m-au trimis în ţară. Şi uite aşa am scăpat de front.

– Bă, săracu nea Iancu! Fără Tanţi e un om mort. Cât o mai iubea! Nu a mai rămas cu nimic. A plecat cu un geamantan. În tren i-au furat şi ceasul ăla de buzunar, de aur, cu lanţ cu tot, l-au buzunărit şi i-au luat şi banii.

– Asta e! Ce să faci? Bine că trăiesc. Hai că plec la gară, mă duc la Pârşcoveni.

Gigi se urcă cu mare greutate în tren, lume multă, gălăgie, urcau bagajele pe fereastră. În vagoane nu mai era loc. Unii oameni se urcau pe acoperiş sau stăteau înghesuiţi pe scările vagonului.

A reuşit totuşi să găsească un loc pe tampoane. În câteva ore au parcurs cei 200 km. Liniile erau bombardate, gările la fel, macazurile stricate. Vagoane deraiate sau lovite de aviaţie erau răsturnate pe margine. În sfârşit a ajuns în gară la Piatra Olt şi a plecat pe jos.

Vestea că s-a întors de pe front ajunge înaintea lui în Pârşcoveni. Dorina a ieşit în şosea. L-a văzut în capul satului. Era îmbrăcat militar, cu chipiul pe cap, în bocanci şi cu un geamantan militar de lemn în mână. A luat-o la fugă cât putea de tare spre el. Gigi a început să alerge şi el.

Fug unul către altul, se îmbrăţişează. Câtă bucurie aduce revederea asta ! Se îmbrăţişează cu toţi pe rând, cu tot satul.

Pleacă îmbrăţişaţi. Îi întâmpină şi ceilalţi. Iancu vine cu copilul în braţe.

Au rămas aproape o lună la Pârşcoveni după care Gigi a plecat înapoi la Bucureşti. S-a prezentat la Ministerul de Război. A fost repartizat la Spitalul de zonă interioară 366, Ghergani, la 50 km de Bucureşti. Aici i s-a dat şi o locuinţă unde şi-a chemat familia. Iancu şi cu Nuţa au venit şi ei la Bucureşti şi s-au mutat într-o casă, avariată şi ea după bombardament, pe strada Zinca Golescu, lângă Nicu.

Pe 23 August 1944, Petrică era pe aeroportul Băneasa. S-a dat ordin ca armata română să întoarcă armele împotriva Germaniei. Comandantul aeroportului l-a chemat pe şeful flotilei de aviaţie germană.

– Colega, cred că eşti în temă: Regele Mihai a întors armele contra voastră. Mareşalul Antonescu a fost arestat. Avem ordin să vă luăm prizonieri.

– Dragă, dar noi am fost camarazi de arme. Cum să faceţi aşa ceva? Dă-ne timp să ne retragem.

Şi germanii au împachetat şi au plecat. Trupele germane se retrăgeau de peste tot ca să traverseze România şi să se replieze în Ungaria, însă armata română primise ordin de luptă împotriva lor.

Ordinul e ordin, n-aveau ce face. S-au organizat câteva acţiuni, dar populaţia avea o antipatie profund înrădăcinată împotriva ruşilor, antipatie sădită de-a lungul istoriei împotriva agresiunii şi acaparării teritoriilor româneşti. România, care avea o suprafaţă şi o populaţie aproape cât Spania, a pierdut după al doilea război mondial o treime din teritoriu, cu populaţia respectivă, şi, în plus, aproape un milion de oameni pe front. A fost un dezastru din toate punctele de vedere. Aşa că germanii au fost lăsaţi să se retragă. Totuşi, împinşi de la spate de trupele ruseşti, militarii români au trebuit să lupte, mai ales în Ardeal, în Ungaria şi Cehoslovacia până la Praga.

Flotila lui Petrică a fost mutată lângă Orăştie, pe aeroportul Balomir. Erau în majoritate avioane de vânătoare Messerschmidt fabricate sub licenţă în România, avioane bimotoare de bombardament Savoia, fabricate sub licenţă italiană şi mai rămăseseră câteva avioane IAR 80 de fabricaţie complet românească.

La început, misiunile de luptă au fost de-alungul râului Mureş, până la Budapesta. La întoarcere, culoarul era pe deasupra Mureşului la o înălţime determinată. Aveau consemn să facă câteva manevre: „să dea din aripi”, adică să se încline stânga-dreapta, ca să fie recunoscuţi de ruşi.

Cu toate acestea, de multe ori bateriile ruseşti începeau să tragă. Exploziile proiectilelor antiaeriene înconjurau avionul şi se auzeau schijele sau gloanţele mitralierelor când loveau în avion. Seara, la masă, de multe ori un scaun sau două rămâneau goale, şi în dreptul lor puneau o lumânare aprinsă.

Unii piloţi reuşeau să se salveze totuşi cu paraşuta, dar erau împuşcaţi în aer sau cădeau la unguri, care de obicei îi lichidau.

Unul dintre colegii lui Petrică, pilot pe un Messerschmidt, a fost lovit de tirul antiaerienei şi a reuşit să se salveze cu paraşuta. A căzut într-un sat unguresc. S-au bucurat că a scăpat. Dar mai târziu s-a aflat că a fost omorât în chinuri groaznice de către săteni- a fost jupuit de viu.

Petrică a doborât două avioane Heinkel de bombardament şi două avioane Messerschmidt. A fost lovit şi el, motorul avionului a luat foc, dar a reuşit să aterizeze pe un câmp şi să salveze avionul. Au îndeplinit misiuni de luptă în continuare, deasupra Budapestei, Pragăi şi chiar până în apropierea Berlinului.

S-a întors când s-a terminat războiul, în 1945. A fost repartizat pe aeroportul din Craiova. Era şeful escadrilei de vânătoare, decorat şi bine apreciat pentru că avusese succese în luptă.

În Craiova se desfăşurau acţiuni de propagandă. Grupuri de muncitori făceau agitaţie procomunistă, antimonarhistă, pentru înlăturarea vechilor structuri burghezo-moşiereşti, confiscarea moşiilor, a fabricilor, a averilor, care trebuiau date „poporului muncitor, proprietarul de drept al acestor bogăţii”.

Muncitorii şi ţăranii trebuiau să preia puterea. Peste tot erau afişate lozinci sau se strigau lozinci: „Jos capitaliştii!”, „Trăiască tata Stalin că ne-a dat pâine şi vin!”, „Trăiască Gheorghiu Dej c-a băgat spaima-n burgheji!”, „Trăiască prietenia româno-sovietică !”, etc.

Grupuri de oameni entuziasmaţi de promisiunile comuniste făceau agitaţie pe străzi, în fabrici, în locuri publice, se organizau manifestaţii, mitinguri.

Petrică nu vedea cu ochi buni toate aceste convulsii sociale, manifestări care duc la anarhie, răsturnări sociale: „a ajuns curu cap” spunea el, şi de multe ori avea replici dure la adresa politrucilor din unitatea lor de aviaţie, până când a reuşit să-l pocnească pe un activist de partid. Şi rău a făcut că nu şi-a ţinut gura şi mâna, pentru că a fost dat afară din armată la sfârşitul anului 1946.

După ce a făcut diferite munci ca să câştige o pâine, îngrijitor la vaci, paznic la o fabrică, pădurar, a ajuns şi muncitor mecanic la avioane, pe aeroportul din Turnu Severin. Acolo de unde a plecat, ţanţoş că este ofiţer de aviaţie „la vânătoare”, acum s-a întors umilit, „ştergând” avioanele pe care alţii le zburau.

După doi ani s-a mutat pe un aeroport civil la Ghimbav lângă Braşov. A reuşit să zboare din nou, ca instructor de zbor, pe nişte avioane de şcoală cu două locuri fabricate la uzina din Braşov. Era angajat provizoriu. Era mai tot timpul pe aeroport şi dacă nu era în aer, era într-o cameră dintr-un hangar.

Într-o zi din vara lui 1950, aici se prezintă doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine de piele, cu şepci pe cap, atitudine dură, severă, crispat-ţeapănă. În 1949 se înfiinţase „Securitatea”, braţul de fier şi mâna lungă a comunismului.

Se aşezară de o parte a mesei şi îl invitară şi pe Petrică pe scaun, pe partea cealaltă. Petrică se aşeză. Era vădit emoţionat. Îl lăsară să mai fiarbă un timp fără să scoată nici o vorbă. Erau şcoliţi, îşi aprinseseră în linişte ţigările, puseseră servietele pe masă. S- au recomandat: un maior şi un căpitan. Maiorul deschide discuţia:

– Tovarăşe Ionescu, aţi fost ofiţer de aviaţie în armata română. Avem dosarul dumneavoastră. Şi scoate dosarul. Ştim totul, aţi fost ales să faceţi parte din activul nostru de securitate, ca agent. Aţi fost studiat în amănunt.

– Tovarăşe Ionescu, noi nu am venit aici ca să negociem. Gândiţi-vă bine, că nu aveţi de ales. Îi întinde o foaie bătută la maşină, un „Angajament” prin care jura să se subordoneze necondiţionat. Petrică o citeşte şi încep să-i tremure mâinile.

– Rămâneţi în cameră. Vă încuiem pe dinafară, şi vă gândiţi. Ne întoarcem

Petrică rămâne singur cu gândurile lui. Pot să fac acest compromis cu conştiinţa mea? Să mă vând celui pe care îl detest, celui care m-a umilit, să nu mai fiu stăpân pe mine, pe propria conştiinţă, să devin un ticălos care-şi dă în primire rudele şi prietenii? Ce viaţă o să am eu de aici înainte?

– Bă, eu nu stau la tocmeală cu tine, şi scoate pistolul şi-l pune pe masă. Semnezi, sau nu?

După o lună a fost angajat definitiv ca instructor de zbor şi pilot de încercare la fabrica de avioane din Braşov, expert în aviaţie şi, mai târziu pilotul şef al AVIASAN-ului, aviaţia sanitară.

Nora Weber era din Câmpina. În familia Weber se abătuse nenorocirea. Tatăl Norei fusese omorât de ruşi, iar fratele ei, Friţi, fusese închis într-un lagăr de prizonieri. Ei nu erau nemţi get-beget, erau amestecaţi cehi, unguri, nemţi, români, şi vorbeau de altfel şi ceha şi maghiara şi germana.

După o lună a primit ordin să se prezinte la Poliţie şi a fost trimisă într-un lagăr de muncă forţată, în Uniunea Sovietică. De-abia împlinise 18 ani. La sfârşitul războiului, câteva mii de cetăţeni români de naţionalitate germană, au fost trimişi în lagăre de muncă forţată în Uniunea Sovietică, „pentru refacerea ţării şi recuperarea pagubelor de război”.

A muncit patru ani acolo. A îndurat multe privaţiuni şi umilinţe, dar s-a întors. Ajunsese să aibă mai puţin de 40 kg., deşi era o femeie înaltă. Când a fost eliberată,

În casa lor din Câmpina se mutase o altă familie. A bătut la uşă, şi femeia care i-a deschis a respins-o, dezgustată de aspectul ei şi de îmbrăcămintea ei. Probabil că i-a fost teamă să nu-i umple casa de păduchi.

Pentru o noapte, a primit-o o vecină, până a găsit adresa mamei sale, care plecase în alt oraş.

I-a trebuit mult timp să se refacă fizic şi să-şi revină moral. Era o femeie frumoasă. Peste un an l-a cunoscut pe Petrică.

La Ghergani, la Spitalul de Z.I. 366 unde fusese repartizat dr. Georgescu Gh., erau aduşi răniţii şi mai ales marii mutilaţi de război. Aici lucra şi chirurgul maxilo-facial Osipov Sineşti. Acesta va introduce mai târziu grefele osoase în tratamentul periodontitei. Era un specialist în refacerile faciale, în plastia facială. Fusese chirurg generalist, făcuse câteva stagii de stomatologie în Germania şi se specializase în chirurgia facială.

Mai târziu, după instalarea comunismului în România a fost arestat că participase la mişcarea legionară, organizase „Ajutorul legionar”. A făcut 15 ani puşcărie politică şi, pentru că îl vindecase nu ştiu de ce boală pe unul din fruntaşii comunişti, probabil pe Emil Bodnăraş, care era omul de încredere al ruşilor, acesta l-a ajutat şi şi-a creat o clinică de parodontologie. Aici şi-a aplicat procedeul de tratament al periodontitei, care a fost preluat şi perfecţionat de alţii: autogrefe cu os recoltat din creasta iliacă sau „os mineral”, os de animal deproteinizat şi dezactivat antigenic.

Osipov operase mai mulţi oameni cu tuberculoză a coloanei vertebrale şi cu deformări ale coloanei, cărora le implantase os ca să îndrepte şi să fixeze coloana. Observase că acolo unde introdusese grefa osoasă apăreau centre de osificare. Ca urmare, a aplicat grefa în osul alveolar, în maxilar, pentru a fixa dinţii mobili datorită resorbţiei osoase. A scris şi o carte şi şi-a prezentat metoda la congrese internaţionale. A fost puternic boicotat de colegi.

Am stat de vorbă cu Osipov în anii 70. Mă chemase să lucrez la el, dar am refuzat ştiind ce atmosferă era creată în jurul său şi temându-mă de represalii.

Mi-a povestit că în anii 70 s-a dus la Madrid la un congres de stomatologie. Când s-a ridicat să-şi prezinte lucrarea, colegii români au ieşit în mod ostentativ din sală. Am fost după revoluţie în Spania. Medicii stomatologi cu care am vorbit acolo ştiau de el.

La Ghergani era o echipă destul de mare de medici. Răniţii veneau tot timpul, şi germani şi români, iar după 23 August 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei au apărut şi răniţi din Diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, divizii care erau formate în URSS din prizonierii români şi erau incluse în armata sovietică. Răniţii germani internaţi au fost ridicaţi din spital şi duşi în lagăre. Dr. Georgescu Gh. nu şi-a putut ţine gura:

– Domnule, dar ăştia sunt răniţi, trebuie să ne purtăm civilizat! Nu l-a ascultat nimeni.

Din regimentul lui s-au mai întors, după 23 August, încă doi oameni. Aceştia căzuseră prizonieri în anul 1942, în iarnă. Au ajuns şi ei la spitalul de Z.I. 366. Aveau ulceraţii la picioare şi erau într-o stare generală foarte proastă, slăbiţi. Au fost aduşi cu o ambulanţă de la Bucureşti şi internaţi în spital.

– Domn Doctor, am căzut prizonieri la un atac pe malul Volgăi, am fost îmbarcaţi pe nişte şlepuri împreună cu alţi prizonieri români şi germani. Era o iarnă grea. Pe Volga erau numai sloiuri de gheaţă. Când şlepurile au ajuns în larg, ruşii au început să-i vâneze pe nemţi. Îi împuşcau cu pistoalele şi cu puştile. Nemţii încercau să se ferească, unii se ascundeau pe unde puteau, alţii au sărit în apă. Pe noi, pe români, ne-au lăsat în pace.

Ne-au dus apoi cu un tren de marfă în spre răsărit, la Vladivostoc. Am mers vreo două săptămâni. Ne-au internat într-un lagăr de prizonieri. Munceam la mină sau la câmp. În primăvara asta am plecat amândoi să luăm apă cu bidoanele de la un izvor aflat la vreo jumătate de kilometru de lagăr. Am lăsat bidoanele şi am fugit. Am mers toată ziua şi toată noaptea. Nu era nimeni în jur. Am mers a doua zi şi am ajuns la un sat. Ştiam ruseşte, dar nu ne-a întrebat nimeni nimic. Am mai luat de mâncare de la ei, că aveam nişte copeici. Am mâncat pe urmă ciuperci, ierburi, fructe de pădure, şoareci. Am ajuns la linia ferată şi ne-am urcat din loc în loc în trenuri de marfă. Am făcut 10.000 km în câteva luni. Am ajuns la Prut la sfârşitul lui august 1944. Frontul se schimbase. Prutul era bine păzit de grăniceri, eram pe graniţa rusească acum. Am aşteptat şi ne-am orientat. Nu puteam să intrăm în ţară. Ne-am băgat în tenderul unei locomotive ataşată la un tren care intra în România. Am intrat în bazinul cu apă. Am stat în bazinul cu apă al locomotivei aproape două zile. Trenul a pornit şi a ajuns la Iaşi.

În gară erau trupe ruseşti. Am ieşit. Aveam toată pielea zbârcită ca mâinile de spălătoreasă. Am tremurat două zile. Ne-am dus la şeful de gară. Acesta ne-a ascuns, ne-a dat să mâncăm, ne-a îmbrăcat şi ne-a urcat într-un tren spre Bucureşti. Acolo ne-am prezentat la Comandament şi pentru că eram aşa cum vedeţi, ne-au urcat într-o ambulanţă şi ne-au trimis aici.

– Bravo, măi băieţi! Nu ca trădătorii ăştia care s-au vândut ruşilor şi uită-te la ei ce îndoctrinaţi sunt. Ăştia ne vor pune cizma în gât şi ne vor rusifica cu forţa! Or să ne confişte tot, or să ne dezmoştenească, or să facă şi la noi colhozuri, or să facă gulaguri şi or să ne decimeze. Cine nu va fi cu ei va fi considerat duşman! Dumnezeu ştie ce va fi! Dar poate vin americanii şi o să ne scape!

– Dragă, nu am fost de acord cu Mareşalul că ne-a trimis pe noi peste Nistru ca să murim degeaba, trebuia să ne oprim acolo. Este inadmisibil însă faptul că Regele Mihai l-a dat pe mâna duşmanului, a ruşilor, pe comandantul de armată. Nu este corect. N-avea decât să-l împuşte, el cu mâna lui, dar nu să-l predea ruşilor.

– Poate că a făcut-o din naivitate. Petrică a fost coleg în clasa întâia primară cu Mihai. A fost un elev slab, aşa că taică-su, regele Carol, i-a făcut o clasă separată.

În ultimele luni ale războiului, dr. Georgescu Gh. a fost transferat în Bucureşti, la un alt spital de zonă interioară, ZI 303. Şi aici veneau răniţi cu sechele grave, mari mutilaţi de război la care trebuiau făcute refaceri largi de ţesuturi, membre, plastii faciale. Stătea mai mult la spital. Ziua şi noaptea era în sala de operaţii. Dorina îl certa mereu că nu vine acasă. Dar pentru Gigi, chirurgia era însăşi viaţa lui.

Dorina era din nou gravidă şi era nervoasă. Locuiau tot pe strada Zinca Golescu, nr.19, împreună cu nea Iancu şi Nuţi, într-o casă care fusese bombardată parţial.

Ruşii ocupaseră practic Bucureştiul, deşi deveniserăm aliaţi în războiul contra Germaniei.

Şi aici dr. Georgescu Gh. a avut parte de o surpriză. Era îmbrăcat în uniformă militară cu gradul de locotenent şi mergea spre spital. Aproape de gara Basarab, la „Regie”, s-a întâlnit cu doi soldaţi ruşi. Dr. Georgescu a salutat primul. Unul din soldaţii ruşi strigă: „Idi siuda!”, adică vino-ncoace. Dr. Georgescu se întoarce. Rusul ţipă în ruseşte şi arată cu mâna salutul ostăşesc. Dr. Georgescu înţelege că nu a salutat corect. Probabil că rusul era beat, scoate pistolul şi-l îndreaptă spre dr. Georgescu. Norocul lui a fost că al doilea soldat a văzut crucea de medic; era o insignă în formă de cruce, mare cam de 3 cm, din metal emailat de culoare roşie.

Şi îl convinge pe soldatul agresiv să renunţe la execuţie. Ajuns acasă, Gigi povesteşte întâmplarea cu rusul: „I-auziţi, domnilor, nu am murit pe front şi muream aici, împuşcat de un dement !”

Dorina a născut din nou un băiat. L-au botezat Cornel. S-a întors şi Petrică din război. Erau toţi împreună, mai puţin Tanţi.

Bucureştiul era numai ruine în jurul Gării de Nord. Gigi a fost lăsat la vatră. Trebuia să-şi găsească un nou loc de muncă. Postul lui de chirurg la spitalul Colţea era ocupat. Avea de ales între un loc la un spital din Constanţa şi unul la spitalul Grecescu, din Turnu Severin. Dorina vroia să meargă la Constanţa, dar Gigi , după ce păţise în Crimeea, nu mai suporta să vadă marea, aşa că a ales Severinul.

– De la Bucureşti la Severin merge Motorul („Dinamul”). Eşti ca şi cum ai fi aici. Dacă nu-mi convine, mă întorc la Bucureşti. Să vedem despre ce e vorba.

„Dinamul” era o garnitură de tren cu 2 vagoane, cu tracţiune Diesel, poate cel mai perfecţionat, modern şi frumos tren existent la ora aceea în lume. Era fabricat la uzinele Malaxa din Bucureşti. Era colorat în roşu, albastru şi galben şi avea o formă aerodinamică. Viteza medie era de peste 120 km/h, aşa că distanţa de 350 km. până la Severin era parcursă doar în 3 ore.

Gigi a ajuns în Severin. Tot oraşul era bombardat şi nu găsea o locuinţă. A trebuit să doarmă într-o cameră în spital. Spitalul Grecescu era şi el bombardat, aşa că a fost mutat în nordul oraşului, în cartierul Crihala, vizavi de stadion, într-o şcoală.

Am fost şi eu acolo, şi mi-aduc aminte că în faţa spitalului, lângă zid, erau nişte cuşti ca de câini, cu plase de sârmă, unde erau ţinuţi bolnavii psihici agitaţi. Lumea trecea pe lângă ei şi-i batjocorea.

În acest loc, spitalul a funcţionat aproape un an, până a fost reconstruit vechiul spital.

Nu putea să-şi aducă familia până ce nu găsea o casă unde să locuiască în condiţii cât de cât acceptabile. A găsit o casă cu chirie, lângă Hala Mică, la familia Miculescu unde ocupau două camere şi unde şi-a adus şi familia.

Nea Lixandru Miculescu scria poezii porno. Avea un talent extraordinar. Mă învăţa pe mine să le spun mai târziu, când mama se întâlnea cu prietenele ei. Îmi mai aduc aminte câteva versuri:

Eu aveam pe atunci o memorie excepţională. Dacă auzeam o poezie odată, o şi reţineam. Începeam să spun poezia fără să înţeleg ce spuneam. Bineînţeles că maică-mea mă ameninţa: “ Taci că-ţi rup urechile !” De unde, eu ziceam înainte, spre deliciul musafirilor.

Peste mulţi ani am auzit că nea Lixandru care acum trecuse de 85 de ani are un cancer de prostată şi nu mai avea mult de trăit, doar câteva săptămâni. Am mers cu tatăl meu să-i facem o vizită. Ne-a întâmpinat tanti Gica nevasta lui:

Nea Lixandru, deşi era vară, stătea sub plapumă şi, bineînţeles, cu o sondă introdusă pe penis şi prinsă cu mai multe benzi de leucoplast şi o ploscă în care curgea urina.

Locuinţa Miculeştilor era departe de spital, şi într-o noapte, un bolnav operat, care era în stare gravă, a murit. Doctorul Georgescu lăsase vorbă ca, în cazul în care starea bolnavului se alterează, să vină cu o trăsură, cu ceva, şi să-l ia de acasă. Telefoanele nu funcţionau. Dar personalul de gardă neglijent, nu a supravegheat îndeajuns bolnavul şi acesta a murit. Dimineaţa, când a venit la spital, văzând ce s-a întâmplat, dr. Georgescu s-a hotărât să-şi găsească o locuinţă lângă spital.

A găsit o casă, în parte dărâmată, din care mai rămăseseră în picioare două camere, pe strada Aurelian, lângă fabrica de bere şi în apropierea spitalului Grecescu. Casa era total insalubră, cu igrasie, rece. Nu se găseau lemne să se încălzească şi camerele erau tot timpul reci şi umede. Cum am ajuns, noi copiii ne-am îmbolnăvit, tot timpul tuşeam, eram răciţi.

Era mare sărăcie şi foamete. Dorina era foarte nemulţumită că s-au mutat în această casă.

– Copiii vor fi tot timpul bolnavi. Uite, Bogdan a făcut deja amigdalită şi vegetaţii. Va trebui să-l operăm acum de vegetaţii. Nu se poate să-ţi sacrifici copiii pentru pacienţii tăi!

În această casă am locuit aproape doi ani şi ne-am mutat în 1949 pe strada Decebal nr. 7, într-o casă cu etaj, în care fuseseră încartiruiţi nişte ruşi cu familiile lor, şi care se eliberase prin plecarea lor.

Grupul de prieteni ai lui Iancu s-a sfărâmat. Pe Doinea morarul l-a arestat poliţia securităţii şi s-a spânzurat în închisoare. Pe băiatul lui Gică Lungu l-a ridicat tot pentru motive politice şi a fost închis pentru mulţi ani. Nelu, băiatul lui nea Mitică Mercuţ jandarmul şi al Jenicăi, sora lui Iancu, a avut noroc. A fost mobilizat iniţial la grăniceri. Era pe graniţă la Prut. Era de patrulă şi avea obligaţia să controleze buletinele de identitate la toţi cei care treceau pe poteca pe care o păzea el. Era singur în marginea pădurii cu automatul pe umăr. A venit şi un ţăran cu sapa în spate. I-a cerut buletinul. Ţăranul a scos buletinul de la buzunarul de la pieptul hainei. Nelu a verificat buletinul.

Lui Nelu îi străfulgeră un gând: buletinul l-a scos de la piept şi livretul

Nelu era un băiat înalt şi voinic. Îi dă o lovitură cu pumnu în ceafă şi-l trânteşte pe omul acela la pământ. Sub cureaua din spate a pantalonului avea un pistol. Era un spion american paraşutat în U.R.S.S. şi se întorcea din misiune să treacă graniţa în Jugoslavia pe la Turnu Severin- verifica astfel culoarul de de extragere, traseul din zonă. Nelu a fost decorat şi astfel tatăl său, nea Mitică a fost ferit de necazuri şi toată familia a dus-o bine, iar el a fost numit directorul şcolii din Pârşcoveni.

La începutul anilor '50, Dina, mama lui Iancu, depăşise de mult vârsta de 80 de ani. Băiatul ei Gică era ceferist. Fuma mult, a făcut un cancer de laringe şi a murit, iar nora ei a murit şi ea la scurt timp după el, lovită de un tren când s-a dus să facă târguieli pentru parastasul lui Gică. I-au rămas trei nepoate adolescente, care într-o iarnă când s-au întors de la şcoală au găsit-o pe „mama Dina” moartă, îngheţată.

Oraşul Turnu Severin este aşezat pe malul stâng al Dunării. Pe malul drept este Serbia. În partea de est a oraşului este Castrul roman.

Drobeta Turnu Severin este probabil oraşul cu cea mai mare încărcătură de istorie din România.

Pe aici, pe la Severin, au intrat romanii în Dacia, pe aici au trecut barbarii, sunt sate în jur care păstrează numele acestora: Pecinişca (pecinegii), Huni (hunii), pe aici au venit evreii (satul Tâmna, râul Jidoştiţa) odată cu romanii.

Numele oraşului a fost dat de cavalerii ioaniţi, care au construit Turnul lui Sever. Pe malul Dunării, în dreptul mijlocului oraşului, în parc, se află ruinele cetăţii medievale din sec. XII- XIII, cu turnul lui Sever şi în continuare spre vest, portul vechi, folosit şi de romani.

Nicodim, în secolul XIV, construieşte primele biserici ortodoxe din jurul Severinului, la Vodiţa, Topolniţa şi Tismana.

Aici a debarcat Carol I, primul rege al României, în a doua jumătate a secolului XIX..

Aveam 4-5 ani. Mergeam cu tatăl meu pe marginea Dunării. Îmi povestea pe înţelesul meu ceea ce mai târziu aveam să aflu din cărţi: cum au venit romanii aici, în frunte cu împăratul Traian, şi cum au construit un pod peste Dunăre. Mă apropii de ruinele cetăţii romane şi ale piciorului podului lui Traian. În anii 102-105 d.Ch. legiunile romane au trecut Dunărea ca să cucerească Dacia.

Apropierea de apa Dunării şi de aceste ziduri îmi produce o emoţie care mă gâtuie şi în acelaşi timp mă sperie.

Valurile măturau pietrele şi plescăiau peste ele. Pe mal era un obuz vopsit galben, mai mare ca mine şi spart, iar pulberea era împrăştiată în jur. Mai multe epave de şlepuri şi vapoare ruginite erau înecate pe marginea Dunării, o parte din ele ieşind la suprafaţă, altele răsturnate în apă sau, câteva, pe mal, lovite de mine sau de proiectile în timpul luptelor ce se duseseră aici la sfârşitul celui de al II-lea război mondial.

– Vezi aici, spune taică-meu, a fost un pod peste Dunăre făcut de împăratul Traian al Romei, acum aproape 2000 de ani.

– Păi, avea vreo 20 de stâlpi din ciment, picioarele podului. Peste stâlpi, romanii au făcut o punte din lemn, destul de lată încât să treacă şi căruţele şi caii în dublu sens. Aici şi de partea cealaltă, la sârbi, s-a construit câte o cetate, „castru” îi spuneau romanii, unde au fost instalate garnizoane pentru paza podului.

– Dar cum au putut să facă picioarele podului, tu le spui „pile”, sub apă?

– Ei, unii spun că Romanii au abătut Dunărea şi au făcut podul pe uscat, după care au întors apa pe vechea albie. Dar acest lucru este practic imposibil. Alţii au zis că au construit nişte clopote, chesoane pe care le lăsau sub apă şi sub clopote puteau să sape şi să zidească, dar şi asta e imposibil.

Eu cred că picioarele podului au fost construite pe principiul batardoului. Au fost construite câte două rânduri concentrice de stâlpi puşi unul lângă altul, ca nişte garduri, şi între ele au turnat pământ. Cu ajutorul bărcilor, erau aduşi stâlpi de lemn ascuţiţi la un capăt, ca nişte pari. Aceştia erau prinşi cu o funie şi ridicaţi în picioare cu un scripete, apoi erau înfipţi în nisipul de pe fundul apei şi bătuţi cu un ciocan de lemn, un buştean mare care era ridicat cu un scripete şi-i dădeau drumul să lovească în aceşti pari-stâlpi.

– Uite mă, legau trei bărci între ele, şi din fiecare barcă ridicau câte un par de lemn gros formând astfel un trepied care era legat sus cu un lanţ. De vârful trepiedului prindeau un scripete. După ce îl fixau în poziţie, ridicau cu scripetele un butuc şi cu el băteau stâlpul înfigându-l adânc în fundul apei. Apoi aduceau un nou stâlp pe care îl băteau lângă stâlpul dinainte, şi aşa mai departe. Au construit astfel un gard cilindric, batardou se cheamă, şi în interiorul acestuia, la o distanţă de 10-15 m., un alt gard concentric, tot din stâlpi de lemn bătuţi unul lângă altul. Stâlpii de lemn probabil că erau fixaţi între ei cu scoabe din fier. Între cele două garduri concentrice au turnat pământ, nisip, pietriş, formând astfel un baraj un dig circular. Apoi au scos apa din interiorul acestui batardou, acestui baraj, şi au lucrat pe uscatul rămas pe fundul apei un teren în care au săpat pentru fundaţia piciorului podului, apoi au zidit şi au turnat ciment, realizând complet piciorul podului. Când au terminat, au scos gardurile, astea adică stâlpii de lemn şi curentul apei a măturat pământul, nisipul şi pietrişul din care a fost construit barajul circular. Eu aşa cred că s-au construit picioarele acestui pod. Este posibil ca lângă malul sârbesc, unde apa este puţin adâncă, îndiguirea să se fi făcut pe o porţiune mai mare, formând astfel un baraj parţial al Dunării, din interiorul căruia s-a scos apa, putându-se lucra pe uscat mai multe picioare de pod.

Picioarele podului puteau fi construite toate, în acelaşi timp. După ce au ridicat batardourile, pe suprafaţa apei puteau să întindă o punte cu dublu sens pe un pod de bărci şi cu roabele cărau pământul, cimentul, şi îl descărcau în batardouri ca să construiască picioarele podului.

Stâlpii, adică grinzile de lemn, după ce au fost folosiţi la construcţia batardourilor, au fost scoşi din apă şi refolosiţi pentru construcţia punţii de lemn, a suprastructurii podului.

– Inginerii romani au studiat Dunărea: mai întâi adâncimea apei trebuia să fie cât mai mică iar fundul apei nisipos. Aici apa are doar câţiva metri, pentru că uite, culoarul de navigaţie este lângă malul nostru. Aici au găsit cel mai bun loc care îndeplinea condiţiile: fundul apei nisipos şi apa puţin adâncă.

– Din dealul acela de la nord, „muntele Vărănic”; probabil numele i se trage de la „var”. În jur, trebuie să fi fost păduri care au fost defrişate pentru construcţia podului. După ce au construit picioarele podului din pietre şi ciment, au zidit terminaţia pilelor, a picioarelor, cu cărămizi. Uite, cărămizile astea late stăteau în capetele picioarelor de pod şi în ele au fixat grinzile din lemn verticale ale suprastructurii. Între timp dulgherii făţuiau grinzile pentru suprastructura podului. Când picioarele podului au fost gata au făcut şi puntea cu arcadele podului. Toată construcţia a durat, probabil, doi-trei ani, între 102 şi 105 d.Ch. Astăzi, un pod de asemenea dimensiuni, cu organizare de şantier, cu proiectare şi execuţie, durează poate 10-20 de ani. Inginerul-şef a fost Apolodor din Damasc. Podul a funcţionat aproape 1000 de ani până pe la 1050, când, într-o incursiune de-a lor, barbarii au dat foc podului.

Din Italia până aici la Drobeta, romanii au construit un drum care ajungea la marginea Dunării, pe partea sârbească. Mai sus, la Cazane, unde panta muntelui este verticală, drumul a fost făcut în consolă peste apă. S-a numit „Tabula Traiana”. Urmele acestui drum se văd şi acum, cu bare din fier înfipte în peretele vertical al muntelui, una orizontală şi alta oblică în sus, sudate la capăt între ele şi formând un triunghi în consolă peste Dunăre, iar deasupra barelor orizontale era întinsă pasarela din scânduri.

Oraşul Drobeta a existat şi înainte de venirea romanilor, şi a supravieţuit de-a lungul timpului, cu toate incursiunile multor năvălitori ce s-au repetat, fiind prădat şi distrus de nenumărate ori.

La începutul secolului XIX, când Ţările Româneşti au intrat sub ocupaţie rusească, generalul rus Kiselef a început construcţia noului oraş Turnu Severin. Oraşul a fost rebotezat mai târziu de Ceauşescu cu numele de Drobeta-Turnu Severin. Drobeta este numele vechi, dacic.

După cum vezi, oraşul este aşezat pe malul stâng al Dunării, dincolo este Jugoslavia. În partea de est se află castrul roman şi piciorul podului lui Traian, iar în partea de vest este gara, şantierul naval şi aeroportul. Bulevardul şi Strada Mare leagă între ele cele două extremităţi ale oraşului de la est la vest.

Am plecat de-a lungul Dunării, în sus. Nu existau soldaţi, grăniceri, iar pe mal erau o mulţime de epave, mai multe decât vasele întregi ancorate lângă mal.

Am urcat pe străzi. După aproape trei-patru ani de la terminarea războiului, tot oraşul era o ruină, maşini arse sau lovite de bombe, ziduri împuşcate de gloanţe, resturi de mobilă şi fel de fel de obiecte împrăştiate prin curţi. Lumea nu îşi revenise încă. Cu tatăl meu am colindat Bulevardul, care fusese făcut praf de bombardamentele aviaţiei americane. Gara, spitalul, casele de pe bulevard până în apropiere de castru, precum şi casele din partea de vest, erau numai ruine.

Aeroportul fusese mai puţin bombardat deoarece tirul fusese îndreptat în oraşul de lângă aeroport, unde fuseseră ascunse vreo 200-300 de avioane, camuflate cât se putea de bine, dar care fuseseră descoperite de aviaţia americană.

Severinul reprezenta un obiectiv strategic şi se afla pe ruta bombardierelor americane, între Italia-Foggia şi Ploieşti, aşa că dacă mai rămânea câte o bombă nu o mai aduceau acasă, o făceau cadou severinenilor. Aceştia, când suna alarma, fugeau spre nord, aşa cum pe vremuri când erau atacaţi de pe Dunăre se retrăgeau în comuna Cerneţi unde Tudor Vladimirescu a avut şi el o casă, o aşa-zisă culă. Şi când se întorceau, severinenii găseau surprize: „cadourile” lăsate de americani- bombele şi casele dărâmate..

Drept răzbunare, două avioane de vânătoare româneşti IAR 80, au aşteptat într-un nor deasupra Dunării, întoarcerea bombardierelor şi când două dintre acestea au trecut pe aproape le-au doborât.

Au căzut în Dunăre aproape de malul sârbesc, spre bucuria şi satisfacţia severinenilor.

În noaptea aceea, după ce a vizitat cu mine ruinele romane, Gigi a avut un vis, o viziune. Trăia parcă, nu visa. Era călare pe un cal, îmbrăcat în armură romană. În spate îl urma o grupă de soldaţi romani, îmbrăcaţi şi ei în armuri şi călare pe cai. Traversa Dunărea pe podul de lemn spre malul românesc.

Nu era oraşul de acum. Era Drobeta dacică. La capătul podului a intrat în castrul roman. Erau ziduri groase de apărare şi pe străduţe erau tarabe şi oameni în civil, meseriaşi, armurieri. Era o garnizoană. A ieşit din cetate. În partea de răsărit a oraşului erau case, vile, unele cu etaj, străzi, cârciumi, dughene în care se vindeau mărfuri, o piaţă, târgul de vite, abatorul care era jos, lângă Dunăre. Portul şi zona de alături erau un şantier unde se făceau bărci. Îşi continuă drumul de-alungul Dunării, trece pe drum pe lângă băile romane în partea stângă, în dreapta nişte izvoare unde soldaţi şi oameni în civil îşi adăpau caii şi vitele. Şiruri întregi de vite şi căruţe, se îndreptau către pod. Soldaţi romani, unii călare, trăgând după ei sau împingând grupuri de oameni în zdrenţe, cu cătuşe la mâini, legaţi câte doi în lanţuri, care gemeau şi vorbeau parcă blestemând. Continuă să meargă şi pe partea dreaptă apar nişte ţarcuri cu garduri de lemn în care stăteau oameni, îmbrăcaţi în zdrenţe, aproape goi, figuri sinistre cu ochii adânciţi în orbite şi care-l priveau cu duşmănie.

Câtă ură au în ochi! Femei cu copii în braţe, ţinând alături alţi copii, cu burţile lipite de spate sau umflate de foame.

Da. Era el, parcă trăia în timpul acela al ocupaţiei romane. Ştia că visează, dar, de fapt, trăia aievea.

Peste tot, soldaţi romani cu bâte şi bice în mână îi loveau pe aceşti oropsiţi.

Şi deodată vede ororile: câţiva oameni crucificaţi pe marginea drumului, unii încă vii, alţii morţi, alţii putreziţi cu carnea căzută de pe schelete dar parcă se mişcau şi se uitau la el cu duşmănie.

Câteva femei bătrâne plângeau şi îşi smulgeau părul stând la picioarele unui om crucificat care-şi dădea sufletul.

– Vă blestem, romanilor! Vă blestem. Aici să vă putrezească oasele! Aici să vă

astupe pământul! Carnea să vă crape, să vi se umple de puroaie şi de viermi! Să vă acoperiţi de bube! Dinţii să vă cadă şi să nu mai puteţi mânca, să vi se umfle gâtul, să nu mai puteţi înghiţi, să vă doară maţele şi să faceţi pe voi! Să nu mai puteţi să vă culcaţi cu o femeie, să vă dispară bărbăţia şi sămânţa din boaşe, femeile voastre să rămână sterpe, şi cu voi să se termine neamul vostru!

Să ajungeţi şi voi sclavi ca noi, să staţi în lanţuri şi în temniţe şi să vă crucifice şi pe voi alţii! Să simţiţi şi voi, tâlharilor, ce-am simţit noi! Focul să vă mistuie pe voi şi casele voastre! Să vă ia alţii averile şi aurul şi să ajungeţi şi voi să-i hrăniţi cu munca voastră pe cei ce vă vor asupri! Ce veţi face ziua pe acest pământ să se dărâme noaptea! Nimic să nu rămână! Cu nimic să nu vă alegeţi! Totul să fie doar amăgire! Să nu cunoaşteţi iubirea, să cunoaşteţi doar ura!

Iar tu, pământule care ai îndurat acest prăpăd şi nu te-ai deschis să-i înghiţi pe aceşti tâlhari, te blestem! În veci, cine va călca peste tine să sufere, să nu aibe linişte, să nu aibe bucurie, să cunoască doar tristeţea şi desnădejdea, efortul fără odihnă, credinţa fără speranţă, umilinţa şi batjocura! Te blestem pământule, că i-ai tolerat pe aceşti blestemaţi!

Şi parcă un vânt şi un vuiet s-a pornit şi cerul s-a umplut de nori de furtună; şi trăznetele şi fulgerele loveau pământul care se cutremura, fum şi foc izbucnea în jur. Parcă se apropia prăpădul!

Încerca să fugă, dar calul nu se mişca din loc. A sărit din şa, vrând s-o ia la goană, dar picioarele nu-l ascultau, de-abia se mişcau. Şi Dunărea începu să se umfle, venea un val mare, o viitură, cu un vuiet groaznic şi nu putea să fugă. Era prins parcă într-o capcană şi nu putea să iasă. Încerca să se întoarcă spre pod, dar nu putea, totuşi mai mult târându-se, cu greu ajunge la pod şi podul se topeşte!

Parcă şi acum îl privea femeia aceea cu figură de vrăjitoare şi ochii injectaţi de ură...

– A, ce vis, ce vis! Bine că n-a fost decât vis! Doamne, parcă ar fi fost de-adevărat! Ce coşmar nenorocit!

Şi Gigi îi povesteşte visul de la cap la coadă. Îşi aminteşte tot. Dorina se înfioră:

– Doamne, ce-o fi asta? Ce ne-o fi dat să trăim? Cred că ar trebui să plecăm din oraşul ăsta! Pământul ăsta a fost udat cu prea mult sânge, impregnat cu suferinţă şi cred că poartă în el strigătele acelor oameni. Ecoul ţipetelor şi gemetelor lor poate că bântuie şi acum aceste locuri. Hai să plecăm!

– Hai, madam, o luaşi razna peste câmp? Ce ai, e doar un vis! Am făcut eu războiul şi m-am întors acasă. Crezi că o să mă înfund aici ?

– Nu ştiu, dar oraşul ăsta, am senzaţia că este o groapă, o fundătură din care nu poţi să mai ieşi. Poate doar să evadezi. Este o capcană!

– Ei, hai, e noapte, şi noaptea toate oile par negre. Dimineaţă o să vedem altfel lucrurile.

Cum a ajuns dr. Georgescu Gh. în Turnu Severin, la sfârşitul lui 1945, s-au şi înfiinţat activiştii comunişti invitându-l să se înscrie la socialişti sau comunişti. Şi nu a ezitat, aşa că din anul 1945, Gigi devine membru al Partidului Socialist Român. După un an însă, Partidul Socialist a fost absorbit de Partidul Muncitoresc Român (fost Partidul Comunist din România).

Şeful serviciului de chirurgie, Dr. Aurel Popescu, era un foarte bun chirurg, o figură distinsă, vorbea rar şi puţin. Era un cunoscut de-al lui Gheorghiu-Dej, care era atunci prim secretar al PMR şi mai târziu a devenit şeful statului.

Dr. Aurel Popescu a fost prefect al judeţului Mehedinţi. Debutase în anii ’30, ca medic al curtezanelor de la Palatul Regal, făcuse specializări în Franţa, Germania, Marea Britanie. Fusese conferenţiar universitar. Seara, venea la contravizită, cu tot alaiul de doctori şi surori, la patul fiecărui bolnav nou internat, şi-l întreba:

Pe Gigi însă nu-l interesau banii. Stătea numai în spital, făcea totul din pasiune, trăia numai pentru meseria şi familia lui.

Dr. Aurel Popescu era cumnatul viitorului preşedinte al Academiei Române, acad. Miron Nicolescu, aşa că avea spatele foarte puternic.

În Severin erau mai mulţi medici de mare clasă, foşti universitari sau cu studii în străinătate şi care chiar fuseseră solicitaţi să rămână în mari centre universitare din Europa sau America.

Şi tatăl meu avusese ocazia să emigreze în Statele Unite şi refuzase. Sperau toţi că situaţia din România se va îmbunătăţi pentru că „vor veni americanii”.

Severinul era un centru medical pentru o zonă foarte mare, de la Craiova la Timişoara şi până la Belgrad. În ’45, când dr. Georgescu a ajuns la Severin, în casa unuia dintre doctori se juca poker pe monezi de aur. Deschiderea se făcea cu „cocoşei”.

Şeful secţiei de chirurgie fusese mai înainte doctorul Trăilescu; şi acesta un mare chirurg, naşul lui Aurel Popescu şi maestrul lui. Trăilescu umbla numai în trăsură, în costum; iarna, într-un palton cu guler de blană, cu pălărie de fetru cu tivul de mătase, cu baston cu măciulie de argint, cu ghetre şi monoclu.

Şi Trăilescu vorbea rar. Venea de multe ori în sala de operaţii şi îi verifica pe cei care operau.

Într-o dimineaţă, dr. Aurel Popescu făcea o plastie de sân. Trăilescu intră încet, se apropie de masa de operaţii, îşi pune ochelarii, şi-i scoate, iar şi-i pune, îşi bagă nasul în plagă pe deasupra, prin spatele lui Popescu, se dă înapoi, vine din nou în faţă. Plaga sângera şi cei doi operatori îşi băgaseră mâinile în grăsime „ până la coate”.

– Domn Doctor, facem o operaţie de plastie de sân. Femeia are sânii prea mari şi vrea să îi modelăm, să-i facem mai mici.

Şi întradevăr, evoluţia postoperatorie a fost proastă, cu infecţii, flegmoane, s-a cangrenat mamelonul.

Dr. Trăilescu era un om deştept, nu un fieştecine. La începutul anilor ’50, pe Trăilescu l-au ridicat şi l-au deportat pe Bărăgan. Doi medici tineri, şi nu le dau numele, i-au ocupat cabinetul de pe „Strada Mare”, în casa proprie a lui Trăilescu...

După aproape şase ani de zile, Trăilescu s-a întors din Bărăgan şi şi-a cerut casa înapoi.

A venit în faţa casei. În stradă, de-o parte şi de alta a uşii, cei doi doctori, chiriaşii cabinetului, îşi puseseră reclamele: două table vopsite în culori ţipătoare, de câte doi metri înălţime: „Cabinet – Doctor – Vindecăm, dregem, operăm” ş.a.m.d.

Trăilescu se opreşte în faţa reclamelor, îşi pune ochelarii, şi-i scoate, avea ticul ăsta, ţâţâia din buze. Şi tocmai atunci ies cei doi doctori care-i ocupaseră cabinetul.

– Bună, măi. Mă, dar ce este aici ? Şi arată către cele două firme-reclamă.

– Ce să fie, domn doctor, am luat noi în primire cabinetul şi am scris aici ce operaţii efectuăm.

– Bine măi, dar asta e casa mea, şi trebuie să plecaţi ca să stau şi eu undeva.

– Păi, domn doctor, noi ne-am făcut aici cabinetul şi ştiţi câţi bani am băgat ? Că am găsit aici ca în grajd !

Trăilescu, aşa bătrân cum era, căci avea de-acum peste 80 de ani, a rămas acelaşi om respectabil şi plin de demnitate, un om care a salvat vieţile a mii de oameni.

În toamna lui ’49, însoţit de mama mea, intru pe poarta Liceului Traian şi ne adunăm în curtea interioară în careu. Facem cunoştinţă cu învăţătoarea noastră, o femeie frumoasă, tânără, venită din fosta Basarabie (Moldova actuală), căsătorită cu un regăţean.

Mergem în clasa I-a, cu bănci mai mici, vechi, având încrustate numele a zeci de copii care trecuseră de-alungul anilor pe aici.

Liceul Traian a fost ridicat în anul 1892, prin stăruinţele profesorului Costescu.

Regele Carol a venit cu un vapor pe Dunăre şi a debarcat la Turnu Severin. Pe atunci, aici erau doar câteva case, printre care şi casa lui Costescu unde a locuit pentru o zi şi regele.

Şcoala dispunea de laboratoare de fizică, chimie, zoologie, botanică, desen, cu aparatură de ultimă oră achiziţionată din Franţa, Germania, Marea Britanie, amfiteatre, bibliotecă, săli cu aparate de gimnastică, în jur avea terenuri de sport, alte pentru instrucţie militară şi pentru jocuri, o grădină botanică cu sere. Avea o sală de muzică cu instrumente muzicale, 3 piane, un armoniu, instrumente de coarde şi fanfară.

Uniforma elevilor avea croială militară de tip german, tunică cu guler scurt, înalt, închisă cu nasturi până sub bărbie, vipuşcă şi şapcă mică cu cozoroc îngust.

Absolvenţii liceului Traian aveau grade militare. Mulţi dintre absolvenţi au făcut cele două războaie mondiale. Numele şefilor de promoţie şi ale celor căzuţi în luptă se află şi acum pe plăcile de marmură de pe peretele scării principale ce duce spre cancelarie.

Nu mi-a plăcut şcoala; regimul era auster, aş spune cazon, eram un copil sensibil, mai retras, nu suportam violenţa, agresivitatea unora, vulgaritatea prezentă la unii copii, deşi era o şcoală de elită. Dar nici nu mă lăsam insultat sau nedreptăţit şi săream la bătaie indiferent cât de mare sau voinic era adversarul; nu-mi era frică.

În acelaşi timp începusem să iau lecţii de pian cu domnul Schäffer Augustin. Nici pianul nu-mi plăcea.

Tatăl meu ne cumpăra în fiecare an câte o minge de fotbal. Spunea el : „Eu mi-am dorit întotdeauna o minge de fotbal şi nu am avut-o, jucam fotbal cu o minge din cârpe. Vreau ca măcar ei să se bucure de asta.” Şi jucam fotbal, cum scăpam de pian şi de lecţii.

Tot tatăl meu mă învăţase să-mi fac arcuri şi praştii şi eram cocoţat mereu în pomi să mănânc dude, corcoduşe, cireşe şi caise. Umblam în chiloţi, desculţ şi cu praştia agăţată în elasticul chiloţilor.

În anul 1949 ne-am mutat pe strada Decebal nr. 57, colţ cu strada Smârdan, lângă biserica Maioreasa, o casă cu etaj. Viza-vis era casa dr. Foarţă, şi mă întreceam cu fiul acestuia, Şerban, cu trotinetele. Cădeam mereu şi eram cu genunchii şi coatele mereu julite. Aveam spaţiu mai mult aici. În această casă fuseseră încartiruiţi consilierii sovietici pentru zona de ocupaţie. Când au plecat din casa asta, ruşii au luat şi lămpile şi prizele, chiuvetele, căzile de baie, robinetele, clanţele de la uşi, aşa încât tatăl meu a trebuit să improvizeze mai întâi un closet, apoi o chiuvetă, un duş, pentru că pe vremea aceea nu avea nici bani să cumpere chiuvetă sau closet şi erau şi greu de găsit.

Alături, tot într-o casă cu etaj, rămăsese comandamentul sovietic, iar într-un apartament locuia probabil şeful lor cu soţia şi un copil care era de vârsta mea. Cu Vania mă jucam mereu în curte, dar într-o zi mi-a spus pe un ton de comandă: „ Noi suntem stăpâni aici, tu faci ce zic eu”.

În anii '50, şantierul naval şi uzina de vagoane din Severin lucrau pentru URSS, construiau vase de pescuit din lemn, şlepuri şi vagoane. Transportul pe Dunăre era asigurat de compania SOVROM, românii având doar rolul de executanţi, exploatarea şi profitul fiind ale părţii sovietice.

Casa în care locuia domnul Schäffer profesorul meu de pian era alături de casa lui Costescu, pe strada Decebal, proprietăreasă fiindu-i tanti Florica Cutcudache, văduvă, dintr-o foarte veche familie de boieri. Rămasă singură imediat după război, locuia împreună cu Schäffer, care era bibliotecarul liceului Traian şi dădea acasă lecţii de pian şi de limba germană.

Schäffer era un bărbat înalt şi frumos, pe atunci avea în jur de 40 de ani, brunet cu părul ondulat, cu ochi albaştri, necăsătorit, galant cu femeile. Prin anii ’30 venise din Cernăuţi, care pe atunci aparţinea României. După război, Cernăuţiul a fost înglobat în Ucraina.

Vorbea româna, rusa, poloneza, germana şi încă o limbă, probabil idiş. Era catolic şi cânta la orgă în biserica catolică de pe strada Decebal. Când nemţii au venit în Severin, l-au arestat pe Schäffer, acuzându-l că este evreu. L-au dus la Gestapou şi l-au bătut să recunoască că este evreu. Atunci a intervenit tanti Florica, soţul ei fiind un om cu mare influenţă politică, garantând că Schäffer este german. Nemţii l-au eliberat, dar l-au trimis pe front în linia întâia, până în Caucaz. A fost rănit şi trimis înapoi în ţară şi astfel a scăpat cu viaţă.

În 1951, într-o duminică de vară, era un concurs de motociclete în oraş. În curtea domnului Schäffer erau mai multe motociclete şi după orele de pian le-am admirat şi m-au plimbat şi pe mine într-o motocicletă cu ataş.

În acelaşi timp începusem să iau lecţii de pian cu domnul Schäffer Augustin. Pianul nu-mi plăcea, dar părinţii m-au obligat.

A doua zi după concursul de motociclete, luni dimineaţă, m-am trezit devreme pentru că afară era gălăgie. Am coborât în curtea care era comună cu a vecinilor. O parte din mobila celor două familii din casa vecină era scoasă în curte. Erau mai mulţi soldaţi înarmaţi pe trotuar şi într-o căruţă încărcau lucrurile acestora.

M-am dus în dormitor la maică-mea şi am trezit-o. Au ieşit toţi în curte, nu ştiau ce se întâmplă. Pe vecinii noştri îi ridicau să-i deporteze undeva, nu se ştia unde; am aflat pe urmă că au fost duşi pe Bărăgan, în plin câmp, la Ciulniţa. Acolo nu aveau nici apă nici umbră. A trebuit să-şi facă bordeie şi să-şi sape puţuri.

Familiile deportate erau compuse din oameni mai înstăriţi, refugiaţi din Basarabia sau intelectuali care nu făcuseră nici un fel de politică. Printre aceştia o ridicaseră şi pe doamna învăţătoare a mea, pentru că era basarabeancă.

M-am dus la Dl. Schäffer, că aveam lecţia de pian dimineaţă. L-am găsit plângând după tanti Florica, pe care o ridicaseră în noaptea aceea ca să o deporteze. I-au dus la gară şi i-au băgat în bou-vagoane unde au rămas o zi întreagă. Mama m-a trimis acolo ca să le dau apă şi de mâncare.

21. Turnu Severin sub „Dictatura proletară”

În anii 1948-1950 Severinul a devenit un fel de închisoare. Din cauza vecinătăţii cu „trădătorul Tito” al Jugoslaviei- care nu a acceptat stalinismul, malul Dunării pe care se afla Severinul a devenit linia de apărare a comunismului, baricada împotriva capitalismului.

Pe malul Dunării a fost instalat un gard de sârmă ghimpată, înalt de peste 2 m, în formă de Y în partea de sus, ca la Auschwitz; după el, spre apă era o fâşie de teren arată, lată de vreo 5-10 m, care se grebla în fiecare seară pentru ca să rămână urme dacă cineva trecea pe acolo. În continuare, spre apă, prin iarbă, treceau fire de sârmă mascate, pe care erau înşirate cutii de conserve care să facă zgomot dacă erau atinse de cel care încerca să treacă graniţa.

Din loc în loc, aproximativ 300-400 m, existau turnuri de pază cu gherete pentru soldaţi la o înălţime de aproximativ 10 m, unele având instalate proiectoare. De o parte şi de alta a gardului de sârmă ghimpată patrulau grănicerii, câte doi, înarmaţi ca de război, cu pistoale automate, arme cu lunetă şi pistoale de semnalizare. Unii aveau şi câini. Patrulau păstrând între ei o distanţă de100-200 m.

Nu mult timp după aceea, a fost ridicat în interior, la o distanţă de 50-60 m de gardul de sârmă ghimpată, „gardul viu” care se continua cu gardul dinspre Dunăre al liceului Traian, aşa încât, când ne scăpa mingea peste gardul şcolii, trebuia să ne rugăm de soldaţi să ne-o dea înapoi.

Mergeam des la marginea acestui gard, între castru şi liceu. Desfăceam nuielele din gardul viu şi mă uitam la sârbi cum veneau cu vitele şi le băgau în apa Dunării. Dunărea are aici o lăţime de aproximativ 1 km, aşa că vedeam bine când copiii sârbi îşi adăpau vitele şi îi auzeam când era linişte, seara în special, cum strigau la vite în româneşte „ Na boală, stai cuminte!”.

Când vreo pasăre trecea în zbor peste Dunăre, începeam să număr: 1, 2, 3..., şi când ajungeam pe la 40-50, îmi ziceam în gând: ”Acum e liberă !” Trecuse de mijlocul Dunării.

Soldaţii erau încartiruiţi în „pichetele de grăniceri”, cazarme în toată regula.

După mai mulţi ani, când gardul viu a fost desfiinţat, am descoperit că acesta era de fapt camuflajul pentru tranşeele şi cazematele betonate, cu guri de tragere pentru mitraliere şi chiar tunuri. Toate aceste instalaţii erau menite să împiedice românii să fugă din ţară şi o măsură împotriva „trădătorului Tito”, preşedintele Iugoslaviei. Pe bulevard şi nu numai, erau panouri mari, pictate cu „banditul Tito” în uniformă militară, cu chipiu, ochelari şi havană în gură, cu o bardă ridicată de pe care se scurgea sângele iar picăturile se transformau mai jos în dolari.

La marginea Severinului erau bariere păzite de armată. Nu se putea intra sau ieşi din oraş decât cu autorizaţie luată de la Miliţia din localitatea de reşedinţă. Tuturor li se controlau genţile şi actele. De multe ori, pe străzi, mai ales după meciurile de fotbal sau la ieşirea de la cinematografe, strada se bloca pe neaşteptate cu soldaţi şi se făcea „razie”, Persoanele erau legitimate şi chiar percheziţionate pe rând şi cei care nu aveau acte erau ridicaţi şi duşi la miliţie sau la securitate.

Părinţii mei erau prieteni cu familia Stoica, iar eu mă împrietenisem cu fiul lor, Călin. Mă duceam des la ei acasă pe strada Aurelian nr. 84, colţ cu strada Cernăianu. În aceiaşi casă mai locuia un inginer tânăr împreună cu soţia, şi care nu aveau copii. Într-o zi, Marieta Stoica a venit speriată la noi. Noaptea, securitatea îl ridicase pe vecinul lor, inginerul. Soţia acestuia a umblat să afle ce s-a întâmplat. După câteva luni a aflat că inginerul a murit în închisoare; nu ştia pentru ce îl ridicaseră, dar oricum era un motiv politic. Rămasă singură, a plecat la părinţii ei, nefiind din Severin şi locuinţa a rămas liberă. Familia Stoica le-a propus alor mei să se mute în locul inginerului. Oricum, casa era mai bună decât locuinţa noastră. Şi astfel, în 1951 am schimbat locul; ne-am mutat în această casă trăind ca o singură familie. Aveam un hol comun enorm de 10/6 m şi iarna jucam aici fotbal cu perne. Uşile nu erau nici o dată încuiate. Aveam încredere deplină unii în alţii.

A început o perioadă grea pentru severineni. Aproape în fiecare noapte se auzea maşina securităţii oprindu-se în dreptul unei case, tropăituri de cizme, uşi trântite, şi dimineaţa aflam că: „l-au ridicat pe cutare sau pe cutare”. Ani de zile aceste arestări s-au repetat.

Oamenii erau arestaţi noaptea şi dispăreau de tot sau auzeai că au fost duşi la Canal, sau în cine ştie ce închisoare. Ce s-a întâmplat mai târziu cu ei, Dumnezeu ştie. Puţini s-au mai întors.

Inginerul Stoica, vecinul nostru, în fiecare seară venea la tatăl meu cu o sticl de ţuică. Avea o livadă în comuna Izverna şi făcea mere şi ţuică şi îl invita la un păhărel.

Avea bocceluţa făcută la uşă, cu bocanci, pantaloni, izmene, pulover şi alte obiecte de trebuinţă în caz că noaptea l-ar fi ridicat securitatea. Fusese, înainte vreme, în armata română ofiţer de contrainformaţii şi se aştepta să-l ia oricând.

Într-o noapte, gipul GAZ al securităţii a oprit în poarta locuinţei noastre. Au coborât doi civili în haine de piele şi au sunat la uşă. A deschis ing. Stoica.

Tatăl meu s-a urcat în maşina care a pornit în viteză. A trecut pe lângă securitate şi a ieşit din Severin. Au intrat într-o pădure. Mergeau spre nord, spre munţi. Tatăl meu nu intra în panică, nu l-am văzut niciodată speriat. Rămânea calm şi aştepta să vadă ce se întâmplă. După aproape o oră, ajunşi în munte, s-a adresat securiştilor:

– Dacă vreţi să mă lichidaţi, atunci nu e nevoie să mă duceţi aşa de departe.

În partea de nord a Severinului, în zona Domaşna-Cornea, după Herculane, se formase un grup de partizani anticomunişti condus de colonelul Uţă (pe soţia lui am cunoscut-o şi eu mai târziu, când s-a căsătorit cu un doctor renumit din Bucureşti, dr. Jianu). Până la urmă au fost prinşi toţi partizanii şi executaţi.

Au ajuns undeva în pădure, pe munte, la o cabană. Acolo erau mai mulţi soldaţi înarmaţi, trupe de securitate şi miliţie. În cabană, erau doi partizani anticomunişti din grupul de luptă Domaşna-Cornea, care fuseseră prinşi şi bătuţi crunt, alegându-se cu numeroase fracturi şi plăgi deschise de la loviturile cu cizmele şi paturile armelor. Înfăşuraseră pe cizme sârmă ghimpată. Erau în comă.

– Examinaţi-i, daţi-le primul ajutor şi îi ducem la spital la Severin. Dacă moare vreunul, sunteţi un om mort!

Desigur, vroiau să-i facă să vorbească. N-avea alternativă, aşa că i-a salvat.

Tot în această perioadă de început al anilor 50, părinţii mei se împrieteniseră cu o familie cu copii. Soţul era ofiţer – şi am aflat pe urmă că era la securitate.

Ne duceam des în vizită la familia ofiţerului de securitate, aveau o fată şi un băiat de vârsta noastră, şi asta până când tatăl meu ne-a spus că cei doi fii ai şefului de gară Bocârnea, unul de 14 şi celălalt de 16 ani, au fost împuşcaţi undeva la nord de Severin, bănuiţi că ar fi încercat să treacă la partizani şi că autorul omorului ar fi fost acest securist.

– Este un nemernic, nu vă mai duceţi la el! Gândeşte-te ce suflet poţi să ai ca să omori doi copii! Ce-o fi pe părinţii lor?

Într-o seară, inginerul Stoica vecinul nostru a venit roşu la faţă şi agitat. Fusese interpelat de securitate. Ne-a mărturisit că l-au luat de la şantierul naval şi l-au obligat să semneze „angajamentul” de colaborator. Nu a vrut şi l-au forţat. Acest angajament era „permisul de viaţă” pentru foarte mulţi, era şansa pe care securitatea le-o acorda unora care erau pe lista neagră. Această şansă i-a dat-o fratele său, Aurică Stoica, ajuns ofiţer de securitate acoperit. Aurică lucra în Bucureşti şi era trezorierul lotului naţional de sport al României. Ulterior, s-a căsătorit cu fiica Patriarhului României.

– Aveţi grijă ce vorbiţi cu mine, că trebuie să spun tot ce aud la voi; pe dumneata, dom’ Gheorghe, trebuie să te supraveghez.

După 50 de ani, studiind dosarele de securitate ale tatălui meu, am înţeles că ing. Stoica, prin notele informative date de el, i-a salvat practic viaţa tatălui meu.

În anii 50, dr. Georgescu Gh. fusese numit secretar B.O.B. (Biroul Organizaţiei de Bază al Partidului comunist) în spitalul din Turnu Severin, directorul spitalului, directorul şcolii sanitare şi medic primar la chirurgie.

Locuiam în continuare în casa din Str. Aurelian, şi doctorul Georgescu a încercat să cumpere undeva o locuinţă, dar condiţiile erau inacceptabile. S-a hotărât să cumpere un teren şi să-şi construiască o casă aşa cum şi-o dorea el. Terenul ales a fost în „buricul” târgului, pe Bulevardul Republicii nr. 39. Era în anul 1956.

– Vreţi să ieşiţi ca păduchele-n frunte! Ce-ţi trebuie ţie să ieşi în faţă, să-i epatezi pe ăştia? Stai liniştit, ia-ţi o căsuţă mică, undeva în dos, cu bani mai puţini, să nu atragă atenţia, să nu supere pe nimeni. Cât mai mult confort şi cât mai mică faţadă.

– Da, dar stai fără emoţii! Şi aşa zgândăriţi orgoliul şi invidia proştilor. Toată lumea vă crede fericiţi şi nimic nu e mai greu de suportat decât fericirea altuia. Aşa cred eu că este bine! Faceţi ce este bine! Soluţia asta o să vă coste!

Eram un copil, n-aveam nici 14 ani, dar înţelesesem cum bate vântul, care era atmosfera socială. Să stai cât mai mascat, cât mai bine ascuns şi să-ţi faci interesul. Nu te puteai pune cu sistemul social care avea ca scop nivelarea socială, depersonalizarea şi transformarea omului în robot. Nu era nevoie de conştiinţe superioare, de personalităţi, de inteligenţe, ci de executanţi. Aşa că, de la început, eu am simţit pericolul construirii acelei case.

Au cumpărat totuşi terenul, s-au îndatorat şi au început să facă planurile casei. Casa devenise o obsesie.

L-au angajat pe arhitectul Miliţescu să le deseneze planul casei, au luat autorizaţia de construcţie şi au început lucrul. Materiale de construcţii nu existau. Ca să faci o casă însemna să nu mai dormi noaptea; nu erau nici bani, nici materiale şi „îţi făceai şi de dragoste” cu cei din jur. După un an, pe Miliţescu l-a ridicat securitatea şi s-a întors în 1964 când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici. La începutul anului ’58 casa era ridicată la roşu, iar noi aveam o grămadă de datorii şi nu mai puteam să continuăm construcţia casei. În acelaşi timp au fost desfiinţate cabinetele medicale şi veniturile familiei s-au redus drastic.

Aşa în sărăcie cum trăiam, în casa noastră era bucurie şi o armonie perfectă. În sfârşit, după atâta zbucium, dr. Georgescu Gh. îşi găsise liniştea şi chiar pot spune că era fericit. De fiecare dată când stăteam la masă aveam câte un dialog. L-am întrebat ce este fericirea.

– Uite, am citit că Cirus sau Darius l-a întrebat pe sfetnicul lui dacă există un om mai fericit ca el. Şi sfetnicul i-a răspuns: „da, este”. Şi împăratul l-a întrebat: de ce? Sfetnicul i-a răspuns: „Ca să fii fericit trebuie să îndeplineşti mai multe condiţii: trebuie să fii frumos, deştept, puternic, bogat, să iubeşti şi să fii iubit, să ai copii frumoşi şi sănătoşi şi să mori în culmea gloriei.”

– Ei, zice maică-mea, e prea mult. Eu zic că iubirea este izvorul fericirii şi eu cred că tu eşti fericit. Ai copii frumoşi, sănătoşi şi deştepţi, ai o meserie pe care o practici cu pasiune, iubeşti pe femeia care te iubeşte, nu-i aşa?... Şi dacă suntem săraci, asta nu este o piedică, pentru că avem ce să mâncăm şi ce să îmbrăcăm. Şi nu suntem nici mai săraci decât majoritatea românilor.

– Da, zice el, întradevăr mă simt bine şi cel puţin mulţumit. N-am sperat niciodată că am să ajung la această stare. Mi-am îndeplinit visul: să ajung să fiu chirurg, să-mi cunosc meseria şi să fac bine în jurul meu. Câteodată, când salvez câte un om şi acesta cade în genunchi şi cu lacrimi în ochi îmi sărută mâinile care i-au dat încă o dată viaţă, căci aşa este, mă simt un fel de Dumnezeu, hai să nu zic chiar aşa, dar puterea aceasta de a da viaţă te îmbată pur şi simplu. Gândiţi-vă şi voi ce sentiment de putere îţi dă asta! Nu să omori, ci să dai viaţă! Să sufli pe el şi să reînvie! Este ceva teribil!

Îl admiram pe taică-meu. Mergea drept, îmbrăcat întotdeauna în costum şi cu cravată la gât, bărbierit, cu pantofii făcuţi, mergea în ritmul lui, cu pasul măsurat, fără să se grăbească. Avea un program strict şi ne impunea şi nouă: program de învăţătură, de joacă sau de plimbare. În timpul săptămânii nu aveam voie la joacă sau la cinema; numai sâmbăta şi duminica. Ei, dar când nu era acasă, mai scăpam şi noi, că maică-mea ne mai acoperea.

Mă trimitea după sifoane (apă gazoasă), erau grele şi mă dureau degetele cărându-le. Găseam două-trei sifonării închise şi mă întorceam cu sifoanele goale.

– Măi băiatule, tu ai plecat să umpli sifoanele şi trebuia să rezolvi problema. Du-te din nou şi întoarce-te cu ele pline.

Şi aşa, de la el, am învăţat să duc o treabă până la capăt, şi să repet un lucru până iese ca lumea.

Era foarte îngrijit, chiar pedant, iar munca nu-l obosea. Stătea în spital mai tot timpul. Dacă-l chemau noaptea la o operaţie urgentă, era imediat în picioare şi se prezenta la spital. Cred că făcea cel puţin zece operaţii pe zi. Dimineaţa şi după masa şi uneori noaptea, era în operaţii.

Tata era arbitrul suprem, el hotăra totul. Cel puţin aparent: „Taică-tu a zis să faceţi aşa!”

Însă toate treburile gospodăreşti, începând cuadministrarea banilor, întrau în atribuţiile maică-mii. Ea însă îi cerea părerea. Ca să zic aşa, puterea executivă era în mâna maică-mii, iar legea o făcea tata. Nu am văzut-o pe maică-mea ieşind din cuvântul lui. Nu i-am auzit vreodată insultându-se; sau drăcuind; sau înjurând; sau ironizându-se între ei. Dacă ziceam ceva de taică-meu, maică-mea sărea la mine apărându-l sau motivându-l pe el. Iar dacă o reclamam lui pe mama, o motiva el şi îi dădea dreptate. Când nu mai avea argumente, zicea: „şi ce vrei să-i fac? S-o omor?” Când ne mai certam cu mama şi stăteam supăraţi, ne zicea: „Dacă tot vă împăcaţi, de ce vă mai certaţi ?”

Avea un program fix . Dimineaţa se scula la ora 630, la ora 700 bea o cafea, nu fuma, iar la 730 pleca de acasă, spre spital. Împărţea ziua în două. După masa de prânz, la ora 1430 dormea aproape două ore, se scula şi la 1730 era din nou la spital. La masă bea de obicei unu-două şpriţuri, masa de prânz era mai consistentă. Seara mâncam mai uşor. La ora 23, de obicei se culca. O dată sau de două ori pe săptămână, juca câte o oră popice, iar duminica mergea la vânătoare, dacă era în sezon de vânătoare.

Era un om conştiincios, serios, nu înjura, nu minţea, nu îi plăcea să se laude sau să vorbească despre el; fire perfectibilă, se autoanaliza şi se corecta încontinuu. La masă, de multe ori ne povestea ce cazuri a mai avut, operaţiile mai dificile.

Operau de toate. În acei ani era greu de transportat un bolnav în alt oraş, aşa încât toate cazurile din teritoriul arondat oraşului, pe o rază de 60-70 km., se rezolvau în spitalul din Turnu Severin. Atât bolnavii cronici cât şi cazurile acute sau accidentele. Nu erau specializările chirurgicale care există astăzi. Şi intervenţiile mai grele de la alte secţii, de la maternitate, obstetrică-ginecologie, fracturi, traumatisme, operaţii pe torace, abdomen, fracturi craniene, chiar şi unele cazuri de O.R.L., sau oftalmologie, plastii diferite ajungeau aici la chirurgie, la dr. Gh. Georgescu.

Şi doctorul Aurel Popescu, şeful secţiei, care era, cum am mai spus, un mare chirurg, când avea dubii la un diagnostic, sau chiar de la secţia de boli interne, tot la dr. Georgescu Gh. apelau.

– Cheamă-l te rog pe Gigi să intre în operaţie. Îl aprecia foarte mult şi-i cerea părerea.

Limbajul folosit între medici era reverenţios. Se vorbea deobicei la plural şi foarte politicos.

Dr. Georgescu Gh. şi-a dat examenul de medic specialist imediat ce a ajuns în Turnu Severin şi examenul de medic primar la mijlocul anilor '50. A fost numit Directorul Spitalului oraş Turnu Severin, dar nu a stat mult în acest post, pentru că nu se mai putea ocupa de chirurgie. Chirurgia era viaţa lui.

– Nu este nimic deasupra! Pot să fie regi şi împăraţi, când ajung în faţa chirurgului sunt mici. Aici se vede mărimea fiecăruia!

– Aşa poate spune oricine! În faţa unui tribunal sau a unui anchetator, sau a unui călău, te simţi mic!

– Da, dar ăştia nu-ţi dau zile, viaţă, ăştia îţi iau viaţa sau îţi micşorează numărul zilelor!

– Eu m-am născut ca să aduc bine oamenilor, nu să-i oropsesc, să le iau avutul, munca, să-i distrug, să-i fur, să-i nenorocesc, să le insuflu teamă sau teroare, respectul prin frică, să le pun cizma în gură şi să-i comand. Nu ! Eu le-am salvat vieţile sau le-am alinat suferinţele la mulţi oameni şi mulţi s-au rugat lui Dumnezeu pentru mine din proprie iniţiativă, nu pentru că i-am obligat eu. Cum poţi să compari ce face un chirurg cu ce face un satrap? Munca mea este binecuvântată de Dumnezeu!

Nu l-am putut convinge niciodată că există ceva mai frumos decât profesiunea de medic, şi mai ales de chirurg.

24. Racolarea doctorului Ţeapă Mihai (alias Ciocsirescu Vladimir) ca informator al Securităţii

În 1956, proaspătul absolvent al Facultăţii de Medicină, dr. Ţeapă Mihai, fusese angajat la spitalul din Turnu Severin la secţia de chirurgie. Ambiţios, fără caracter, perfid, plin de venin, creaţie a răului, reuşea să-şi ascundă intenţiile sub un zâmbet de bunăvoinţă şi politeţe. Lipsit de scrupule, nu conta pe ce cale ar fi ajuns în ierarhia medicală din Severin. Se născuse şi trăise în Turnu Severin şi vroia să arate la toţi de ce e în stare. Se considera superior celorlalţi şi nedreptăţit deoarece lumea nu-i recunoştea superioritatea şi îşi sublima nervozitatea şi ura împotriva celor din jur pentru acest motiv. Îşi ţinea în frâu sentimentele şi violenţa şi o defula făcându-şi planuri cum să-i distrugă pe toţi cei din jur şi în special pe medicii din secţia de chirurgie. Era meticulos şi îşi stabilise strategia:

Primul trebuia distrus dr. Aurel Popescu, şeful secţiei de chirurgie. Acesta era un om bogat, cu multe relaţii peste tot. Era însă vulnerabil pentru că era avar, lua bani de la bolnavi; putea fi încadrat în „atitudine mercantilă”, „obiceiuri vechi, moştenite de la regimul trecut”, în care exploatarea omului de către om era principiul de bază. „Speculant cu apucături vechi, burgheze” acesta este tiparul pe care va merge. Îl va ataca cu anonime, informaţii privind costurile operaţiilor, numele pacienţilor de la care a luat bani, câteva exemple concrete şi va fi arestat pentru „luare de mită”. Se considera că intră în obligaţia de serviciu a medicului să efectueze o consultaţie sau tratament şi orice remuneraţie în bani sau cadouri din partea unui pacient însemnau „foloase necuvenite” sau „ luare de mită” şi se pedepsea cu închisoare până la 8-10 ani. Va sugera organelor de Miliţie şi Securitate să fie interceptate telefoanele din spital şi scrisorile din cutia poştală de la poarta spitalului, pentru a avea eventuale informaţii despre ciubucurile care se dau medicilor. După ce i se făcea atmosferă, trebuiau trimise mai multe denunţuri la Miliţie şi Securitate, şi dr. Aurel Popescu va fi pus sub urmărire şi se va organiza un flagrant. Flagrantul se putea regiza astfel: se punea un agent provocator sau o persoană şantajabilă să se prezinte la dr. Aurel Popescu şi după ce i se făcea o consultaţie sau o intervenţie chirurgicală sau orice act medical, i se strecura în buzunar o bancnotă pe care scria „mită” cu o substanţă revelatoare care se lua pe mâini. Apoi se punea în evidenţă faptul că avea vopseaua pe degete (o substanţă fluorescentă care se evidenţia la lumina dată de o lampă cu ultraviolete) şi bancnota cu inscripţia „mită” în buzunar. Aurel Popescu ar fi fost arestat pe loc şi nu-l putea mai scoate nimeni din închisoare.

În această situaţie, locul de şef de la secţia de chirurgie l-ar fi ocupat dr. Gh. Georgescu, care era medic primar. Prin urmare trebuia lucrat simultan şi doctorul Gh.Georgescu, ca să rămână liberă pista pentru ascensiunea lui:

„Aşa că trebuie să îi lucrez pe amândoi” îşi spune dr. Ţeapă Mihai, şi se pune pe treabă. „Cum să procedez cu dr. Gh.Georgescu? Ăsta e mai greu de doborât” îşi zice Ţeapă. „Trebuie să mă interesez la cei din jur, să mă fac prieten cu ei, să le ofer cadouri, atenţii, servicii, ca să mă infiltrez în grupul lor de prieteni, să le câştig încrederea, poate scapă ceva. Îl voi ataca politic. Bani nu ia, este sărac, este bun profesional, provine dintr-o familie săracă. Însă a terminat în Bucureşti facultatea, în perioada legionară”.

În Severin erau câţiva legionari care ştiau cum au fost timpurile acelea. Putea să ceară informaţii de la aceştia. Avea şi el nişte unchi foşti legionari şi mai ştia şi el câte ceva.

– Unde aţi stat domnule doctor în Bucureşti? îl întreabă în timpul unei operaţii la care dr. Georgescu era mâna întâia şi pe dr. Ţeapă îl băgase mâna a doua.

– Şi cine patrona căminul? Facultatea, sau era administrat de Ministerul Învăţământului ?

– Dragă, nu ştiu, dar cred că legionarii erau cei care patronau căminul, pentru că erau mai tot timpul acolo şi poliţia făcea mereu razii în cămin.

„Gata, eşti al meu” îşi zice Ţeapă. „Aici te-am prins, ai fost şi tu legionar, că nu puteai să stai în stup fără să te recunoască albinele că eşti de-a lor”.

– Cum a fost, nene unchiule, cu legionarii? îl întreabă Ţeapă pe unchiul său.

– Mă băiatule, erau peste tot. Toţi studenţii din Bucureşti, şi mai ales din Cluj şi Iaşi erau socotiţi legionari. Mulţi din ei s-au înscris în Partidul Comunist pe urmă, pentru că aveau şi ei chestia cu „jos bogătaşii”, şi „omu şi pogonu”, dar aveau şi chestia asta cu „jidanii care ne-au furat ţara”, chestie care le-a pus capac. Astăzi, dacă-l dovedeşti pe unu că a fost legionar, l-ai mâncat. În general, nu au scăpat nici de Antonescu, care i-a omorât sau i-a trimis pe front să fie omorâţi, iar comuniştii i-au luat pe cei care au scăpat de Antonescu.

– Păi, fosta siguranţă, a avut listele complete ale lor, aşa că i-au luat după liste ca din oală.

– Cum nene, că a fost în căminul prahovean, care a fost patronat de legionari.

– Bă, dacă ar fi fost, l-ar fi găsit în listele alea, pricepi? Probabil că ăia îl socoteau de-al lor dacă stătea acolo, dar el să nu fi fost înscris. Trebuia să existe o cerere, o adeziune iscălită de el şi un dosar făcut de un conducător legionar, o propunere şi să fie votat în şedinţă, aşa cum se face astăzi la Partid. Ce, crezi că te făcea legionar ca pe pionieri, îţi punea o cravată la gât şi gata? Nu, mă!

– Păi, dacă nu sunt astea, n-ai cum. Pentru că pe vorbe, martori care să spună că l-au văzut în cămaşa verde nu merge. Este o acuzaţie extrem de gravă, care-l poate costa excluderea din Partid şi chiar viaţa, nenorocirea întregii familii, nu poate fi distrus un om aşa!

– Nene, dar nouă ni se cere să fim vigilenţi, să-i înlăturăm pe duşmanii de clasă!

– Mă băiatule, tu vrei să te încarci, Doamne-ajută!, tu şi urmaşii tăi, cu una aşa păcat? Ce ţi-a făcut omul ăsta, că am auzit că e un om modest, cumsecade şi care nu ştie cum să-ţi facă un bine; un om de caracter şi cu frica lui Dumnezeu.

– Păi, tocmai asta este. Crede în Dumnezeu, ca toţi legionarii, cu crucea într-o mână şi pistolul în alta.

– Fugi mă cu prostiile astea de-aici! Tot poporul ăsta a crezut şi crede în Dumnezeu! Gata, îl scoseşi legionar. Bă, nu te pune cu Dumnezeu, că Dumnezeu plăteşte! Stai cuminte, vezi că nu se ştie cum se întoarce roata. De unde dracului ai tu răutatea asta în suflet? Pe cine, Doamne, iartă-ne, moşteneşti? că am văzut de mult timp că ai aşa, o răutate.

Ţeapă era fericit. Îşi freca mâinile de satisfacţie. Ajunse acasă, şi se puse pe scris. Expedie la sediul de Partid prima anonimă despre dr. Aurel Popescu şi o altă anonimă despre dr. Gheorghe Georgescu. Aceleaşi anonime le trimise la Comitetul Central al P.M.R., la tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şeful statului, la Securitate şi la Miliţie. A continuat să trimită anonime câteva luni bune. După mai mult timp, pe denunţul de la Securitate şi-a pus semnătura. „Or să mă cheme, şi atunci voi spune mai multe”

– Tovarăşe doctor, apreciem atitudinea dumneavoastră, tovarăşe. Dovediţi un spirit de înaltă conştiinţă muncitorească şi devotament pentru Patria şi Partidul nostru. Iniţiativa dumneavoastră a fost pusă în discuţie la Comandamentul Securităţii şi s-a luat hotărârea să deveniţi un colaborator de nădejde al nostru.

Să ştiţi tovarăşe, că prin aceasta, Partidul şi Statul nostru îşi pun mari speranţe în dumneavoastră şi vă investesc cu o mare încredere, de care trebuie să fiţi mândru şi să dovediţi că meritaţi această încredere.

– Da, tovarăşe, voi răspunde cu toată puterea şi abnegaţia mea acestei încrederi ce mi-a fost acordată. Sunt hotărât să fac totul pentru a răspunde la chemarea dumneavoastră.

– Bine tovarăşe! Vă înmânez acest „ Angajament” faţă de Patrie şi Partidul nostru, că nu veţi precupeţi nici un efort, şi dacă va fi nevoie, nici chiar viaţa, pentru a răspunde la chemarea Partidului care este pus în slujba clasei muncitoare, detaşamentul cel mai avansat al poporului nostru. Citiţi-l şi semnaţi aici !

– Tovarăşe doctor, va trebui să păstraţi o discreţie totală, nici soţia dumneavoastră să nu ştie ce faceţi ! Tot ce aflaţi ne transmiteţi nouă. Eu voi fi ofiţerul dumneavoastră de legătură şi vă voi da un număr de telefon. Mă veţi apela pe numele meu conspirativ, care este „Pescaru”. Ne vom întâlni în case conspirative. Dacă mă întâlniţi pe stradă, nu mă cunoaşteţi, treceţi pe lângă mine. Numele dumneavoastră conspirativ vi-l alegeţi singur. Cum vreţi să vi se spună ?

– Să mă gândesc. Să mă numesc Ciocsirescu Vladimir. Acesta să fie numele meu conspirativ.

– Dar ce v-a venit? „Ciocsirescu”, s-ar spune că puneţi „ciocuri”. Ei, glumesc şi eu , zise locotenentul.

– Nu tovarăşe, există o familie cu numele ăsta în Severin, şi înţelegeţi dumneavoastră...

– Bine tovarăşe, toate notele informative pe care le veţi da vor fi semnate cu numele dumneavoastră conspirativ.

– Vă mulţumesc, tovarăşe locotenent major şi mă voi pune pe treabă ca să onorez încrederea dumneavoastră. Chiar mâine vă voi înmâna prima notă informativă.

A doua zi, pe 17 iulie 1956, Ţeapă îl sună la telefon pe locotenentul major:

– Alo, tovarăşu Pescaru, să trăiţi, vreau să ne întâlnim, am să vă comunic ceva.

– Da, tovarăşe Ciocsirescu, vă aştept. Ne vedem la intersecţia dintre Strada Mare cu Smârdan şi după ce mă vedeţi, fără să mă salutaţi, veniţi după mine, mă urmaţi, şi intraţi acolo unde o să intru şi eu. Aceea va fi deocamdată casa noastră de întâlnire, casa conspirativă.

Ţeapă a venit la întâlnire şi a intrat în casă, urmându-l pe locotenentul major.

– Mulţumesc bine, iată că am aflat nişte lucruri care prezintă interes pentru dumneavoastră. Şi începe să povestească despre atmosfera din spital, despre dr. Aurel Popescu şi despre dr. Gheorghe Georgescu.

– Da, tovarăşe Ciocsirescu. Păi, să scriem. Scrieţi sus „Notă informativă” Primită de locotenent major „Pescaru”. Casa conspirativă nr. 2. În “Nota informativă” din 19 iulie 1956, Ciocsirescu Vladimir spune:

„Dr. Georgescu Gheorghe şi-a făcut sanatoriu personal . . . . . . vine la program după ora 10 30 şi operaţiile încep după 1230, ţinând personalul peste program. Medicamentele gratuite sunt distribuite celor care au trecut pe la cabinetul lui particular. Toată lumea îşi pune întrebarea dacă . . . . . . . echipa de chirurgie este în Republica Populară Română sau este locul unde se mai admite metoda capitalistă de conducere. . . . . . pentru că tuturor le este teamă să vorbească.” „. . . se discută ca tovarăşul dr. Georgescu Gheorghe să fie ales secretar de organizaţie, lucru care a dat naştere la discuţii printre salariaţii spitalului deoarece se ştie că doctorul a fost director de spital şi nu s-a ocupat de nimic. De câte ori au fost şedinţe ale organizaţiei de bază, dânsul a căutat să se eschiveze şi să nu participe. În plus, se ştie........... că este o fire comodă şi...... urmăreşte numai interesele sale” [3 exemplare Grupa III-a, problema 363 – cap. IV]

– Bine, tovarăşe Ciocsirescu, aţi venit la noi exact când trebuia, pentru că dr. Georgescu Gheorghe este deja în obiectivul nostru, urmărit că ar fi fost legionar, în urma unor sesizări anonime trimise la organele de conducere ale Partidului şi Statului nostru.

– Păi, tovarăşe locotenent, iată o notă informativă... „dr. Georgescu Gheorghe a spus că: „el face afaceri şi are legătură cu marinarii din port” [Nota informativă din 25 februarie 1957, agent Ciocsirescu Vladimir].

Ţeapă nu stătea degeaba. „Trebuie să accelerez lucrurile. Merge prea încet. Să vedem ce mai inventez” Trebuie atacat din toate părţile.

De acum, notele informative devin din ce în ce mai agresive şi cu tente politice.

În Nota informativă din 20 iulie 1957, agent Ciocsirescu Vladimir, casa Puicea, orele 2130- 2230, primită de ofiţerul Pescaru: „dr. Georgescu Gheorghe este membru de partid, iar în prezent şi secretarul organizaţiei de bază PMR pe spital. Un fapt cert: nu a fost şi nu este ataşat partidului şi regimului nostru, având manifestări în spital şi în rest, antimuncitoreşti – antipartinice. Cu ocazia evenimentelor din Budapesta (1956) a declarat că nu poate suferi pe ruşi şi armata lor, fiind barbari.

În spital este afacerist. . . . . . , practică la scară largă avorturile. . . . . . Am auzit că a fost legionar. . . . . .

Este numit medic primar în secţia chirurgie, dar nu se ocupă cu nimic de această secţie, nu vrea să lupte pentru stârpirea dezordinii, îşi îngrijeşte numai bolnavii săi, care i-au plătit. Îşi are grupul său de medici cu care ia parte la reuniuni şi jocuri de poker.

Ca pregătire profesională este mult depăşit faţă de vechimea sa, prin faptul că nu se pregăteşte, nu citeşte, operează după metode vechi, iar în 1954 a refuzat să facă cursuri de reîmprospătare la Bucureşti.

Dr. Ţeapă ( alias Ciocsirescu) era fericit. Planul lui era perfect: „ce senzaţie de putere am, sunt capabil să-i distrug pe mulţi”. Se simţea superior celor din jur şi faptul că nu-l ştiau, îi amplifica sentimentul puterii: „Pot să-i lovesc oricând, din umbră. Ei se cred tari, dar îi pot strivi ca pe muşte.”

Îi făcea curte şi căuta să-i intre pe sub piele doctorului Georgescu, şi acesta nu ştia cum să-l înveţe mai multe în chirurgie.

– Hai dr. Ţeapă în operaţie! îl chema mereu doctorul Georgescu. Îl băga de multe ori mâna întâia: hai să-ţi mai arăt o tehnică, să nu te limitezi doar la un singur procedeu. Uite, poţi să găseşti în tratatul de chirurgie şi tehnica asta.

– Ţi-o împrumut eu, uite, şi facem şi o comunicare la „Revista de chirurgie”.

– Eşti tânăr, ai tot viitorul înainte, trebuie să scrii articole, să te documentezi. Să ştii că eu am publicat un articol despre un procedeu personal pentru operaţiile de hernie inghinală, la care nu au apărut niciodată recidive după operaţie, am un procedeu propriu de operat monturile la picioare, deasemeni am un procedeu de operat stomacul, toate publicate. Dacă vrei, scriem împreună, ca să ai articole publicate.

– Vă mulţumesc din inimă, domnule doctor , răspundea dr. Ţeapă, zâmbind, în timp ce cu greu îşi ascundea gândul că „mă pui în inferioritate? Te crezi deştept şi pe mine prost, încerci să mă minimalizezi, tu eşti profesor şi eu un biet novice? Ei las’, că te văd eu mâine-poimâine cum ai să cazi de pe craca pe care te-ai cocoţat!”

Şi, abia ajuns acasă, Ţeapă a sunat la securitate şi s-a întâlnit cu ofiţerul „Pescaru”:

toamna, în timp ce mă pregăteam pentru operaţie (mă spălam) cu dr. Georgescu Gheorghe, acesta a început să cânte un cântec legionar. M-a întrebat dacă-l cunosc şi eu i-am spus că nu-l ştiu. Atunci mi-a răspuns că este un cântec de-al legionarilor. . . . . . .Acest cântec a fost fredonat fără a rosti cuvinte. . . . . . . .”

Şi în subsolul notei, ofiţerul de securitate notează: „agentul a fost dirijat să găsească un moment potrivit şi să-i arate lui Georgescu Gheorghe că şi el a făcut parte din FDC în timp ce era la liceu. Să se apropie de el şi să discute probleme politice.

Măsuri: întreg materialul pe care-l posedăm despre Georgescu Gheorghe, din care reiese că a fost legionar, să fie trimis în copie la Partid”.

Ţeapă se gândeşte. Trebuie să-i atace şi pe ceilalţi medici: pe doctorul Vinereanu de la ginecologie, pe doctorul Paraschiv, noul director al spitalului, pe doctorul Tomescu, medicul şef al raionului. Şi se pune pe scris iar, şi iar, Note informative după note. Se trezea noaptea şi se gândea cum să mai facă să scape mai repede de aceşti rivali şi să ajungă şeful secţiei de chirurgie.

Zeci şi zeci de note informative ale lui Ţeapă vin una după alta, din ce în ce mai incisive, mai pline de otravă, mai periculoase şi pe o arie mai extinsă.

„Din toate acestea reiese că formează o clică organizată, şi fac front comun, având tot interesul să nu se ia nici o măsură atunci când interesele lor sunt în primejdie.

La direcţia spitalului este menţinut de. . . . . . . , care este unealta indiscutabilă a medicilor magnaţi din Turnu Severin. Dr. Paraschiv se arată îngrijorat ca să nu se ia decizii împotriva dr. Vinereanu sau a celorlalţi medici afacerişti.

Din această clică se poate număra şi dr. Georgescu Gheorghe, care este secretarul organizaţiei de bază a spitalului. . . . . . . . ca şi direcţia, ţine şedinţe de formă . . . . . . . . niciodată nu va lua măsuri energice pentru stârpirea afacerismului din spital, el fiind unul dintre principalii afacerişti. Tot interesul este să fie menţinut în acest post pentru a-i acoperi pe ceilalţi. . . . . . . . să arate adevărata activitate politică a dr. Georgescu Gheorghe din timpul studenţiei şi apoi, l-au acoperit că a fost legionar. . . . . . . .. abaterile din secţia maternitate. . . . . . .

În secţia chirurgie se fac tot felul de afaceri. . . . . . . . . , după bunul plac. . . . . . . .

Mai există medicul şef al secţiei sănătate a oraşului, şi anume dr. (T.I.). . . . . . care nu este străin de aceste nereguli. . . . . . . . . . . le acoperă. Ca şi directorul, este interesat să nu fie pedepsiţi vinovaţii . . . . . . . . . şi nu ia măsuri.

Dr. . . . . . . . a jucat un mare rol la încadrarea medicilor din decembrie 1957.

Dr. Tomescu Ion este acela care, în mod ilegal. . . . . . . . . . . . , acoperind astfel o serie de afacerişti.

Pentru încadrarea medicilor. . . . . . . . nu sunt străini de zvonurile. . . . . . . că a primit sume de bani de la unii medici din Turnu Severin.

Dr. . . . . . . . . . . are un bun colaborator în persoana contabilului său . . . . . . . . . . Acest . . . . . . . . . . , în ultimele 2-3 luni şi-a cumpărat o motocicletă (15.000 lei), un aparat radio (3100 lei) şi haine de 2000-3000 lei. Desigur, numai din salariul său de contabil şi din al soţiei de soră medicală nu ar fi reuşit.”

Ţeapă înnebunise de-a binelea, scria încontinuu şi muşca în toate părţile. Vroia să creeze atmosfera de haos, ilegalităţi şi mediu corupt în care el trebuia să facă ordine.

Atacul trebuia dezvoltat pe toate fronturile, nu numai politic. Trebuia să strângă cazurile de eşec profesional.

În decembrie 1957 s-a prezentat un accidentat cu traumatism cranio-cerebral. Dr. Georgescu Gheorghe l-a operat şi bolnavul a mers bine şi a fost externat, dar a revenit cu tulburări meningeale. Până la urmă bolnavul a decedat după ce a fost reoperat la Bucureşti.

Cazul trebuia exploatat politic: sabotaj al spitalului, atitudine duşmănoasă faţă de clasa muncitoare.

Ca urmare a acestor denunţuri mai mulţi medici din Turnu Severin au fost închişi şi deasemenea a fost arestat şi contabilul spitalului.

Soţia lui Ţeapă fusese deportată pe Bărăgan. Faţă de ea, Ţeapă nu reuşise să ţină secretul racolării, dar îi spunea cât mai puţin: „s-a întâlnit odată, de două ori, şi atât”. Totuşi, ea îl vedea că scrie ceva pe ascuns, se scoală noaptea, se frământă, nu doarme.

– Nu, dragă, am un caz dificil la spital şi doctorul Georgescu ăsta s-a înşelat asupra diagnosticului, nu citeşte, e depăşit. Îmi pare rău de bolnavul, poate să moară. Ce să-i faci, meseria asta te implică afectiv! Uite şi tu, vezi că mi-a luat somnul. Îşi scotea câte o carte de medicină, ca soţia să creadă că studiază, şi între pagini scria “Nota informativă”. Soţia lui îl surprindea din nou noaptea “studiind”:

– Dragă, dar ar trebui să fii mai detaşat. Ce naiba, eşti profesionist, şi încă unul de mare clasă. Văd că studiezi şi acum. Studiul şi profesiunea trebuie făcute cu măsură, vrei să te îmbolnăveşti?

Dar într-una din zile, soţia lui Ţeapă a găsit o “Notă informativă” între paginile unei cărţi de medicină care se afla pe birou. S-a îngrozit când a citit-o.

– Mihăiţă, cum poţi tu să faci aşa ceva? Nu cumva ai pus şi tu umărul la distrugerea şi arestarea doctorilor ăstora? Tu îţi dai seama cum e să ai pe conştiinţă suferinţa lor? Dacă ne blestemă oamenii ăştia? Avem copii, păcatul se transmite asupra urmaşilor, nu numai asupra ta. Doamne, te-ai gândit ce consecinţe are un astfel de denunţ? Pentru ce, Mihăiţă, pentru ce îţi încarci sufletul? Puteai să te faci că nu vezi şi cei de la Securitate te lăsau încet, încet, în pace.

– Dragă, dar nu am scris-o decât pe asta, într-un moment de furie, de supărare, am fost grav jignit şi am vrut să mă răzbun. Dar uite, o rup aici în faţa ta. Îţi jur pe ce am mai sfânt că asta a fost singura reclamaţie şi că nu voi mai face niciuna. Uite, nu vezi că nu fac altceva decât să studiez şi te asigur că numai prin muncă, pricepere şi profesionalism voi căuta să-mi fac un drum în viaţă.

„Cât sunt de teribil, pot duce de nas pe toată lumea. Sunt un geniu, un Machiavelli înnăscut! Dacă trăiam în timpurile alea, cine ştie ce ajungeam! Sunt o maşină infernală, de o precizie absolută, o perfecţiune a naturii!”

Dar uneori, noaptea îl scutura câte un coşmar, şi coşmarul se repeta din ce în ce mai des. Probabil că văzuse vreun film şi imaginile îl impresionaseră. Cineva-l striga pe nume, „Mihăiţă”, alintându-l a reproş amar. „Ce mi-ai făcut tu, Mihaiţă? De ce mă urăşti de moarte.” Cel care-l striga nu avea faţă, dar şoapta i se prefăcea treptat în răgnet...

În visul lui se trezea parcă, dar nu, era treaz, ba nu, visa nişte urlete supraomeneşti, nişte răcnete de durere îi spărgeau timpanele. Răcnetele se auzeau de sub pământ, de undeva de sub el, şi parcă vedea acolo cum se chinuiau oamenii, strânşi în sârme ghimpate şi sârmele ghimpate se răsuceau ca şerpii în jurul trupurilor lor, din ce în ce mai mult, cu fiecare ţipăt se strângeau mai mult şi ţipătul era din ce în ce mai slab, şi oamenii rămâneau cu ochii aţintiţi la el şi cu ultima suflare îi strigau numele: Mihăiţă! Mihăiţă! Mihăiţă!

Se trezea năduşit. Încearca să adoarmă din nou dar nu reuşeşte şi se ducea la birou să scrie din nou. „Nu mă las eu doborât de himere! Eu sunt un om puternic, de neînfrânt! Voi domina totul, voinţei mele i se vor supune toţi, şi toţi mă vor respecta pentru calităţile mele. Voinţa mea este de neclintit şi sunt susţinut de forţele oculte care stăpânesc lumea!”

– Mihăiţă, ce mi-ai făcut tu, Mihăiţă! Când ai să mori, eu am să fiu cu tine...

Se trezeşte şi are în faţă imaginea lui. Nu se poate aşa ceva, este cu el în cameră, pe stradă, peste tot, îl aude încontinuu:

– Mihăiţă, Mihăiţă, ce mi-ai făcut, Mihăiţă! Am să fiu cu tine Mihăiţă, în clipa când vei muri !

26. Femeia din Orşova

Cazul femeii cu avort, care s-a petrecut în noiembrie 1956, a fost reperat şi analizat de Securitate în vederea obţinerii unor materiale compromiţătoare.

Femeii i se făcuse un avort de către un medic din Turnu Severin, şi s-a prezentat după câteva zile la spital cu abdomen acut. A fost adusă cu salvarea în stare gravă.

De gardă era dr. Georgescu Gh., care a venit în sala de consultaţii chemat de sora Ioana. Aceasta avea o lungă experienţă în spital, locuise mai tot timpul într-o cameră a spitalului şi de multe ori participase, de circumstanţă, mâna a doua la operaţii.

– Mă, nu mă minţi, că starea ta e proastă, poţi să mori, şi nu ştiu care e situaţia. Spune-mi, ţi-ai făcut tu, sau altcineva?

– Ioano, pune-o pe masă ca lumea şi dă-mi două valve să ne uităm. Aşa, lasă-te mai jos. Mă, te doare aici, unde apăs eu?

– Ioano, are peritonită, dacă n-o deschidem moare. şi aşa e târziu. Daţi-i perfuzii cu antibiotice. Îi facem rahianestezie, şi hai repede.

Femeia este adusă în sala de operaţii şi deschisă imediat. Uterul era sfacelat, posibil cu perforaţie şi peritonită. Sala s-a umplut de un miros greu.

– Câmpuri, Ioano, şi hai să spălăm burta. Pensă, ţine uterul. Pensă, hai că l-am prins foarfecă să-l secţionăm. Aşa, aruncă-l la găleată !

– Domn doctor, păi nu păstraţi piesa ? O să vină ăştia de la Miliţie şi o să daţi de bucluc.

Femeia nu a putut fi salvată, a murit a doua zi. S-a făcut anchetă, iar doctorul care făcuse chiuretajul şi probabil şi perforaţia a fost anchetat, dar nu a mai fost acuzat de avort ilegal, pentru că familia a declarat că şi-a provocat singură avortul. Însă cazul a fost reţinut la dosarul dr. Georgescu Gh.

După un an, Ţeapă şi-a amintit de femeia din Orşova. Noaptea, când toţi dormeau în casă, s-a apucat să compună o „Notă informativă”:

„În luna noiembrie 1956, a fost operată de către doctorul Georgescu Gheorghe femeia . . . . . . . . . . . din Orşova.

Acestei femei i se făcuse un avort de către doctorul . . . . ., acasă la el, în cabinet, când i s-a perforat şi uterul. A ţinut-o acasă 2-3 zile până când a văzut că va muri şi de teamă să nu moară acasă la el a adus-o la spital unde a operat-o doctorul Georgescu Gheorghe. Pentru a se înlătura orice bănuială, bolnavei i s-a scos uterul. După câte se ştie, bolnava a murit. Un alt punct de întrebare, de ce nu a păstrat piesa, pentru a fi prezentată la nevoie?

De notat că în luna ianuarie 1957, organele securităţii au chemat şi anchetat pe sora cu instrumentarul de la sala de operaţii de la care, desigur, nu s-au obţinut date exacte. . . . . . . . . . că nu se pricepe şi poate fi uşor indusă în eroare de medic.

Fapt sigur este că femeia a murit fiindcă i s-a făcut un avort (chiuretaj) cu perforaţia uterului şi hemoragie internă masivă.

Se pune problema dacă actul medic-olegal întocmit la deshumare şi foaia de observaţie au fost modificate”. [Nota informativă din 20 iulie 1957, Agent Ciocsirescu Vladimir]

„Grupa II va reancheta cazul după ce a identificat toate persoanele care cunosc acest caz: de luat legătura şi cu organele M.A.I. din Orşova.”

Ţeapă se gândea: trebuie să reiau toate datele, în special despre doctorul Georgescu Gh., şi să le reinterpretez.

„În luna noiembrie sau decembrie 1957, în urma unui accident de muncă la . . . . . este internat în Secţia de chirurgie a spitalului din Turnu Severin, un bolnav care prezenta o fractură craniană cu înfundarea regiunii frontale. Este operat de către dr. Georgescu Gheorghe şi părăseşte spitalul vindecat, după cum se poate constata şi din foaia de observaţie. După 8-10 zile se spală pe cap şi pleacă la cârciumă, unde consumă alcool. Fiind frig, desigur se îmbolnăveşte, făcând fenomene meningeale. Este reinternat în secţia de chirurgie şi dr. Georgescu Gheorghe, fără a examina serios bolnavul, îl reoperează, spunând că are un abces cerebral. Dar la operaţie nu se constată abcesul cerebral, deci nu trebuia reoperat. În schimb, după această a doua operaţie, rămâne cu o plagă din care se scurgea lichid cefalo-rahidian. Deoarece nu se vindeca, este trimis la Bucureşti, unde este din nou operat iar bolnavul moare. În tribunal are loc un proces în care sunt inculpaţi directorul şi inginerul-şef. Din cei 50.000 lei despăgubiri . . . . . . . dr. Georgescu Gheorghe ar fi primit 3000 lei pentru care a declarat că a găsit abces cerebral. Aceasta este o minciună, dr. Georgescu Gheorghe s-a înşelat asupra diagnosticului, şi nu trebuia operat, şi caută să inducă în eroare organele de justiţie, numai pentru că a luat o sumă destul de mare de la familia pacientului? Spălarea pe cap, desigur că nu-i putea produce abces cerebral. Dar, aşa cum se întâmplă la orice om sănătos, iarna dacă te speli pe cap şi ieşi în frig, poţi prezenta reacţii cu dureri de cap destul de neplăcute”. [Nota informativă din 28 iunie 1958, agent Ciocsirescu Vladimir]

Apoi, dr. Ţeapă Mihai începe să compună un nou „Raport informativ”* şi printre altele notează:

duşmănoase iar majoritatea celor care-l cunoşteau se întrebau şi îşi explicau înscrierea lui în Partidul Social Democrat şi apoi în P.M.R. – numai prin dorinţa de a masca atitudinea sa.

În anul 1956 – fapt ce a fost sesizat la timp – doctorul Georgescu Gheorghe a cântat în sala de operaţii cântece legionare. Despre unul din cântece mi-a spus că este al “muncitorilor legionari”, iar despre altul că este “un cântec de luptă”.

[În “Nota informativă” iniţială a menţionat că nu a cântat cu cuvinte ci doar a fluierat cântece legionare, n.a.]

În anul cu rebeliunea din Ungaria- a spus că ruşii au fost barbari şi criminali

[ În „Nota informativă” respectivă a scris doar barbari, nu şi criminali, n.a.]

Este un afacerist ordinar – a operat femei la organele genitale (pentru retroversie uterină) şi în condică trecea apendicită.

Ca pregătire profesională, se bazează numai şi numai pe rutină - dar să mai citească şi să fie la curent cu progresele, nu.

Este imoral – căutând să se ţină de femei şi mai ales de personalul din spital, ca să le posede şi apoi să le folosească în interesele sale materiale.

Apoi acestea mai sunt folosite pentru a-i aduce bolnavi care să plătească şi să nu vorbească atunci când aud că a luat bani de la bolnavi, şi din contră, să îi liniştească pe aceştia.

În jurul doctorului Georgescu se învârteau mai mulţi informatori, nu numai dr. Ţeapă Mihai, de care dr. Georgescu îşi dăduse totuşi seama că îi vâna locul şi aflase că de la el pornise primul atac politic.

În denunţurile scrise de dr. Ţeapă se spune că „a auzit că dr. Georgescu Gh. a fost legionar şi pentru ca să nu fie recunoscut, s-a mutat la Turnu Severin, să scape de ochiul ager al Partidului. Dar nu i-a mers, pentru că a fost recunoscut”.

Ţeapă îşi spuse: „este clar, odată trimis denunţul, ancheta se pune în mişcare.” Era suficient să te plimbi pe malul Dunării, pe lângă gardul viu, sau gardul de sârmă ghimpată, şi dacă cineva avea necaz pe tine, trimitea o anonimă sau dădea un telefon la securitate, că ai făcut semne la sârbi. Şi noaptea te şi ridicau şi dispăreai fără urmă. Aşa că doctorul Georgescu Gh. nu avea cum să scape.

Conducerea politică a P.M.R. considera că era nevoie să se dovedească cât mai mulţi duşmani de clasă ca să se justifice teroarea şi existenţa unui aparat de represiune uriaş. Odată ridicaţi, mulţi nu rezistau bătăilor, torturii fizice, psihice, frigului, foamei şi recunoşteau că au avut „acţiuni duşmănoase contra orânduirii socialiste, a statului”, şi nu mai apucau să vadă lumina zilei.

Dar efectul acestor denunţuri a fost la început cu totul altul decât s-a aşteptat Ţeapă.

La sediul Securităţii din Turnu Severin în biroul comandantului se propune ca: “tovarăşul doctor Georgescu Gheorghe să fie racolat ca informator având ca obiectiv supravegherea Spitalului din oraşul Turnu Severin”.

– Iată tovarăşi, avem aici “Dosarul” doctorului Georgescu Gheorghe. Noi îl studiem de aproape patru ani, trebuie însă să reactualizăm datele respective. Este un tovarăş cu mare influenţă în mijlocul colectivului de muncă, apreciat din punct de vedere moral şi profesional, un tovarăş pe care te poţi baza şi care ştie să ducă o acţiune la bun sfârşit. Penetrează uşor în mediile sociale, are acces în toate casele şi familiile pe care noi le avem ca obiectiv. Iată de ce propun să fie racolat de noi. Pentru aceasta, tovarăşi, vă rog să vă mobilizaţi să strângeţi “informaţii compromiţătoare” şi să avem în vedere şi eventuala rezistenţă la recrutarea dânsului în aparatul nostru de securitate.

– Va trebui totuşi să-l şantajăm. Trebuie neapărat să găsim materiale compromiţătoare, răspunde un altul.

– Foarte bine! Îl facem legionar, şi îl excludem şi din Partid, şi în felul acesta nu se va mai opune. Dacă acceptă să fie informator, îi dăm înapoi calitatea de membru de Partid. Dacă nu... asta este! Oricum, avem două note aici. Tovarăşu locotenent, dă citire materialului !

„Din partea M.A.I. Bucureşti, la serviciul „C” ord. 005667 din 27 VII 1954: Gheorghe Georgescu posedă material la Reg. M.A.I. Bucureşti” şi se transmite o Notă a cartotecii operative şi de informaţii: „Felul activităţii duşmănoase – serviciul „C” la Reg. Bucureşti – 1954 – Semnalat legionar din 1932”

Deasemenea, există încă o notă de verificare mai veche, din 22 Oct. 1955 cu răspunsul: ”NECUNOSCUT LA CARTOTECA GENERALĂ OPERATIVĂ A ELEMENTELOR DUŞMĂNOASE”.

– Păi atunci, cum a fost legionar dacă nu e în cartotecă? întreabă comandantul.

Tovarăşe locotenent major, te rog să faci o adresă către secţia “C” M.A.I. Craiova şi să ceri datele necesare.

„Către M.A.I. Craiova. Din partea Serviciului de Securitate T.N. Turnu Severin”

– Avem aici un formular, poftim: „Rugăm verificaţi şi comunicaţi ne materialele compromiţătoare despre – Nume: Georgescu Gheorghe, născut . . . . . aşa. . . . . . unde lucrează: Spital. . . . . . . Director. . . . . .domiciliul: . . . . . alte indicii de identificare. . . . . . . .: Scopul verficării: Urmează a fi recrutat ca gazdă a casei de întâlniri – Ce informaţii se cer: . . . . Cum este cunoscut la evidenţa operativă şi de informaţii la cartoteca elementelor duşmănoase . . . Semnat: Director. . . . . Data 12 iulie 1957”.

– Aşa, tovarăşe locotenent major, îl aprobă comandantul. Şi mai fă o adresă, tot pe formular tip. Uite aici un formular de “Cerere de verificare la cartotecă” cu antetul “C.P.” Aşa!

– Bun! Aşa tovarăşi, ia cuvântul din nou comandantul A fost făcută înainte o cerere de verificare a cetăţeanului Georgescu Gheorghe, şi ne-au venit răspunsurile o să vi le citesc pe urmă, după ce terminăm cu adresele. Dar nu am terminat, tovarăşi. Să trimitem şi o adresă la noi, la Securitatea din Ploieşti., să vedem cum este cunoscut, el şi soţia, acolo unde s-a născut, în comuna Fântânele, raionul Mizil, ce relaţii are, cu cine se vizitează, ce comportament are în societate. Orice sursă ce poate da relaţii cât mai complexe despre cel în cauză şi soţia sa, agentura respectivă să ne-o comunice nouă. Iată formularul:

“Rugăm dispuneţi verificarea numitului . . . . Georgescu Gheorghe. . . . . Data şi locul naşterii. . . . . .Fântânele – regiunea Ploeşti.

Scopul verificării. . . . . . .Urmează a fi recrutat ca gazdă a casei de întâlniri. Ce informaţii se cer. . . . . . .Cum este cunoscut la evidenţa operativă şi de informaţii a reţelei informative la secţia “C” M.A.I.Craiova”. Şef: Aprobă Şeful organului M.A.I. Data 12 iulie 1957

– Şi mai facem o adresă: „Cerere de verificare la evidenţa generală la Bucureşti”... Completează acolo: „Ce informaţii se cer cum este cunoscut în evidenţele Dumneavoastră”

– Tovarăşi, să continuăm: Avem aici câteva note informative ale unor agenţi de-ai noştri, din cadrul Spitalului în special, şi care susţin că numitul Georgescu Gheorghe ar fi fost legionar. Vom vedea în ce măsură aceste afirmaţii sunt probate, pentru că, tovarăşi, noi nu putem merge doar pe presupuneri. După cum v-am spus, noi l-am avut în atenţie pe doctorul Georgescu Gheorghe de câţiva ani buni şi avem aici un agent, acest Ciocsirescu, care este foarte activ şi ne-a dat foarte multe date compromiţătoare care îl fac suspect de acţiuni duşmănoase pe numitul Georgescu Gheorghe. Tovarăşe locotenent major, daţi citire notelor informative ale agentului Ciocsirescu...

Vă rog să mă ţineţi la curent cu acest caz, care devine un obiectiv de primă importanţă pentru noi.

După scurt timp, la adresele înaintate la Craiova, Bucureşti şi Ploieşti, vin şi răspunsurile.

În „Nota cartotecii generale şi de informaţii”, răspunsul pus cu o ştampilă mare este: ”VERIFICAREA S-A EFECTUAT, DATE NU EXSTĂ” – data 13 iulie 1957.

De la Ploieşti, pe 5 august 1957, soseşte un întreg Dosar „Înaintăm alăturat referatul de investigaţii privind numitul Georgescu Gheorghe, cu următorul răspuns din 20 iulie 1957:

„Din investigaţiile efectuate în comuna Fântânele, am stabilit că elementul care face obiectul ordinului se numeşte Georgescu Gheorghe ( zis Gogu), şi nu Petre, născut la data. . . . . . .fiul lui Petre şi Constanţa, de profesie medic uman la. . . . .

Nu posedă nici un fel de avere, iar din punct de vedere politic nu este cunoscut în comuna Fântânele, deoarece este plecat de foarte mult timp, după absolvirea cursului primar.

– Petre Georgescu, tatăl doctorului Georgescu Gheorghe, a intrat în colectiv cu 2 ha.

Este cunoscut că aproape în fiecare an vine la părinţi în comuna Fântânele. . . . . .

Imediat, dosarul este prezentat tovarăşului maior comandantul Securităţii Turnu Severin. Sunt convocaţi mai mulţi ofiţeri în biroul acestuia.

– Tovarăşi, am citit acest material. Probele administrate sunt insuficiente, tovarăşi. Nu putem să ne jucăm în felul acesta cu viaţa acestui om, nu sunt probe suficiente pentru a-l acuza că a fost legionar. Vom trimite dosarul la Partid şi dânşii să hotărască...

Iată fişa aceasta, pe baza căreia este semnalat legionar din 1932... Să o analizăm: este clar că nu a fost întocmită în prezenţa numitului Georgescu Gheorghe pentru că nu numai că nu poartă semnătura acestuia, dar nu are nici măcar adresa, nici semnătura celui care a întocmit fişa, nici a unui conducător legionar, nu are data întocmirii fişei, nici numele părinţilor, nici numele soţiei. Din această fişe rezultă că legiunea l-a avut în atenţie, dar probabil, la refuzul lui de a colabora – şi din notele informative reiese acest lucru – legiunea a rămas cu intenţia şi atât. Unitatea, activitatea – rubricile nu sunt nici aici completate. Fişa a fost completată după ce a ajuns medic chirurg, probabil la angajarea în servici, pentru că aici scrie ”profesiunea chirurg”...

Din declaraţiile martorilor, patru-cinci, câte sunt completate rezultă că „au auzit” că a fost legionar nici nu l-au cunoscut măcar în perioada aceea.

– Ei, bine! Activitatea legionară a lui Georgescu Gheorghe a constat în prezenţa la un bal organizat de legionari în satul lui şi participarea la un Pluguşor de Anul Nou organizat tot de legionari, tot în satul lui, dar în fotografia grupului de colindători, Georgescu Gheorghe nu apare... Chiar şi aşa, nu putem să o numim activitate legionară.

Unde este dosarul lui de legionar? De ce nu este înregistrat în arhiva fostei Siguranţe, care ţinea o evidenţă strictă a legionarilor?

Or, din răspunsul de la cartoteca generală, rezultă clar „nu este cunoscut ca element duşmănos”.

Am să informez pe tovarăşul Colonel la regiunea Craiova, să vedem ce spune şi dânsul. Fă-mi legătura la Craiova!

– Alo, să trăiţi tovarăşe Colonel. Maiorul. . . . . . . . . . comandantul securităţii din Turnu Severin la telefon. Să trăiţi! Tovarăşe Colonel, am examinat probele pe care le avem la dosar despre numitul Georgescu Gheorghe. Nu sunt suficiente pentru a trage o concluzie!

– Băi, tovarăşu maior, cum adică? Avem bănuiala că a fost legionar. Ne trebuie confirmarea! Ce nu vă orientaţi, tovarăşu? Acţionaţi şi rezolvaţi problema! Nu înţelegeţi că asta e linia? Este o directivă de sus! S-a înţeles?

După un timp, „băieţii de la securitate” care răspundeau de acţiune, stăteau cu dosarul lui Georgescu Gheorghe pe masă:

– Ce facem tovarăşi, îl agăţăm? încercăm să-l racolăm? întreabă lucrătorul operativ.

– Nu, să-l mai lăsăm, să înceapă să chiţăie. Nu avem destule materiale compromiţătoare. Acum nu mai are bani să termine casa, că s-au desfiinţat cabinetele particulare, va încerca să-şi rotunjească veniturile la spital şi trebuie să cadă. Are datorii, copii de crescut şi odată cu aceasta au crescut şi nevoile. Nevastă-sa stă acasă şi are pretenţii de cucoană. E în mâna noastră, ca în colivie. Să mai aşteptăm! îi răspunde ofiţerul care răspundea de problema legionară.

La şedinţa de lucru la Sediul Securităţii regiunii Craiova, participa comandantul inspectoratului, comandantul securităţii, şeful securităţii raionului Turnu Severin şi alţi ofiţeri din Turnu Severin.

Biroul comandantului este într-o cameră mare cât o sală de conferinţe, cu uşi duble capitonate, legate între ele ca să se închidă şi să se deschidă împreună, să nu se audă nimic de afară. O masă mare ovală este în mijloc şi biroul comandantului în capul mesei. Pereţii, căptuşiţi cu lambriuri de lemn. Un maldăr de dosare sunt aşezate la capul mesei şi comandantul tronând la birou se adresează grupului de ofiţeri care stau drepţi în jurul mesei. Pe un perete se află portretul lui Lenin, şi dedesubt, tabloul lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

Se analizează dosarul doctorului Georgescu Gheorghe, cu nume conspirativ „Ştefănescu”.

– Tovarăşe comandant, este clar că sunt probe suficiente pentru a-l exclude din Partid. Să-i dăm o lovitură mortală. Gândiţi-vă că a fost student în perioada legionară, oricând îl putem acuza că a făcut parte din mişcare. Doi martori, şi-l terminăm!

- Da, tovarăşe, ocupă-te de asta. Întocmiţi-i dosarul pentru excludere, pe care să-l trimitem la Comitetul de Partid. După aceea treceţi la racolare.

Fiecare persoană mai importantă avea cel puţin două dosare: unul alb, unul negru, – real, doar unul dintre ele. După cum se cerea, se scotea dosarul pentru avansare sau pentru lichidare.

– Da, tovarăşe comandant, propun însă să mergem în satul lui să luăm legătura cu tovarăşii de acolo şi să vedem ce mai găsim.

– Tovarăşe Florea, dumneata vei fi însărcinat să faci această anchetă. Te duci întâi la sediul nostru din Prahova, la Ploieşti. Luaţi toate datele despre doctorul ăsta, unde s-a născut, părinţii, rudele, şcoala, studenţia, tot ce puteţi afla. Activaţi reţeaua informativă, eventual racolaţi şi alţi tovarăşi şi vedeţi unde sunt punctele slabe.

Ăsta era ofiţerul care răspundea la regiunea Craiova de problema legionară şi trebuia să facă şi munca operativă în acest caz.

– Tovarăşu Florea, mergeţi şi în penitenciarul de acolo. Trebuie să fie vre-un bandit din ăsta închis şi îi luaţi o declaraţie.

Şi maşinăria s-a pus în mişcare. Este activată reţeaua informativă, se caută persoanele care nu-l simpatizează pe doctorul Georgescu Gheorghe, colegii care doresc să-i ia locul, prietenii care pot fi invidioşi pe ascensiunea acestuia, pe faptul că are copii deştepţi, că are o nevastă frumoasă care-l iubeşte.

Orice vecin sau prieten poate fi un duşman şi poate să dea „o notă informativă” care să fie de folos în întocmirea dosarului. Nu era nici greu, dar nici uşor de făcut acest dosar, era nevoie de „muncă”.

Locotenentul Florea primeşte ordinul să meargă la Ploieşti. De obicei el făcea munca pe teren. Se prezintă la Inspectoratul M.A.I. de la Ploieşti. Se recomandă, prezintă delegaţia de serviciu, raportează care este obiectivul şi scopul acţiunii.

Este chemat ofiţerul care răspunde de sectorul sanitar al regiunii Ploieşti. Este informat asupra problemei.

– Da, tovarăşe comandant, am înţeles. Avem aici un tovarăş doctor chirurg, dr. Andriţoiu, cu care a fost coleg de facultate. Îl cunoaşte, cred, foarte bine pe Georgescu.

– Vă rog tovarăşe, să-l chemaţi, să purtăm o discuţie cu dânsul. Între timp, eu o să merg la raionul Mizil, la sediul nostru, şi în comuna Fântânele, propune Florea.

– Foarte bine, tovarăşe locotenent major, spune comandantul. Noi vom face investigaţii aici. O să dăm un telefon să-i anunţăm că sosiţi acolo şi să vă ajute.

Lt. maj. Florea ajunge la Mizil. Comandantul securităţii din Mizil îl întâmpină obedient.

– Da, tovarăşu lt. maj., trebuie să stârpim bandiţii din ţara asta. Avem toate informaţiile care vă trebuie. În Fântânele a existat un cuib legionar condus de numitul Titi Dumitrescu. Acesta este închis în penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Dacă vreţi, vom merge acolo să-l interogăm. Deasemenea a fost şi unu Rădulescu, mare legionar. Dar din informaţiile noastre nu rezultă însă că dr. Georgescu Gheorghe a fost înscris în cuibul Mărăşeşti din Fântânele, condus de numitul Titi Dumitrescu. Uitaţi-vă şi dumneavoastră în dosar şi vă veţi convinge. Nu are rost să pierdem timpul în Fântânele.

Locotenentul major Florea se întoarce la sediul din Ploieşti. Comandantul îl întreabă numaidecât:

– Nu prea stăm, tovarăşu comandant. Nu avem date că ar fi făcut parte din această mişcare.

– Tovarăşe doctor, ce ştiţi de doctorul chirurg Georgescu Gheorghe din Turnu Severin? A fost coleg cu dumneavoastră, cine îl mai cunoaşte?

– Păi, sigur, tovarăşe, că îl cunosc. Îl cunoaşte şi doctoriţa Davidescu, internista

– Da, am fost colegi cu dr. Borş, dr. Constantinescu, dr. Sârbu, dr. Pitiş, dr. Plătăreanu, dr. Popescu stomatologul, dr. Epurescu, dr. Vinereanu din Severin şi alţii. Dar aceştia, ultimii trei, au venit la sfârşitul facultăţii de la Cluj şi nu cred că îl cunosc îndeajuns.

– Tovarăşu doctor, pe noi ne interesează dacă dr. Georgescu a fost legionar.

– Tovarăşe dr. Andriţoiu, cum nu ştie nimeni că Georgescu a fost legionar ? Cine îl cunoaşte mai bine?

– S-ar putea ca dr. Vinereanu care a plecat cu el în Severin, să ştie mai bine decât mine!

– Dr. Vinereanu nu recunoaşte că Georgescu ar fi fost legionar. Dar dr. Popescu stomatologul? întreabă ofiţerul.

– Dr. Popescu a dat concurs la chirurgie, nu a reuşit şi atunci s-a dus la clinica unui dentist, Dan Teodorescu. A scăpat să fie trimis pe front şi acum o duce bine. Nu cred că are cunoştinţă de asta, la fel şi ceilalţi care au venit de la Cluj în ultimii ani de facultate.

– Georgescu a avut ghinion, a fost pe front şi când s-a întors a trebuit să plece la Severin. Face parte din această generaţie de buni chirurgi.

– Da, bine, asta nu are importanţă pentru noi! Bine, vă mulţumesc, puteţi pleca!

– Trebuie să-l informăm pe tovarăşul comandant de la regiunea Craiova. Dacă puteţi, să-mi faceţi legătura telefonică, se adresează comandantului locotenentul major Florea.

– Da, tovarăşe locotenent major, cum să nu. Ofiţer, fă-mi legătura la Craiova.

– Să trăiţi, tovarăşu comandant, sunt locotenentul major Florea. Nu găsim nimic, tovarăşu comandant.

– Băi tovarăşe, eu credeam că te descurci mai bine! Păi du-te, tovarăşe, la penitenciar după ăsta, cum îl cheamă, Titi Dumitrescu, şi ia-i o declaraţie cum am spus. Ce, nu e clar?

Şi locotenentul major Florea a plecat imediat la Penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Arată delegaţia, şi comandantul închisorii îl scoate pe deţinutul Titi Dumitrescu.

– Ordonaţi! răspunde Titi Dumitrescu, care era înalt şi slab, şi de abia se ţinea

– Dar cum pot să spun aşa ceva? Că nu e adevărat! Nici măcar nu i-am propus,

– Bă banditule, tu crezi că eu stau la tocmeală cu tine? Stai jos şi scrie cum îţi

– Deţinut Titi Dumitrescu, din acest moment eşti în situaţia de interogatoriu, aşa că se notează tot ce vorbim... Şi pe un ton scăzut, dar ameninţător:

– Scrieţi tovarăşe! Datele administrative: nume, prenume, data naşterii, data de azi, localitatea.

– Vi se pune în vedere, conform art. 147 – codul de procedură penală, că sunteţi anchetat ca martor. Am luat la cunoştinţă. Semnează aici şi Titi Dumitrescu semnează.

Întrebare: Ancheta cere să declaraţi în mod sincer de când îl cunoaşteţi pe doctorul Georgescu Gh. şi tot ce cunoaşteţi despre acesta.

Răspuns: Pe doctorul Georgescu Gh. îl cunosc de copil, întrucât am fost la şcoala primară împreună. Liceul l-a făcut în Mizil, Buzău şi în Ploieşti. În 1932 s-a înscris în cuibul legionar Mărăşeşti din Fântânele, condus de subsemnatul.

– Bă tovule, mai ai multe de învăţat! Pune-o la dosar. Cu asta l-am terminat! Trimite-le dosarul ălora de la Severin şi pune-i să mai ia nişte declaraţii de pe acolo, de la oamenii noştri. Nu mai contează, îl obligăm să recunoască şi e al nostru. E ca şi înmormântat!

- Mai avem încă două declaraţii aici. Uitaţi-le aici. Să le punem la dosar alături de declaraţia lui Titi Dumitrescu, răspunde lt. maj. Florea.

- Este bine tovarăşi, dar propun să mai luăm încă una-două declaraţii, se adresează comandantul.

– Mai avem de luat încă două declaraţii şi de la nişte arestaţi din Penitenciarul din Turnu Severin şi le punem şi pe ele la dosar, răspunde ofiţerul operativ.

– Da tovarăşe, dar eu zic că acum este suficient atât! Înaintăm dosarul atât cât este la Partid şi vedem pe urmă ce este de făcut, dacă mai sunt necesare şi declaraţiile acestor deţinuţi. Păstrăm o rezervă. Avem timp.

Ca urmare a Hotărârii nr. 1062 din 1958, a şedinţei Plenare a Comitetului Central al P.M.R., s-a hotărât excluderea din Partid a unor intelectuali, primenirea partidului prin eliminarea unor membri de partid care nu prezintă încredere totală, aşa încât au fost daţi afară din Partid academicieni, profesori, medici, ingineri, în special intelectuali, cei care erau pe lista neagră a securităţii. Mulţi dintre aceştia au fost arestaţi şi închişi în închisori politice, sub diferite acuzaţii, unele chiar de drept comun. Alţii nu au fost judecaţi, dar nici nu au apucat să mai iasă, pentru că au murit la scurt timp după arestare, în timpul anchetelor.

Organele de securitate au avut, în multe cazuri, misiunea de a „confecţiona” dosare cu acuzaţii de subminare a statului, acţiuni duşmănoase, sau alte acuzaţii: că au făcut politică înainte de război, că au complotat contra statului, că au făcut propagandă duşmănoasă; profesorii – că au luat bani de la elevi, medicii – că au luat bani de la pacienţi sau că au provocat avorturi. Alte capete de acuzare: deţinere de valută, aur, cărţi interzise, tablouri sau fotografii ale unor persoane indezirabile, şi multe, multe alte motive.

În acel sfârşit de an ’58 şi începutul lui ’59, a fost arestat şi profesorul meu de limba română, Papadopol, tatăl prietenului meu, inginerul Penescu, dr. Popescu Crivina, dr. Rosenblat, dr. Nora Raevschi, dr. Aurel Popescu, dr. P. Georgescu şi mulţi alţi cunoscuţi ai familiei noastre.

Ţeapă îşi freca din nou mâinile căpătase acest tic: când era bucuros de o reuşită, mai ales când reuşea să mai distrugă o viaţă, era fericit, avea o senzaţie de voluptate care nu se compara cu nimic. Şi cu cât persoana respectivă suferea mai mult, cu cât răul făcut era mai mare, cu atât simţea o plăcere mai mare.

În sala de operaţii, doctorul Aurel Popescu s-a apropiat de doctorul Georgescu Gheorghe în timp ce se spălau pe mâini, şi i-a spus la ureche:

– Gigi dragă , căci aşa îi zicea doctorul Aurel Popescu doctorului Georgescu, am auzit că la Craiova au exclus din partid o mulţime de medici şi profesori, ca urmare a hotărârii Plenarei ăsteia. S-ar putea să fii şi tu în pericol, căci am auzit că te-au acuzat în mod făţiş într-o şedinţă de partid, că ai fi fost legionar. Ia-ţi din timp, dragă, măsurile de prevedere, pentru că îţi spun că este pericol mare.

– Este adevărat. Într-o şedinţă de Partid, moaşa Albu mi-a strigat: „Legionarule!”.

– Să ştii dragă, că nimic nu este întâmplător. Probabil că a fost chemată deja la Securitate şi a dat o declaraţie despre tine, că ai fi fost legionar şi că, probabil, „a auzit” ea de undeva.

– Dar, domnule doctor, nu are de ce să-mi fie frică, pentru că eu n-am fost legionar. Am auzit şi eu că ar fi ceva compromiţător pentru mine, dar eu nu văd de ce aş putea fi acuzat.

Ţeapă se prefăcea că are de lucru, dar trăgea cu urechea şi a auzit tot. Îşi spunea în gând: „Ce tâmpiţi sunteţi amândoi! Sunteţi deja în laţ, şi laţul se strânge. Încă puţin, şi sunteţi ai mei. Şi voi fi eu şef, iar voi doi o să staţi după gratii şi o să plângeţi. Ah, mai am puţin, şi ce bucurie o să trăiesc când o să vă văd pe amândoi legaţi!”

„Trebuie să mai încălzesc însă un pic lucrurile, să mai trimit câteva anonime la C.C. al P.M.R., să stimulez acţiunile de verificare pe linie de Partid.”

În 1958, doctorul Georgescu Gheorghe era medic primar şi secretar BOB pe spitalul din Turnu Severin.

La sediul Comitetului de Partid al Raionului Turnu Severin, în biroul primului secretar, sună telefonul pe direct.

– Tovarăşe Prim Secretar, să trăiţi! Sunt comandantul Inspectoratului regional Craiova, şeful Securităţii, Maiorul cutare

– Tovarăşe Prim, aveţi o problemă foarte gravă acolo cu un cetăţean doctor, fost legionar, care a fost director de spital şi îl ţineţi acum secretar BOB.

– Păi uite că acum ştiţi, dacă nu eram noi vigilenţi, uite că vă scăpa!

– Da, tovarăşe Maior, aveţi dreptate! Ce ne-am face fără dumneavoastră? Vă rog să trimiteţi la mine dosarul acela, să-l analizăm şi noi şi la biroul tovarăşului Gheorghe, secretarul cu probleme organizatorice.

30. Pregătirea excluderii din Partid a dr. Georgescu Gh.

Primul secretar al Comitetului de Partid al raionului Turnu Severin apasă pe butonul soneriei. Se prezintă imediat secretara:

– Băi tovarăşu, uite am citit dosaru de la securitate cu materialul ăsta cu nota de sinteză despre doctorul ăsta, Georgescu Gh. În dosar se află declaraţia asta dată de fostul şef de cuib legionar Mărăşeşti din comuna Fântânele, Titi Dumitrescu, şi care se găseşte în acest moment închis politic şi fişa asta de evidenţă a legiunii. Mai există şi alte câteva declaraţii ale unor persoane din Turnu Severin care „au auzit” că Georgescu Gheorghe a fost legionar.

Trebuie să facem şi noi verificări proprii, pe linia noastră. Te duci în satul ăsta, Fântânele, şi vezi, te orientezi! Te vor aştepta tovarăşii din Ploieşti, care te vor îndruma. Hai, şi te întorci repede, că avem treabă !

La sediul Comitetului Judeţean P.M.R. din Ploieşti tovarăşul Trandafir este primit chiar de Primul secretar, care cunoştea problema, aşa că primeşte primele informaţii.

– Nu puteţi să mergeţi la Sfatul Popular din Fântânele, pentru că Preşedintele Consiliului Popular de acolo este chiar fratele dr. Georgescu Gh., Stelian Georgescu, aşa că va trebui să mergeţi tot cu un tovarăş de la Securitate şi să luaţi informaţii prin reţeaua informativă a dânşilor, îi comunică Primul secretar

– Dar organele de securitate au mai făcut verificări, şi nu sunt nici un fel de date în ce priveşte activitatea de legionar a acestui tovarăş doctor în acest sat, Fântânele intervine un activist de partid de la secţia organizatorică.

– Totuşi, tovarăşe Prim secretar, îmi voi face datoria şi voi face şi eu cercetările

–Să trăiţi, tovarăşu căpitan! Sunt activistul Trandafir de la Turnu Severin.

– Păi, să meargă cineva cu mine în Fântânele şi să mă îndrume cum să obţin nişte informaţii despre un cetăţean de acolo, dr. Georgescu Gh. care locuieşte acum în Turnu Severin.

– Bine tovarăşe, vă va însoţi subofiţerul care răspunde de această comună.

– Ce facem, tovarăşe? Unde mergem? Cine ne poate da informaţii, că dumneavoastră ştiţi mai bine cum stau lucrurile. Trebuie să luăm o declaraţie- două de la oamenii din sat că l-au văzut, că ştiu, ne orientăm noi.

– Păi, eu zic să mergem la cooperativa din sat. Sunt câţiva colectivişti acolo, care au câte un dinte împotriva actualului Preşedinte al Sfatului Popular, care este fratele numitului dr. Georgescu Gh. din Turnu Severin. Că eu ştiu că au fost nişte nemulţumiri ale câtorva oameni de acolo, poate că scoatem ceva de la ei.

– Foarte bine, tovarăşe, vezi dom’le că oameni capabili se găsesc la toate nivelele, nu numai la vârf! Bravo! Hai, tovarăşe!

La cooperativa (CAP) din sat stau de vorbă cu Preşedintele care le pune la dispoziţie biroul lui.

– Chemaţi-i aici pe câţiva colectivişti, şi securistul dă o listă cu numele acestora.

– Cum procedăm, tovarăşe ? Îi ameninţăm să ne dea declaraţii? întreabă Trandafir.

– Nu, tovarăşe, că nu obţinem nimic aşa! Îi luăm cu plan, pe ocolite, îi gâdilăm şi îi întărâtăm împotriva lui Stelian Georgescu ăsta, şi pe urmă le punem problema. Îi testăm întâi pe toţi, şi ne oprim la ăia mai slabi, care vor ceda şi ne vor asculta. Poate că şi o litră de ţuică ne va fi de folos.

– Bine, tovarăşe! Să ştii că imediat ce ajung acasă voi transmite o notă de apreciere a acestei acţiuni, pentru că dumneata meriţi să fii promovat, pentru că eşti foarte isteţ.

Zis şi făcut. Au fost introduşi pe rând oamenii, dar în momentul când simţeau că este vorba de o turnătorie, o luau cu „nu ştiu, nu cunosc”. Au găsit totuşi doi oameni care oscilau şi care puteau fi convinşi.

Când au aflat despre ce este vorba, ca să recunoască că dr. Georgescu Gh. a fost legionar, au luat-o şi ăştia cu „nu ştiu”. Şi întradevăr, nu ştiau.

– Băi tovarăşe, dumneavoastră nu trebuie să ştiţi, vă dictăm noi şi dumneavoastră vă iscăliţi.

– Hai, măi tovarăşi, mai stăm de vorbă. Hai să bem un păhărel de ţuică ca să ne

Şi se aşezară la masă. O ţuică, două, trei. Oamenii au început să se clatine. Trandafir şi securistul se prefăceau că beau, gustau din pahar şi mai turnau un rând de ţuică celor doi. Spre seară, Trandafir a adus din nou vorba de doctorul Georgescu.

– Hai bă tovarăşu, că acuma suntem prieteni, ce dracu ! Chiar nu ştii că dr. Georgescu Gh. a fost legionar ? După tot ce ţi-a făcut Stelică Georgescu, merită să le-o tragi, să le dai o lecţie.

– Nu ştiu, zău! Am auzit şi eu că au fost nişte legionari aici, dar de doctoru ăsta

– Ei, nu-i nimic. Eu îţi dictez şi dumneata scrii aici câteva rânduri numai. Hai, te rog, să mai bem un rând; bună ţuică, nu ? şi-i pune omului hârtia în faţă şi stiloul în mână.

Declaraţie:

Ştiu că dr. Georgescu Gh. a fost legionar în cuibul de legionari din Fântânele condus de Titi Dumitrescu, din anul 1932, când a plecat student la Bucureşti.

Cel de al doilea sătean nu a putut fi convins să scrie, nici aşa ameţit de băutură.

– Cum nu ai auzit, uite, l-ai auzit pe ăsta care a dat declaraţia. Scrie: „am auzit

Oamenii au plecat şi când şi-au revenit după băutură şi-au dat seama că au fost prostiţi, dar nu mai aveau ce face.

– Aceste declaraţii sunt beton tovarăşe pentru dosarul de excludere. Vă mulţumesc, tovarăşe, şi vă asigur că voi contribui şi eu la avansarea dumneavoastră.

După întoarcerea lui Trandafir la sediul comitetului raional Turnu Severin este convocată o şedinţă de comitet executiv

– Ce facem tovarăşe Prim, în acest caz? i se adresează tovarăşul Gheorghe. Este clar că nu putem să-i dăm numai o sancţiune pe linie de Partid. Nu merge decât excluderea. Dovezile sunt clare. Pe de altă parte, linia de la centru este să eliminăm orice membru de partid care nu prezintă garanţie. Nu este admis nici cel mai mic dubiu! Nu trebuie să plutească nici o bănuială!

– Da, tovarăşe Gheorghe, trebuie să respectăm disciplina de partid. Trebuie făcută epurarea membrilor care nu prezintă încredere totală. Fixaţi data şedinţei, ordinea de zi având ca obiectiv excluderea numitului Georgescu Gheorghe. Tovarăşul secretar Gheorghe, vei conduce şedinţa.

La spitalul din Turnu Severin, pe 27 octombrie 1958, sunt convocaţi în şedinţă extraordinară toţi membrii de partid.

Sunt invitaţi şi din afara spitalului câţiva tovarăşi, un delegat activist de la

Pe terasa spitalului „din grădină” era o sală în care încăpeau în jur de două sute de oameni. Sala se umpluse deja. În rândurile din faţă erau medicii, la mijloc erau asistentele, şi în spate infirmierele, femeile de serviciu, o parte din personalul auxiliar, brancardieri, muncitori cu întreţinerea. Doctorul Ţeapă s-a aşezat în ultimul rând şi făcea agitaţie printre aceştia.

– Dragă, l-au descoperit pe dr. Georgescu Gh. că a fost legionar şi o să-l excludă din Partid.

– Care, mă? Tu nu ştii ce perfid, ce ascuns este? E un bandit, mă, un criminal care a omorât, a făcut crime înainte de a veni aici ca să-şi piardă urma.

– Hai, domn doctor, ce dracu, că e om cumsecade, eu îl cunosc de mult, zice sora Ioana. Se cunoaşte omul rău. Dr. Georgescu Gh. e un om bun !

– Măi, Ioano, tu vorbeşti fără să ştii ce spui. Păi, eu îţi spun în cunoştinţă de cauză, nu vorbesc prostii! A fost legionar în Bucureşti, cu activitate, a participat la acţiuni legionare, este un om care ştie să-şi ascundă sentimentele, reacţiile, aşa că v-a prostit pe toţi. Dar Partidul este vigilent şi nu poate fi înşelat, aşa că adevărul a ieşit la suprafaţă. A venit în Severin în anii 1944-1945, în bocanci şi cu un geamantan de lemn, şi acum îşi face ditamai palatul, în centru, pe bulevard. De unde are bani? I-a luat de la oamenii pe care-i escrochează, că nu se mai satură!

– Aşa-i! sare o femeie de servici ( căreia i se făcuse înainte instructajul). Ştiu şi eu că ia bani de la oameni, dar asta nu-i nimic, odată o femeie săracă n-a avut bani destui cât i-a cerut el şi i-a luat plasa în care femeia avea doi morcovi şi un pătrunjel, şi i-a luat, mă, pătrunjelu din sacoşă! Îţi dai seama ce lăcomie are ăsta? Vai de mine, dacă e posibil aşa ceva !

– Ce vorbeşti dom’le, e posibil aşa ceva? zice altul căruia i se făcuse de asemenea instructajul. Dar eu am auzit că trage de surori să le reguleze în gardă, iar la consultaţii când este singur cu o femeie încearcă să o violeze, că a ieşit una ţipând din cabinetul lui, şi urla pe culoar că a încercat să-i facă felul când o consulta pe masa ginecologică, că îi legase picioarele desfăcute să vadă dacă e gravidă şi în loc să-i bage degetele s-a descheiat la pantaloni. Femeia a văzut asta şi a început să ţipe. Atunci, dr. Georgescu Gh. a încercat s-o liniştească promiţându-i bani.

– Da domnule, zice şi Ţeapă, şi nevastă-sa e tot o javră d-asta. O curvă din Bucureşti, care a venit aici să facă pe cucoana. De anul nou, face acasă baluri mascate, şi-au făcut măşti şi le-au pus pe faţă. Petreceau împreună cu doctorii Popescu Crivina, Aurel Popescu, P. Georgescu, Foarţă, Rosenblat, Vinereanu şi alţi legionari, o întreagă clică de afacerişti care o să fie prinsă asupra faptului şi o să-i vedeţi în curând legaţi pe toţi. Trebuie lichidată clica asta, dar Partidul nu doarme, o să vedeţi în curând!

Cu asistentele, încearcă el să se pună bine: pe unele le plăteşte, cu altele se combină în gardă, are deja reclamaţii ca să le închidă gura, să-l aprobe, să-i aducă clienţi. Dar nu toată lumea e proastă. Aţi auzit că moaşa Albu i-a strigat în şedinţă că e legionar. Nu i-a fost teamă de el. O să vedeţi în curând ce n-aţi mai văzut! Georgescu Gh. este un legionar notoriu!

În rândurile din faţă, între medici, se făcuse deasemeni instructajul. Să se ia cuvântul şi să se ia atitudine.

– Bine, dar nu ştiu nimic cum că dr. Georgescu Gh. ar fi fost legionar! răspunde doctorul Vinereanu. Am fost coleg cu el doar în ultimii doi ani, când am venit de la Cluj.

În sală apare delegatul din partea Comitetului de Partid al raionului Turnu Severin, tovarăşul Gheorghe, şi ceilalţi tovarăşi, şi toată lumea se ridică în picioare. Se aşează la masa prezidiului. Tovarăşul Gheorghe deschide şedinţa:

– Staţi jos, tovarăşi! Deschidem şedinţa extraordinară având la ordinea de zi un singur punct: punerea în discuţie a cazului dr. Georgescu Gh.

Tovarăşi, supun atenţiei dumneavoastră informaţiile pe care le avem în legătură cu Georgescu Gh., care a ascuns Partidului faptul că a fost legionar, că a avut activitate legionară şi care, ca să-şi piardă urma a venit în oraşul nostru şi s-a înscris în partidul nostru muncitoresc.

Tovarăşi, în urma unor sesizări făcute de oamenii muncii, oameni cinstiţi, tovarăşi de nădejde, organele noastre de securitate, precum şi organele de partid, au făcut investigaţii şi s-a constatat că, întradevăr, cetăţeanul Georgescu Gheorghe a fost legionar, a fost membru al „Gărzii de fier”, a acţionat împotriva poporului nostru, a avut o activitate criminală. S-a găsit o fişă cu numele lui Georgescu Gheorghe în care este menţionat că este legionar din anul 1932. În urma investigaţiilor noastre, s-a confirmat de către mai mulţi martori: doi tovarăşi ţărani din comuna Fântânele, şeful cuibului de legionari din Fântânele (de unde este Georgescu Gheorghe), închis în prezent în penitenciar, şi a altor tovarăşi martori. Dăm citire materialului întocmit de organele noastre de anchetă şi biografiei cetăţeanului Georgescu Gheorghe.

Grupul de agitaţie din fundul sălii devenise foarte activ. Şedinţa fusese minuţios pregătită. În diferite puncte ale sălii se găseau agitatori care fuseseră instruiţi să provoace rumoare, strigând tot felul de epitete şi injurii, formând grupuri de presiune care să întreţină atmosfera de ostilitate şi discreditare împotriva lui Georgescu Gheorghe, deoarece acesta se bucura de prea multă simpatie din partea salariaţilor şi care puteau să dea şedinţa peste cap. De asemenea, aceştia trebuiau să-i noteze şi să-i stopeze pe cei care ar fi luat atitudine de partea lui Georgescu Gheorghe.

În timpul citirii biografiei, din diferite colţuri ale sălii începea să se strige, întrerupând expunerea:

Huo! Afară cu el! Huo! Banditule! Legionarule! Criminalule! Băgaţi-l la puşcărie! Mincinosule! Daţi-l jos! Vai, vai, vai! Cum l-am putut răbda până acum?

Şi-alte sunete, care mai de care, murmure, zgomote stupide, onomatopee, toate cu scopul de a se crea atmosferă ostilă.

Tovarăşul Gheorghe care conducea şedinţa termină de citit raportul întocmit de Comitetul de Partid, şi se adresează celor prezenţi în sală:

– Tovarăşi, aţi ascultat materialul întocmit de organul nostru de partid. Vă invităm să luaţi cuvântul şi să înfieraţi fără reţineri activitatea cetăţeanului Georgescu Gheorghe, care, după cum aţi văzut, ne-a indus în eroare atâta timp iar noi i-am acordat încrederea pe care nu a meritat-o, tovarăşi!

Da, cine se înscrie la cuvânt? Avem o listă aici cu tovarăşii care şi-au manifestat dorinţa de a discuta pe marginea materialului prezentat. Tovarăşii doctori..., tovarăşele asistente..., tovarăşele surori... Şi cine mai doreşte, lista rămâne deschisă, tovarăşi !

Şi toţi cei care au luat cuvântul au confirmat cele prezentate în raport, făcând interpretări susţinute din sală cu exclamaţii de genul: „da, aşa este!” sau: „afară cu legionaru!”, ş.a.m.d.

Doctorul Georgescu Gheorghe stătea în primul rând de bănci. Se albise la faţă. Era luat prin surprindere, deşi mulţi colegi fuseseră informaţi de ceea ce avea să se întâmple, nici unul nu-i spusese nimic. Bănuise doar, şi atât.

Dr. Georgescu Gh. era un om tare. Văzuse moartea de multe ori. Dar şocul produs de această acuzaţie îl făcu să tremure. Consecinţele unei excluderi erau mortale, atât pentru el cât şi pentru familia, copiii lui. Excluderea însemna fractura vieţii lui. Era mai uşoară o condamnare cu închisoare decât excluderea, şi mai ales pe motivul invocat. De obicei nu intra în panică, se calma în faţa pericolului, dar acum o undă rece, un fior, îi trecu prin tot corpul, simţea cum i s-a ridicat părul în cap. Simţea că este în faţa unui pericol de moarte. Şi pericolul îl cuprindea din toate părţile, nu era un pericol material, ci o fantomă a răului care îl acoperea ca un nor. Muşchii începură să i se zbată. De cine să se apere? Unde este duşmanul? Era în faţa unui pericol nevăzut, cu care nu putea să lupte. Nu mai auzea nimic şi nici nu mai vedea nimic în jur, doar pericolul! Începu să-i fie teamă, o frică adâncă, nu a trupului, ci mult mai profundă, îşi simţea sufletul ameninţat de ceva perfid, din afara lumii materiale.

“Da, sunt lovit în profunzimea fiinţei mele de o forţă ocultă, imaterială, o forţă supranaturală cu care nu mă pot pune. Numai Dumnezeu mă mai poate apăra! Eu nu mai am putere să mă lupt cu această forţă! Nu am cum să mă apăr, nici cu mâinile, nici cu creierul, nu am unde să fug! Sunt prins într-o plasă nevăzută, ţesută de Răul însuşi! Sunt în pericol să-mi pierd sufletul, identitatea, eul meu!”

După ce se citeşte dosarul cu toate acuzaţiile şi interpretările, mergând până la insulte şi etichetări strigate pe un ton ridicat, după ce au luat cuvântul şi câţiva „revoltaţi”, instruiţi în prealabil, este invitat şi doctorul Georgescu Gheorghe să ia cuvântul:

– Cetăţene Georgescu Gheorghe, ai auzit învinuirile care ţi se aduc, aşteptăm de la dumneata să mărturiseşti aici adevărul.

– Nu înţeleg de unde până unde vin aceste acuze. Ce căutam eu în cuibul Mărăşeşti din Fântânele, când eu eram student în Bucureşti ? Nici măcar nu am ştiut că există.

– Ce să recunosc, am copilărit împreună, am fost vecini, am împărţit pâinea în şcoală, dar de când am plecat la liceu, nu ne-am mai întâlnit decât de câteva ori, cred.

– Cu mine nu eşti tovarăş, cetăţene! Până nu se dovedesc crimele pe care le-ai săvârşit şi nu vei fi pedepsit pentru ele, mie nu mi te adresezi cu „tovarăşe”.

– Îmi permiteţi atunci să mai adaog ceva. Dacă eu eram membru al Gărzii de Fier din anii ’32, cum se afirmă aici, aş fi fost membru fondator şi în 1940 când au venit la putere legionarii şi au alcătuit guvernul legionar, eu ar fi trebuit să fiu ministru. Ce căutam eu în Fântânele când eu eram student în Bucureşti? Şi revin, când au venit legionarii la putere, eu eram medic stagiar în Bucureşti. Eu am dat concurs pe un post de medic chirurg, la fel ca ceilalţi, fără nici o protecţie, şi trăiam destul de prost. Nu am avut nici cea mai mică funcţie de conducere.

– Este posibil ca atunci când m-am angajat chirurg la spitalul Colţea, ca să îmi favorizeze angajarea, şi să mă protejeze poate, cineva să-mi fi completat această fişe, fără ca eu să fi fost prezent ca dovadă că scrie că sunt medic chirurg deci este completată după 1940, când eu eram chirurg, şi la putere veniseră legionarii. Lipsesc o serie de date din rubricile din fişe: adresa mea, numele şi adresa soţiei, ş.a.m.d. nu scrie unde aş fi fost făcut legionar, unitatea de care aparţin, ş.a.m.d. Oricum, nu este completată în prezenţa mea, nu are iscălitura mea sau a unui conducător legionar. Este deci o făcătură.

– Băi tovarăşe, ne acuzi pe noi? Avem aici declaraţia clară a numitului Titi Dumitrescu, care afirmă că ai fost înscris în cuibul lui.

– Şi aceşti tovarăşi ţărani din Fântânele care au dat acum declaraţiile şi te acuză?

– Auzi, doctore, măsoară-ţi cuvintele! Ne faci pe noi mincinoşi? Şi avem şi declaraţiile unor tovarăşi din Turnu Severin.

– Şi de unde mă cunosc aceştia? Dacă eram legionar, eram înscris în evidenţele fostei Siguranţe. Aţi găsit dumneavoastră în listele lor numele meu?

– Cetăţene Georgescu, observăm că eşti nesincer până la capăt. În loc să-ţi recunoşti cinstit vinovăţia şi să soliciţi îngăduinţă din partea partidului, înfrunţi organele de partid. Ruşine!

– Tovarăşi, supunem la vot măsura de excludere din rândurile Partidului Muncitoresc Român a cetăţeanului Georgescu Gheorghe. Cine este de acord?

Sala se ridică în picioare să aplaude. În unanimitate este votată excluderea!

– Tovarăşi, s-a votat, şi în unanimitate doctorul Georgescu Gheorghe a fost exclus din Partid!

După terminarea şedinţei, doctorul Georgescu Gheorghe a încercat să intre în vorbă cu câţiva colegi medici, dar aceştia îl evitau, se întorceau cu spatele, îşi făceau de lucru sau vorbeau între ei, nebăgându-l în seamă, aşa că a rămas singur şi a plecat pe scări, fără ca cineva să se apropie de el. S-a uitat în jur. Îl izolaseră toţi, le era teamă să se apropie de el. Se fereau de el ca şi cum ar fi avut vreo boală contagioasă, să nu se molipsească. „Da, sunt singur, singur! Credeam că lumea mă simpatizează, că mă vor susţine mulţi. Nimeni nu a avut un cuvânt bun pentru mine. Toţi au aruncat cu pietre în mine, ca şi cum aş fi fost un lepros. Au o teamă animalică să se mai apropie de mine. Şi eu care am crezut în ei! S-au lepădat toţi de mine!”

Se simţea umilit, înfrânt, ruşinat până la penibil, grotesc! Strigaseră tot felul de epitete, îl insultaseră ! Pe mulţi dintre ei îi ajutase, închisese ochii la greşelile lor, o făcuse fără nici un interes, pentru că aşa considerase că e bine. Ce e omul! Ce fiinţă laşă, fără personalitate! Au fugit toţi ca potârnichile, toţi cei pe care îi considera prieteni s-au dat la o parte şi l-au lăsat în ofsaid: „Ce-o să se întâmple cu mine? Probabil că voi fi arestat în curând!”

– Aşa-i, dar umilinţa asta prin care am trecut să mă batjocorească până şi

– Ce vrei de la ei? Au fost instigaţi, prostiţi, ca turma de oi şi ciobanul care le mână pe un drum greşit! Tu, Gigi, eşti un om puternic, ai trecut prin atâtea! Te laşi tu înfrânt de aceşti impostori, aceşti oameni care nu se compară cu tine? Tu ai trăit viaţa la mare tensiune, ei nu au trecut prin ce ai trecut tu! Tu ai fost pregătit să vezi adevărul din jurul tău, oamenii ăştia trec prin viaţă ca gâsca prin apă şi nu se prinde nimic de ei! Trebuie să te reculegi. Nu te lăsa doborât! Nu eşti înfrânt decât atunci când îţi recunoşti înfrângerea!

– Exact aşa trebuie să gândeşti. Avem doi copii, suntem sănătoşi cu toţii, de bine de rău avem ce să mâncăm, iar restul, om vedea!

– Doamne, dar ce-am făcut să ne loveşti aşa? Ce-ai avut cu noi, Dumnezeule?...

– Ce să aibă, să ştii că păcatele se transmit mai departe pe multe generaţii. Noi

plătim poate ce-au făcut părinţii sau bunicii noştri. Şi alţii vor plăti păcatele pe care le-am făcut noi. Gândeşte-te, la nivel planetar sau la nivelul ţării noastre măcar, ce ecou va avea ceea ce se întâmplă acum aici, în comunism. Toate aceste nenorociri, aberaţii, anomalii, care se fac de către oameni – oamenilor, se vor plăti cândva! Ai mâncat, te-ai bucurat, vine chelnerul şi-ţi cere plata! Nu scapi fără să plăteşti! Dezastrul ăsta va avea urmări! Păcatul se întoarce ca ecoul, şi te loveşte după cine ştie cât timp!

– Să ne rugăm la Dumnezeu să fim iertaţi şi noi şi cei care ne-au lovit, căci poate aceştia sunt doar nişte unelte ale răului, zise Gigi.

– Chiar şi aşa, tot vor plăti! Răul nu se impune direct, ci prin oameni. Foarte rar răul vine singur, prin propria putere! De obicei se foloseşte de puterea unui animal, a unei plante, a unei entităţi, a unui „ceva” sau, cel mai adesea, de puterea unui om. Să ne ierte Dumnezeu şi să ne apere!

– Da, asta este! Dacă ai trişat sau ai înşelat la examen şi ai trecut doar clasa fără să-ţi însuşeşti materia respectivă şi ai ajuns într-o poziţie superioară, în viaţă nu e ca în şcoală: să fii bun scăpat! Nu, vine Dumnezeu, sau Soarta, sau Destinul, şi te trimite să repeţi clasa aia pe care nu ţi-ai însuşit-o, şi nu scapi! Viaţa, aşa cum este, trebuie însuşită, trăită, asimilată, fără şmecherii, fără artificii, trebuie să o trăieşti din plin, până te cureţi de păcatele tale sau ale părinţilor. Eşti ca ramura pomului: dacă undeva se gâtuie şi seva nu poate trece mai departe, ramura aia suferă şi se usucă. Trebuie să se elibereze acea gâtuitură pentru ca viaţa să meargă mai departe!

Aceste crime, aceste lucruri abominabile care se întâmplă, sunt împotriva firii, împotriva naturii şi viaţa nu poate să continue aşa. Dacă nu se poate compensa undeva, viaţa, ramura aceea se autodistruge pentru că natura, Dumnezeu nu acceptă rebuturi. Fenomenele astea sunt nişte rebuturi biologice care vor fi eliminate!

– Nu putem decât să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească, să rămânem întregi şi eu să nu mă disociez. Dumnezeu nu mă va lăsa! Nu m-a lăsat niciodată! Am rămas întreg şi în picioare în faţa răului şi l-am privit în faţă. M-am supus tuturor încercărilor, nu le-am ocolit şi am rezistat. Indiferent ce va fi mai departe, voi rămâne eu însumi, cu credinţa mea şi nu mă voi da bătut!

Excluderea din Partid a doctorului Georgescu Gheorghe a fost confirmată la Comitetul de Partid al Regiunii Craiova.

În Nota informativă din 7 noiembrie 1958, agentul Ciocsirescu Vladimir, în casa Puicea, notează:

„În şedinţa organizaţiei de bază a spitalului s-a hotărât excluderea din partid a dr. Georgescu Gheorghe. Acesta s-a exprimat că : «este mai bine aşa că tot trebuia să se aleagă odată şi odată şi cu el şi nu să fie tot timpul verificat şi ţinut sub tensiune».”

33. Arestarea unor „halate albe”

Doctorul Georgescu Gh. era de gardă la spital. Spre seară, cu o ambulanţă este adusă o femeie care fusese găsită inconştientă pe bulevard, pe o bancă, lângă o casă.

– Domnu doctor, veniţi imediat în sala de operaţii – îi spune o asistentă medicală.

– O femeie cu hemoragie mare. E inconştientă, a pierdut mult sânge. Dacă mai stătea, era gata.

Ajuns în sala de operaţii, o recunoaşte pe femeie. Era nevasta unui croitor, vecin de-al nostru. Femeia de-abia mai articula câte un cuvânt.

– Dă mă repede, două valve. Aşa, ia să vedem. Avea hemoragie internă, fusese perforat uterul. Puls slab, tensiune foarte mică.

– Hai repede, că se duce! Pune-i perfuzia, hai mai repede. Pregăteşte masa, că o operăm!

– Sarcină extrauterină! Pune-i o pungă de gheaţă pe burtă. Băgaţi şi nişte hemostatice şi perfuzie.

– Nu ştiu ce-o fi, nu vezi că are hemoragie internă? Femeia începe să-şi revină.

– Tensiunea se ridică. Hai cu ea pe masă! Mă spăl repede! Cheamă o asistentă să vină mâna a doua. Îi facem rahi.

– Mi-a făcut domn doctor Paul Georgescu un chiuretaj, şi pe drum am simţit că mi se face rău. M-am aşezat pe o bancă şi m-au găsit nişte oameni. Nu mai ştiu nimic, decât când m-aţi pus pe masă.

– Vezi că ţi-am scos uterul. Ai doi copii. N-aveam ce să-ţi fac, că te luau ăştia şi te închideau pentru avort. Vezi, să-ţi ţii gura când te-or lua ăştia la întrebări, la Miliţie.

Pe la amiază au venit de la Miliţie. Pe Gigi l-au arestat de la spital. Securitatea fusese deja informată şi se transmisese dispoziţia de arestare la Miliţie, la Comitetul de Partid şi la Direcţia spitalului.

O arestare, în cazul lui, era comunicată peste tot. L-au lăsat două zile acolo, timp în care s-au cules suficiente informaţii.

Când a văzut că nu vine la prânz, Dorina a început să se agite. Vecinul, croitorul, a venit şi i-a povestit ce s-a întâmplat. Nu avea unde să se ducă. Toţi îi închideau uşa în nas. Femeia fusese interogată la spital, ameninţată, bruscată, deşi starea ei postoperatorie nu era bună; pierduse mult sânge, era slăbită. Nu au reuşit însă să scoată nimic de la ea.

Dr. Georgescu Gh. a fost interogat de mai multe ori, dar a susţinut că a fost sarcină extrauterină. Informatorii securităţii, care-l încadrau permanent, susţineau că a fost o perforaţie de uter şi s-a făcut histerectomie.

Din lipsă de probe, l-au eliberat şi femeia s-a întors acasă, iar dr. P. Georgescu a scăpat de acuzaţia de avort. Dar la percheziţia efectuată acasă, s-au găsit instrumente medicale pentru avort şi a fost închis o perioadă, oricum mai scurtă decât în cazul acuzaţiei de avort.

La scurt timp a fost condamnat şi dr. Aurel Popescu, aflat în pragul pensionării.

Doctorul Ţeapă comunică imediat Securităţii [Nota informativă din 8 Decembrie 1958, agent Ciocsirescu Vladimir] :

„. . . . . . . în 4 decembrie 1958 s-a făcut percheziţie în casa dr. . . . . . . . . ., dar nu s-a găsit aur, în schimb s-au găsit portretele regilor Carol II şi Mihai. Dr. P. Georgescu a fost arestat în ziua de 6 decembrie 1958. . . . . . . . . în urma unui avort şi în care se ştie că este amestecat şi dr. Georgescu Gheorghe. . . . . .”

Să se urmărească în continuare activitatea dr. Georgescu Gheorghe. . . . . . .

Întrucât dr. Georgescu Gheorghe este cunoscut cu manifestări duşmănoase anterioare, este legionar, se va trece la documentarea activităţii sale în vederea arestării sau recrutării ca agent pe lângă dr. Georgescu P. . . .va fi urmărit în acţiune şi alte elemente stabilite în urma unui studiu minuţios. Se va face o notă explicativă pentru tovarăşul prim secretar de partid. . . . . . PMR oraş”.

34. Tentativa de racolare în „sistem”

Deşi fusese exclus din Partid, dr. Georgescu Gh. era încă menţinut şef de secţie la chirurgie. Situaţia lui nu era încă pecetluită. Se putea reveni oricând asupra deciziei de excludere. Probele administrate la dosar erau slabe. O simplă declaraţie nu însemna mare lucru.

La sediul securităţii se analizează cazul Georgescu Gheorghe în biroul Comandantului:

– Ce facem, tovarăşi? întreabă Comandantul Securităţii din Turnu Severin. Noi am făcut acest dosar pentru ca să-l recrutăm ca informator şi gazdă la casă de întâlniri. Propun să trecem la acţiune. Avem destule date compromiţătoare şi putem să-l interceptăm.

– Tovarăşe locotenent Pescaru, să trecem la acţiune! Îi dai o întâlnire şi-i propui colaborarea. S-a înţeles?

La spital s-au prezentat doi ofiţeri de la Securitate. Se recomandă şi îl invită pe doctorul Georgescu Gheorghe într-o cameră mai izolată.

– Tovarăşe doctor Georgescu, avem în faţă dosarul dumneavoastră; probele administrate cum că aţi fi fost legionar pot fi oricând distruse. Noi vă studiem de patru ani şi avem convingerea că ne puteţi ajuta. Puteţi fi un om de încredere pentru partidul şi statul nostru. În spital avem nevoie de un om de încredere, cinstit, capabil, inteligent şi discret. Aveţi şi o origine sănătoasă, fiu de ţăran sărac. Dumneavoastră corespundeţi din toate punctele de vedere. Repet, aţi fost minuţios studiat.

Probabil că în acel moment Gigi a făcut un puseu de tensiune. Cât era de brunet, s-a înroşit tot, i se părea că era ceva împotriva firii, ceva de neacceptat. Cum să vândă, să trădeze, să dea mâna cu cei care nu cred în Dumnezeu, în morala creştină, care au închis, au omorât şi au distrus atâţia oameni, să dea mâna cu Răul, cu Diavolul însuşi. De neconceput!

„Unde este conştiinţa mea?” Refuzul era direct, instinctiv. Prefera moartea decât să ajungă un om de nimic.

– Tovarăşe locotenent major Pescaru, acest lucru nu este de demnitatea mea de om! Nu pot să fac aşa ceva. Să spionez, să trădez, să vând. Nu, eu am conştiinţă curată de om. În nici-un caz nu voi accepta să semnez acel angajament!

– Faceţi o mare greşeală, tovarăşe doctor. Aceasta este o mână întinsă de noi ca să vă salvăm. Nu ştiţi ce vă aşteaptă. Vă distrugeţi şi pe dumneavoastră şi familia, şi viitorul copiilor. Vom da drumul pentru confirmarea excluderii la dosarul dumneavoastră de excludere din partid, la Bucureşti, la Comitetul Central, şi din acel moment sunteţi un om distrus, sunteţi ca şi mort. Eu zic să vă mai gândiţi câteva zile. Discuţia aceasta trebuie să rămână doar între noi!

Pe drumul spre casă, Gigi îşi spunea în gând: „ce vreţi mă, să mă distrugeţi, să-mi luaţi viaţa, şi ce mai vreţi să-mi luaţi... Bine mă, dar sufletul nu mi-l luaţi! Eu stau în picioare, mă! Pot să fac mici compromisuri, dar marele compromis, să mă vând răului, nu, asta nu fac!”

Şi Gigi a venit acasă, de data aceasta senin, parcă îşi luase o piatră de pe inimă. „Am scăpat de diavol, am scăpat de rău, am sufletul curat, nu mi-am murdărit conştiinţa, pentru că atât mi-a mai rămas”.

– Mă simt uşurat, nu ştiu cum să spun, dar parcă mă simt liber şi fericit, parcă am făcut o faptă bună, am scăpat de Rău!

– Ştiu şi eu Gigi, dacă e bine ce-ai făcut? Te gândeşti la copiii ăştia ce-or să păţească, la tine, că îţi vor pune definitiv eticheta ca-i fost legionar; s-ar putea să-ţi facă cine ştie ce, să te închidă chiar, îţi vor pune fel de fel de curse, de piedici, nu vei mai avea niciun viitor. Dacă acceptai, îţi dădeau înapoi carnetul de partid, aruncau la coş declaraţia aia a lui Titi Dumitrescu, aveam o viaţă liniştită, aveam protecţie. Aşa, te vor mânca toţi. Toţi vor da cu pietre în tine, nimeni nu te va crede, toţi răii vor face front comun împotriva ta, vor pândi, şi cum vor simţi că eşti rănit şi sângerezi, vor sări pe noi. Cum vom plăti datoriile? Cum vom termina casa? Cu ce bani vom ţine copiii în facultate; asta dacă vor putea să mai intre vreodată la facultate. Te-ai gândit la toate astea ?

– M-am gândit. Orice ar fi, eu am o conştiinţă de om, pe care nu o pot schimba cu nimic! Ăsta sunt eu! Dacă acceptam, nu mai eram eu. Îmi pierdeam sufletul, îmi pierdeam identitatea. Ce să fac!

– Bine, asta este! Vom vedea ce va fi şi vom întâmpina răul. Am mai trecut prin necazuri. Ieşim noi la lumină! Poate se vor schimba lucrurile. Ăsta este caracterul tău şi n-ai ce face! Ăsta eşti tu! Dacă acceptai, ar fi însemnat o fractură în sufletul tău. Eu te voi urma oricum, sunt umbra ta, şi vom duce crucea împreună!

În biroul Comandantului Securităţii regiunii Craiova se dădea raportul după încercarea de racolare:

Deşi racolarea fusese îndelung pregătită, dosarul având o vechime de patru ani, pentru ofiţerii de la securitate refuzul colaborării doctorului Georgescu Gheorghe era inexplicabil! „Este recalcitrant! Nu este sănătos la cap! Este o reacţie fără precedent. A fost încolţit ca nimeni altul, şi să refuze? Cum să refuzi cu pistolul în tâmplă? Am făcut totul ca să-l înspăimântăm, i-am transmis prin agenţii noştri că va fi arestat şi închis politic”...

– Da, tovarăşe Comandant, nu a acceptat. A zis că, citez exact: nu e de demnitatea lui să fie informator.

– Bă tovarăşe, dar ăsta e obraznic rău ! Auzi cum ne insultă ! Nu, ăsta este un

– Băi tovarăşe, ca să vezi cum ţineam duşmanul la sân! intervine un ofiţer.

– O să pregătim un tovarăş tânăr de la Iaşi, care a fost şi el exclus din Partid şi reprimit, pentru că s-a dovedit supus, docil, şi îl înlocuim pe acest element reacţionar, hotărăşte comandantul.

– Da, trebuie să-l lichidăm! completează locotenentul Pescaru- care fusese şi el chemat la Craiova să dea raportul.

– Ar trebui loviţi copiii. El este învăţat să suporte privaţiunile şi necazurile, a făcut războiul, provine dintr-o familie săracă, se adresează unul din adjuncţi comandantului de securitate din Turnu Severin.

– Da, tovarăşe, şi ştiţi ce spune: că „puşcăria este de preferat în comparaţie cu frontul”, comentează un alt ofiţer.

– Da, vedeţi ce faceţi cu copiii! Să-l strângem cu uşa şi mai tare şi să-l terminăm! Vezi că băiatul cel mic dă examen la liceu, în clasa a VIII-a. Nu-l primiţi în şcoală, hotărăşte comandantul.

Excluderea din Partid însemna uneori condamnarea la moarte sau cel puţin la o viaţă grea, un dezastru, nu numai pentru cel în cauză dar şi pentru întreaga lui familie, care urma să fie persecutată, i se tăia orice ascensiune, copiii aveau viitorul pecetluit.

Oriunde te duceai, dacă erai elev, student sau salariat, ţi se cerea la cadre „autobiografia”, erai obligat să ţi-o completezi, trebuia să scrii că tatăl tău a fost exclus din partid şi motivul excluderii. Copiilor li se întocmeau de multe ori dosare la securitate şi erau supravegheaţi informativ.

IX-a. Profesorul meu de română, Papadopol, poreclit „Pesi”, era un erudit; avea trei doctorate: în Estetică, Filozofie şi Literatură. Era un bibliofil. Avea cărţi extrem de rare şi de valoroase. Ne-a învăţat să scriem ordonat, să alcătuim un text în pagină. Era foarte pedant. Pe mine mă aprecia, fără să-mi acorde note prea mari, şi îmi vorbea decent. După ce a aflat că tatăl meu a fost exclus din Partid, a început să mă persecute, îmi vorbea urât, dacă făceam vreo greşeală, întârziam sau făceam vreo poznă, mă sancţiona imediat (era şi dirigintele clasei) şi uneori mă dădea afară de la ore. Începusem să-l urăsc pentru asta şi aproape că m-am bucurat când, după ce am intrat în vacanţă, am aflat că l-a ridicat securitatea. Motivul arestării a fost un denunţ că deţine cărţi interzise. I s-a făcut percheziţie şi, în maldărul de cărţi al căror număr, titluri şi conţinut probabil că nici Pesi nu-l cunoştea, au găsit nu ştiu ce carte. După câteva luni a murit în închisoare. Nu m-am mai bucurat. Mi-am reproşat acest sentiment. Atitudinea lui faţă de mine putea să fie doar de circumstanţă, Dumnezeu ştie...

Nu era singurul profesor care îmi făcea asta. Eram foarte bun la Fizică, dar profesorul Mâţuleanu, care fusese şi el închis politic, nu-mi mărea nota peste 7, deşi eram printre cei care câştigam olimpiadele de fizică, cel puţin pe oraş. Nici profesoara de fizică şi chimie, doamna Stănuleţ, nu mă gratula cu note mai mari. Fiul ei era închis politic. Era dispoziţie să nu primesc note mai mari de 7. Probabil că printre colegii mei erau deja unii care dădeau informaţii despre mine.

Nici tatăl meu nu o ducea mai bine. Dacă de la ziarul local „Viitorul” venea un reporter şi făcea vreo fotografie în sala de operaţii, apărea în ziar: „în data de... în Spitalul din Turnu Severin un succes mare..., doctorii X, Y (fără tatăl meu!) care executa operaţia...; şi în fotografie, chipul dr. Georgescu Gh. era înlocuit cu alt cap.

Lucruri de nimic, dar menite să aibă efectul de a te ţine la colţ. Să nu mai îndrăzneşti să ieşi în faţă! Şi dacă reacţionai, în jur ţi se făcea atmosferă: „uite domnule, ăsta e nebun, uite ce reacţii are!”; dacă nu reacţionai, erai ce vroiau ei să fii, nu conta valoarea ta, ci aceea care ţi se dădea.

În vara anului 1958, Cornel, fratele meu, a dat examenul de admitere la liceu: a luat 950. Pe lista admişilor însă nu apare. La începutul lui septembrie s-a dat examen din nou. A luat 1000. Dar pe lista admişilor tot nu apare.

Dorina îl înscrie la ”Şcoala de Meserii”. Dar a mers la şcoală doar două luni, şi nu a mai vrut să se mai ducă.

– Nu mai merg la şcoala asta, nu mă simt bine! Copiii nu sunt de nivelul meu, majoritatea sunt nişte golani, vulgari, lipsiţi de educaţie, răi, agresivi, violenţi chiar, mă insultă pentru că nu sunt ca ei, mă invidiază şi sunt răutăcioşi cu mine. Mă duşmănesc şi fac atmosferă împotriva mea.

– Ce facem, Gigi, cu copilul ăsta, că nu vrea să mai meargă la Şcoala de Meserii?

– Era normal, pentru că aceşti copii nu sunt de acelaşi nivel, condiţie socială, nivel de educaţie şi din aceste motive îl invidiază şi îl duşmănesc. Lasă-l acasă mai bine, pentru că acolo, nefiind în mediul lui, poate face vreo nevroză sau cine ştie, poate chiar mai rău, răspunse Gigi.

– Problema este că dacă mă arestează ăştia, nu ştiu ce o să mâncaţi voi.

– Ce avem? Tratatul ăla de chirurgie, pianul. Altceva ce să vinzi, că puşca mi-au luat-o. Ai tu un inel, dar nu-ţi ajung banii nici pe o lună, răspunde Gigi.

– Să vorbim cu Nelu, zice Dorina, că e director la şcoala din Pârşcoveni, să-l angajeze pe Bogdan, ceva acolo, la şcoală, măcar să-şi câştige el pâinea, şi noi o să vedem ce facem.

– Am să mă duc eu în audienţă la primul secretar al raionului Turnu Severin, Barbu, să-l rog să-l primească la şcoală pe Cornel, zice Gigi.

Dorina l-a luat pe Cornel şi s-a dus acasă la familia Barbu. Locuiau modest, într-un bloc. Sună la uşă şi în prag apare soţia primului secretar. O femeie la locul ei, o gospodină cuminte.

– Aş vrea să mă primiţi să vă spun şi eu o vorbă ca de la mamă la mamă.

– Mânca-l-ar mama de ochios! Cum mă, mamă, cum se poate una ca asta, ce au ăştia cu tine? Ce le-ai făcut?

– A dat examenele pentru intrarea la liceu şi a luat note mari, dar nu apare pe listă. A mers la şcoala de meserii un timp, dar nu se adaptează acolo şi l-am retras.

– Înţeleg doamnă, ce să vă spun, ordine de sus. Am să vă ajut din umbră, cum am să pot.

Dorina i-a mulţumit şi a plecat, cel puţin avea satisfacţia că a fost ascultată şi a găsit înţelegere.

Ajunsă acasă, i-a spus lui Gigi că totuşi mai există oameni buni, dar nu pot să facă mare lucru, pentru că le este teamă.

– Lasă, am să fac cerere la Comitetul Central şi am să revin în Partid. Nu se poate să nu mă înţeleagă!

Gigi a făcut o cerere de reexaminare a dosarului de membru de partid, susţinând că nu a fost legionar.

– Domnule doctor, ştim că fiul dumneavoastră nu a fost primit la liceu. Dacă renunţaţi la revizuirea dosarului şi recunoaşteţi că aţi făcut parte din cuibul Mărăşeşti, fiul dumneavoastră va fi primit la şcoală, dacă nu, vă asigurăm că nici acesta şi nici celălalt fiu nu au nici un viitor. Şi în plus sunteţi în pericol să fiţi şi arestat. Situaţia dumneavoastră este extrem de proastă. S-a înţeles?

– Scrieţi cum vă dictez eu. Daţi-ne acum declaraţie că aţi fost legionar şi vă asigurăm că, copiii vor fi primiţi în şcoli. Sunteţi de acord ?

În dosarul de securitate, într-o Fişe personală elaborată de Securitate în 18 septembrie 1959 se menţionează:

„a fost exclus din PMR de către Organizaţia de bază a spitalului şi este confirmată excluderea de către biroul Comitetului Regional P.M.R.( Craiova).

În urma contestaţiei făcute de către dr. Georgescu Gheorghe la Comisia Controlului de Partid ( la Bucureşti, la Comitetul Central ) de unde se deplasează un instructor care îl anchetează şi îi ia declaraţia scrisă ce se găseşte în dosarul său personal de la partid, în care a relatat:

A fost înscris din anul 1932 în organizaţia legionară şi a făcut parte din cuibul „Mărăşeşti” condus de. . . . . . . . . . (Titi Dumitrescu). . . . . . . . . . . . şi a luat parte la şedinţe şi la manifestări organizate de legionari şi a făcut politică legionară şi recunoaşte că nu a fost sincer faţă de partid.

Activitatea sa legionară este arătată şi în declaraţiile numiţilor. . . . . . . . şi alţii din comuna Fântânele care se găsesc tot în dosarul său personal de la partid.

În prezent este semnalat cu manifestări duşmănoase la adresa regimului popular şi este suspect pentru activităţi de sabotaj în secţia chirurgie unde lucrează.

Trecuseră peste două luni de şcoală şi un vecin, fost militar, domnul Broşteanu, a venit la noi cu o propunere:

– Îl cunosc pe şeful de la MAT (depozitul de vinuri) din Moldova Nouă, domnul Morjan, un om cu influenţă acolo, care ar putea să aranjeze să-l primească pe Cornel la liceu acolo. Îi trebuie o adeverinţă de aici, cum că a frecventat până acum la Liceul Traian şi să-l înscrieţi în continuare acolo.

A obţinut adeverinţa. Directorul liceului, cu toate că putea fi tras la răspundere, a eliberat adeverinţa şi a semnat-o. Şi Cornel a plecat la Moldova Nouă, a stat la internat şi la familia Morjan şi a terminat clasa a VIII-a acolo. În clasa a IX-a a fost primit totuşi, prin transfer, la liceul Traian din Turnu Severin.

Datoriile la casă erau imense faţă de veniturile lor. Se împrumutaseră în dreapta şi în stânga ştiind că pot să plătească din câştigurile cabinetului. Acum, dacă nu mai avea cabinet, Gigi a trebuit să facă câteva chiuretaje ilegal. La Miliţie s-a aflat imediat şi îl pândeau să-l prindă. A scăpat ca prin minune. De asemenea, la spital nu luase bani de la bolnavi, dar acum nu avea ce face. Atât pentru chiuretaje cât şi pentru luare de mită – căci a lua bani de la pacienţi însemna” luare de mită” – pedeapsa era de mulţi ani de închisoare. Gigi risca, aşa cum de altfel riscau toţi medicii din România, deosebirea era însă că el era un proscris politic şi urmărit în permanenţă. Oricând, dacă vroiau, îl puteau prinde şi-l închideau. Dacă nu au făcut-o, aceasta era pentru că mulţi oameni pe care-i operase şi le salvase viaţa îl ocroteau. Chiar şi informatorii din jurul lui, cu excepţia lui Ciocsirescu, încercau să înmoaie tonul notelor informative pe care le dădeau. Gigi era un om pe care lumea îl iubea efectiv, pentru modestia lui, pentru caracterul lui, cu excepţia câtorva răi, pentru că există şi „Răul”, acea răutate patologică pe care unii din semenii noştri o au. Trăiam la limita existenţei, cu frica permanentă în aşteptarea a ceea ce este mai rău.

Ţeapă mergea pe bulevard şi privea pomii plini de zăpadă – era la sfârşitul lunii ianuarie 1959. Până acum reuşise să-i distrugă pe Aurel Popescu, pe Popescu Crivina, pe Georgescu Paul şi-i mai înfrânsese şi pe mulţi alţii. „Iată ce înseamnă să fii inteligent, să lucrezi pe dedesubt. Nu să dai cu măciuca. Nu! Ăsta este un joc al minţii. Îi cauţi adversarului punctul vulnerabil şi-l loveşti acolo. Trebuie însă să creezi mediul, atmosfera, să-ţi discreditezi adversarul şi apoi să-l loveşti mortal. Să fii necruţător! Un bun conducător nu cunoaşte mila, îndurarea. El acţionează în vederea atingerii scopului propus şi nu se abate de la el. Orice oscilaţie, orice ezitare, poate să te coste în atingerea ţintei. Până acum am lucrat perfect. Ce meserie, ce ştiinţă! Ca să ajungi în vârful muntelui poţi să te urci şi cu avionul, nu să faci marşuri ca prostul şi să transpiri. Iei avionul sau telefericul, sau o maşină şi ajungi repede în vârf şi fără efort. Dar cel mai bun vector nu este cel politic ci este ascensiunea prin mijloacele ascunse ale securităţii”

– Noroc tovarăşe! îi răspunde Ţeapă. „Iată respectul oamenilor! Ăia stau acum în închisoare şi primesc câte un blid de mâncare de la un caraliu nenorocit care li se adresează cu: «Mă, banditule, ia de jos blidu şi mănâncă în patru labe! Ia fă, mă, ca ursu! Hai, mă! » Şi poate că-i arde şi o bâtă pe spinare. Asta înseamnă să fii deştept şi să-i priveşti pe toţi de sus. Ce-or fi făcând acum Aurel Popescu şi Popescu Crivina, şi Paul Georgescu? Ei, ce îngâmfaţi eraţi voi! Vă credeaţi deştepţi, atotştiutori, treceau bolnavii pe lângă mine şi se opreau la voi. Ei, acum să staţi la răcoare, fir-aţi ai dracului de nenorociţi! Nu vă mai săturaţi!”

Ajunge la spital. Contravizita se terminase. Doctorul Georgescu era acolo de dimineaţă. Nu fusese nici la masă. Luase doar o felie de pâine cu unt.

„Ha, ha, mănânci din porţia bolnavilor! Şi ăsta este un motiv să-l mai încondeiez niţel.” A mai luat din porţia de medicamente a bolnavilor . L-am denunţat că scrie mai mult decât este necesar bolnavilor în condica de medicamente şi dă la asistente ca să se pună bine cu ele şi să-i acopere ilegalităţile, faptul că ia bani de la bolnavi. „Şi nenorocitu, când au venit ăia de la securitate să-l întrebe, ce le-a răspuns? Că ăia proştii, au tăcut din gură! A răspuns că scrie mai multe medicamente în condică, pentru că şi surorile medicale, dacă au nevoie de un medicament pentru cei din familie, iau de la bolnavi şi aceştia nu ar mai avea doza necesară de medicament. aşa că le scrie mai mult ca să asigure tratamentul corect bolnavilor.

Auzi viclenie la el! Măi, fir-ar al dracului de nenorocit! Ce prost mă crede el! L-au dat afară din Partid şi tot a rămas şef de secţie în locul lui Aurel Popescu, care a fost arestat. Ei, nu! Trebuie să-l torpilez în continuare.”

– Domn doctor, uite că auzii acu, că la secţia de contagioase a fost adus un copil al unui securist, cu difterie în stare gravă, şi că ăia nu ştiu ce să-i facă.

Pavilionul de contagioase era în fundul curţii spitalului Grecescu. Traversează cam o sută de metri prin curte, prin zăpada care se aşternuse din abundenţă. Intră pe uşă. Toată lumea de la contagioase era strânsă în jurul unui copil de 3 ani.

– Să trăiţi, tovarăşe căpitan. Sunt dr. Ţeapă de la chirurgie. Am auzit de cazul copilului dumneavoastră şi am venit în fugă să văd ce este.

– Nu, doctorul Georgescu a spus că nu e cazul să vin, că nu e problema noastră. Dar conştiinţa mea de medic m-a determinat să vin să văd dacă nu pot să dau o mână de ajutor.

– Tovarăşe căpitan, cred că se exagerează, doctorul Georgescu este întotdeauna gata să vină în ajutorul bolnavilor. Este de o conştiinciozitate exagerată chiar, cred că se deformează tendenţios realitatea, pentru a-l compromite pe doctorul Georgescu.

– Nu, tovarăşe căpitan. De când l-au dat afară din partid pentru că a fost legionar, are o atitudine necorespunzătoare faţă de bolnavi. Nu avea o atitudine bună nici înainte, dar acum este exagerat, se comportă chiar duşmănos faţă de bolnavi.

– Soră, du-te şi cheamă-l aici pe doctorul Georgescu, i se adresează dr. Ţeapă unei surori. Sora se întoarce după câteva minute.

– Am vorbit cu domnul doctor Georgescu , i-am spus despre ce este vorba, şi dânsul a zis să-l aducem imediat acolo ca să-i facă traheotomie, că altfel copilul se sufocă şi moare.

– Auziţi, tovarăşe căpitan, spuneţi şi dumneavoastră dacă ăsta e un mod de a răspunde la o solicitare, în loc să vină în fugă, aşa cum am făcut eu?

– Da, are dreptate, aici nu putem face nimic. Haideţi să ducem copilul acolo, să nu mai aşteptăm.

Între timp apare şi doctorul Georgescu şi cere să se aducă imediat copilul în sala de operaţii.

– Ia să vedem. Da. Repede un bisturiu şi o canulă traheală mai mică. Copilul este aproape sufocat.

– Nu, nu mai avem timp, nu vedeţi că se sufocă? Este vânăt deja, răspunde doctorul Georgescu .

– Eu, bineînţeles, răspunde Ţeapă. Aţi mai făcut traheotomie vreodată?

Doctorul Georgescu secţionează cu bisturiul traheea şi bagă repede canula. Copilul începe să-şi revină.

A mai stat lângă copil încă o oră şi jumătate, împreună cu doctorul Ceauşu.

– Părerea mea este că nu scapă. L-au adus târziu şi starea lui generală e foarte gravă. Luaţi-l repede şi băgaţi-i antibiotice ca lumea şi ser antidifteric, numai să răspundă la tratament. Asta e părerea mea, dumneavoastră sunteţi specialistul şi sunteţi mai în măsură să aplicaţi tratamentul care trebuie. Ştiţi cum se întâmplă un necaz, tocmai la cine nu vrei. Dumnezeu ştie !

Ţeapă plecă de la spital îngândurat. Dacă moare copilul, asta-i pune capac doctorului Georgescu. Îi fac o notă informativă de-l ia dracu!

Ţeapă ţopăia de bucurie şi-şi freca palmele. Hai, gata, că eşti al meu !

Iată, tovarăşe locotenent major, am scris-o de acasă, ca să nu mai pierdem vremea. Este vorba de atitudinea doctorului Georgescu faţă de familiile cadrelor M.A.I.. Şi îi povesteşte conţinutul notei informative pe scurt, apoi îi înmânează nota şi ofiţerul o citeşte.

În „Nota informativă”, din 27 ianuarie 1959, dată după excluderea din partid a doctorului Georgescu Gheorghe, dr. Ţeapă, alias agentul Ciocsirescu Vladimir, încearcă să-l îngroape definitiv pe dr. Georgescu Gheorghe pe plan profesional, arătând că are o atitudine duşmănoasă faţă de cadrele de securitate şi manifestări de ură împotriva copiilor acestora:

„În seara zilei de 26 ianuarie 1959, în timp ce-mi terminasem programul şi urma să plec, am auzit că unul din copiii tov. Căpitan. . . . . . . . . (M.A.I.) este bolnav şi că trebuia să i se facă de urgenţă o traheotomie, adică o operaţie (ca să poată respira, pentru că se sufoca). . . . . . . . . i s-a comunicat doctorului Georgescu Gheorghe despre starea copilului şi despre intervenţie.

Dr. Georgescu Gheorghe a fost invitat de către aceşti medici să meargă în secţia de contagioşi şi să vadă copilul, dar acesta a refuzat spunând că să fie adus în secţia chirurgie. În secţia chirurgie s-a pregătit sala de operaţii şi instrumentarul necesar. Între timp am aşteptat să fie adus copilul . . . . . . . . . . în vârstă de 2 ani şi 11 luni, deoarece în secţia de contagioşi i se făceau pregătirile medicale preoperatorii necesare. Aşteptând să fie adus copilul, şi întârziind aproximativ una oră, dr. Georgescu Gheorghe îşi pierduse răbdarea spunând că nu mai stă şi că nu are decât să-l aducă ori noaptea şi să-l cheme de acasă şi că ce dacă este copilul ăluia de la securitate, el nu este obligat să-l aştepte. Totuşi, mai târziu, s-a dus în secţia de contagioşi să-l vadă pe copil.

Copilul a fost adus în sala de operaţii în stare gravă, se sufoca şi operaţia trebuia făcută de urgenţă. S-a început operaţia – operator principal doctorul Georgescu Gheorghe, ajutat de doctorul Ţeapă Mihai şi de surori.

Doctorul Ţeapă Mihai a atras atenţia doctorului Georgescu Gheorghe, că operaţia trebuie făcută foarte rapid fiindcă copilul se asfixiază şi să i se facă anestezia aşa cum cere tehnica modernă. Doctorul Georgescu Gheorghe, necunoscând sau nevoind, nu a făcut anestezia, operând direct, motivând că este grăbit de situaţia copilului.

După aceea, fie că nu ştia, fie că s-a zăpăcit, în loc să deschidă traheea, introdusese canula în glanda tiroidă în mod greşit. În acest timp copilul s-a asfixiat şi nu a mai respirat, iar inima abia mai bătea.

Doctorul Georgescu Gheorghe, văzând această stare, a spus că a murit copilul şi că nu mai are ce să-i facă, totuşi, la intervenţia categorică a doctorului Ţeapă Mihai (alias Ciocsirescu), care i-a arătat unde este traheea şi unde să taie,

Imediat, doctorul Ţeapă a început respiraţia artificială şi după aproximativ ¾ ore, copilul a fost readus la viaţă, cu respiraţia şi bătăile cordului normale.

După aceasta, doctorii . . . . . . . . . . au aplicat tratamentul medical corespunzător.

Doctorul Georgescu Gheorghe a plecat acasă – înainte de plecare trecând doar să-l mai vadă.

Tratamentul aplicat de către doctorul Ţeapă Mihai şi colectivul. . . . . . . . . . . . a fost corect şi la punct cu toate cunoştinţele moderne şi cu posibilităţile avute.

În dimineaţa zilei următoare, copilului i-a fost din nou rău, deoarece i se astupase canula, dar după curăţirea ei şi-a reluat respiraţia. Copilului, cât a fost bolnav, i s-a dat absolut toată atenţia şi îngrijirea din partea medicilor din secţia de contagioase.

Miercuri, 28 ianuarie 1959, s-a pus problema să fie adus un bronholog din Craiova, în persoana dr. . . . . . . . . . . . . . Seara, la ora 1900, când acesta a venit cu sora de la spitalul său (care-l ajuta), a şi trecut la treabă, ca prin bronhoscopie să reuşească să detecteze şi să extragă falsele membrane formate pe arborele respirator. Acest medic, deşi venise de pe drum, a stat toată noaptea şi a îngrijit copilul, dar, din discuţiile avute cu medicii secţiei de contagioase ne-am dat seama că starea copilului se agrava, că era o formă gravă, foarte toxică de difterie şi că speranţele erau foarte, foarte reduse.

Au fost consultaţi toţi medicii cu înaltă calificare din oraş, dar aceştia nu au adus nimic nou faţă de tratamentul ce fusese aplicat şi care fusese corect.

Până la internarea copilului în spital s-au făcut greşeli şi din partea familiei, dar mai ales din partea celor care l-au consultat la policlinica de copii sau la spitalul de copii, deoarece au luat lucrurile prea uşor, crezând şi hotărând că este o simplă amigdalită acută, când ar fi trebuit să se gândească mai bine la difterie şi să ceară un examen de laborator, adică un examen numit exudat faringian, care în astfel de cazuri este concludent. Aceste greşeli au făcut să se întârzie 5-6 zile până să se aplice tratamentul specific, cu ser antidifteric.

Cel care a descoperit şi a precizat boala a fost dr. . . . . . . . . , atunci când a fost consultat. Dar era prea târziu.

Mai este de precizat că doctorul Georgescu Gheorghe, nici a doua zi după operaţie, când era obligat să treacă să urmărească copilul, nu a făcut-o decât cu mare greutate, şi atunci a fost chemat insistent. Au fost medici care nu au precupeţit nimic pentru a veni în ajutorul copilului, care, prin boala lui, prin suferinţa şi chinurile lui a impresionat pe orice om de omenie. Au fost medici care, deşi aveau copii mici acasă au venit şi au stat lângă bolnav, ajutându-l şi tratându-l. Aceştia au fost dr. Ţeapă şi dr. . . . . , precum şi surorile care au stat în mod continuu.

Cu tot ajutorul dat, cu tot tratamentul competent şi corect aplicat, boala a fost mai puternică şi a învins.”

– Da, tovarăşe locotenent major, dacă faţă de dumneavoastră, cadrele M.A.I. procedează aşa, vă daţi seama ce face cu muncitorii, sau cu ăia care nu-i dau bani. Nu, tovarăşe locotenent major. Ăsta trebuie închis, să scăpăm de acest şarpe! Este vorba de o clică formată din elemente duşmănoase faţă de orânduirea noastră socialistă, care trebuie stârpită din rădăcini, tovarăşe locotenent major!

„Se va urmări în continuare activitatea doctorului Georgescu Gheorghe, fost legionar, manifestările şi legăturile sale.

Măsuri: Nota în copie va fi înaintată la regiunea M.A.I. Craiova. Se va urmări felul cum se desfăşoară judecarea lui Aurel Popescu Joi 11 decembrie 1958.

Observaţiile şefului de Raion: Să se raporteze conducerii regiunii şi să se organizeze neprezentarea avocatului de la Bucureşti (care ar f trebuit să-l apere la proces pe doctorul Aurel Popescu) găsindu-se motive plauzibile, în felul acesta să se accepte un avocat din Turnu Severin sau din Craiova cu mai puţină influenţă, şi care să fie influenţat de organele locale.

- Să se facă o notă explicativă pentru tovarăşul prim Secretar al Comitetului P.C.R.

- Să se analizeze obţinerea documentelor oficiale referitor la aceste cazuri.

Se atrage atenţia locotenentului major. . . . . . . . . . că manifestă superficialitate în studierea materialelor, precizarea celor mai esenţiale sarcini pentru agent şi măsurile care trebuie să le aplice organul nostru.

Aşa după cum îşi planificase Ţeapă acţiunile, trebuia să compromită „clica de afacerişti” nu numai politic ci şi profesional, deoarece, chiar dacă nu va reuşi să-i distrugă politic, va reuşi să-i nimicească din punct de vedere profesional.„Trebuie adunate toate cazurile de eşecuri profesionale, bolnavi care au murit în spital, chiar luaţi din urmă, cazurile care pot fi încadrate în «acţiuni duşmănoase». Trebuie să construiască «cazuri»”.

Într-o sâmbătă, pe 11 iunie 1959, dr. Georgescu Gh. era de gardă la spital.

A trecut prin saloane să viziteze bolnavii, a verificat mâncarea, medicaţia, starea bolnavilor, şi s-a dus în sala de tratamente să discute cu asistentele de servici. Era ora 20oo când s-a auzit gălăgie pe culoar, uşi trântite, voci agitate.

În sala mică de tratamente, intră accidentatul, un tânăr de vreo 30 de ani, în haine de lucru, cu un bandaj în jurul gâtului şi însoţit de alţi doi muncitori.

– Doamnă, noi suntem muncitori la S.M.T. Şimian, eu sunt dulgher, şi acu după masă, m-am apucat să răsucesc o sârmă – ca să o întind să ţină o schelă. Am băgat o scoabă între două sârme şi am răsucit-o. Sârmele s-au întins şi s-au armat şi mi-a scăpat scoaba din mână.

– Ştiţi ce este o scoabă? întreabă unul din muncitori. E o bară din fier cam de 30 de cm., groasă cam de 2 cm., cu capetele ascuţite şi îndoite în acelaşi sens. Cu ea se prind grinzile de lemn. Capătul ascuţit, ştiţi cum e îndoit şi ascuţit, i-a intrat în gât. I-a curs mult sânge.

– L-am dus, l-a pansat acolo şi ne-a trimis aici. Am venit cu un atelier mobil, nu am mai chemat salvarea.

– Vedeţi, domnu doctor, că nu e mare lucru. Ce, e o înţepătură! zice bolnavul.

Dr. Georgescu examinează pacientul. Era o plagă de 1-2 cm. pe faţa anterioară a gâtului, din care se scurgea sânge în cantitate mică. În jur, ţesuturile tumefiate, şi un hematom mare prezent. Bolnavul era în stare de şoc compensat, palid, agitat, cu puls slab dar rapid, semn că pierduse destul de mult sânge.

La palpare, simte un tril caracteristic pentru un anevrism al arterei carotide, sau poate chiar o comunicare între carotidă şi jugulară.

– Am văzut, ai o fractură de maxilar, dar nu asta e problema. La gât să vedem ce este. Poţi să respiri bine?

– Păi da, că s-a scurs sânge înăuntru, ai un hematom, şi împinge traheea şi laringele.

– Lasă că vedem noi. Să te faci întâi bine, şi pe urmă se rezolvă şi maxilarul. Soră, pune-i o agrafă să închidem plaga; şi pune-i un pansament puţin mai strâns, să-i facă compresiune. Îi dai nişte calmante şi hemostatice. Duceţi-l la pat, şi să-l ţinem sub observaţie până mâine, să ne mai gândim. Eu sunt de gardă, şi o să mai trec pe la patul lui să văd cum se simte. Dacă dă semne de sufocare sau de hemoragie, îl deschidem repede.

– Măi fetelor, supravegheaţi-l pe ăsta, să nu apară vreo complicaţie şi să mă chemaţi repede dacă e ceva. Cred că trebuie să-l deschidem dimineaţă, când avem alte condiţii, oxigen, sânge şi personal şi să ne mai gândim până atunci. Nu este uşor să intri aici, în zona asta.

În timpul nopţii, dr. Georgescu a mai trecut de câteva ori pe la patul bolnavului. Acesta era liniştit, după ce i se administraseră hemostatice, un sedativ şi dilauden pentru durere.

Dimineaţa, apare şi felcerul Cârciumaru. Dr. Georgescu îl găsise pe felcerul Cârciumaru în spital de când venise în Turnu Severin. Avea o locuinţă în spital şi participase mâna a două la un număr mare de operaţii. Se orienta în plagă mai bine decât mulţi medici.

– Mă, eu cred că este atinsă carotida, dacă nu chiar şi jugulara. Hai să-l mai vedem o dată.

Bolnavul era în pat şi respira greu. Gâtul se umflase şi mai mult din cauza hematomului. Se adunaseră cu toţii în jurul bolnavului.

– Vedeţi, eu am zis de aseară că sunt atinse vasele mari. Puneţi mâna şi voi: se simte un tril ritmic, ceea ce înseamnă că este un anevrism în care sângele pompat face un vârtej. Acum se simte mai puţin, din cauza hematomului.

– Domn doctor, dacă erau atinse vasele mari, nu trăia până acum! zice Cârciumaru.

– Dragă, replică dr. Georgescu, vasele mari sunt într-o teacă, şi poate să o ţină aşa, scapă sânge, dar puţin. Dar, oricum, el a pierdut mult sânge, ca dovadă tegumentele lui palide, şi de altfel a spus şi el că a avut hemoragie mare.

– Ei, omul exagerează, o fi curs puţin şi el a crezut că a curs un lighean.

– Şi trilul, respectiv anevrismul, putea să apară de la lovitură, lovitura a fost foarte puternică, i-a rupt şi mandibula, este posibil, mai vedem! Probabil că scoaba l-a lovit cu umărul în mandibulă, cu capătul opus care a venit prin răsucire. Cele două vârfuri sunt îndoite în acelaşi sens. Deci un vârf al scoabei a intrat în gât şi partea opusă, cu umărul îndoiturii l-a lovit în mandibulă.

Sala de operaţii era pregătită cu tot ce era necesar; sânge şi oxigen. Între timp veniseră şi alţi medici.

– Adu-l la sală, spune dr. Georgescu; hai Cârciumarule, spălarea, şi hai să vedem ce facem, că nu cred că scapă. Hai, mai spălaţi-vă încă unul din voi !

Bolnavul vine pe picioare în sala de operaţii, este întins pe masă şi examinat din nou.

– Mă, eu am mai văzut de-astea pe front, împuşcat în gât, pare că e bine, dar nu e bine. Aici e şi carotida şi jugulara, şi eu cred că sunt atinse. N-aveau cum să scape!

– Nu se poate domn doctor, murea imediat! vine în replică o altă asistentă.

– Nu mă, că sunt prinse într-o fascie, cum am mai spus, şi dacă sunt rănite amândouă, pot să comunice între ele. Că de-aia nu pierde sânge în afară. Dar uite că e

palid şi ameţit, că nu i se irigă suficient creierul. A pierdut sânge mult la început, şi apoi a scăzut tensiunea şi nu mai are hemoragie. Se poate să fi făcut o fistulă între carotidă şi jugulară...

– Mă, eu te cunosc pe tine bine, dar ascultă-mă pe mine, că aici e aşa cum spun eu, şi şansele sunt minime sau deloc. De-asta nici nu am intrat aseară şi l-am lăsat, şi poate că acum e bine să nu ne băgăm, dar are fenomene de sufocare. Nu putem nici să-l trimitem în altă parte !

– Ce scriem în condica de operaţii, domn doctor, la diagnostic preoperator? întreabă o soră medicală.

– Trece plagă cu anevrism vascular dreapta. Să lăsăm aşa. Bagă-i oxigen şi sânge. Îi facem anestezie prin infiltraţie plan cu plan.

– Ei, cum să facem, nu vezi care e starea bolnavului? Dacă vârful a venit de sus în jos, înseamnă că deşi a intrat aici, la trei degete deasupra claviculei, pe partea dreaptă a gâtului, pentru că el este dreptaci, s-a dus în jos până la claviculă.

– Şi înseamnă, Cârciumarule, că a înţepat vasele puţin mai jos, poate la un deget deasupra claviculei. Este un caz rar. S-ar putea să fie greu accesul.

– Domn doctor, şi cum de-a venit pe picioare? întreabă un medic care de abia intrase pe uşe şi nu asistase la discuţiile de până atunci.

– Măi, lovitura a fost puternică, să ştii, şi se putea ca vârful să fi intrat între arteră şi venă, şi să le fi ţinut teaca asta strâns şi nu a pierdut mult sânge.

– Poate, continuă Cârciumaru, a intrat în plămân, aici, în vârful plămânului, în domul pulmonar,

– Dar poate că hematomul presezează pe trahee şi laringe şi chiar în mediastin.

– Asta e sigur! Hai să ne grăbim, mai vedem noi. Ei, şi ştiţi cum zic eu: „văzând şi făcând”. Întoarce capul băiatului către stânga, aşa – ia şterge bine cu iod mai mult... Anestezie, hai, seringa cu novocaină!... Şterge şi aici cu iod, Cârciumarule, aşează câmpu, dă-mi nişte raci. Pune şliţul ăsta al cearceafului ca lumea.

– Păi, sigur, o să vezi că va trebui să intrăm şi sub claviculă. Trebuie să facem o incizie largă de tot ca să avem acces în plagă şi vizibilitate suficientă. Să prelungim marginile plăgii.

- Bisturiu ! şi dr. Georgescu secţionează pielea pe o lungime de peste 10 cm., realizând un lambou mare.

– Trage, continuă el, cu depărtătoarele, bagă pensă, hai prinde-o. Aţă, leagă, lasă pensa acolo. Hai ridică muşchiul, foarfecă, depărtătoare, câmpuri.

– Hai, ţine hai, mai jos, prinde-o pe asta, pense, leagă, hai mai repede că pierde prea mult sânge !

– Măi, fii cuminte, îl consolează dr. Georgescu... Apoi, celorlalţi: O să secţionăm şi muşchiul sternocleidomastoidian, că nu avem vizibilitate suficientă în plagă. Pensă, ţine depărtătoarele, desfă mă, bine! Vezi ce hematom are, planurile toate sunt infiltrate cu sânge şi cheaguri. Aşa, dă pense aici, să disecăm, să punem în evidenţă pachetul vasculo-nervos al gâtului. Trebuie disecat încet cu foarfeca şi separate vasele.

- Dă-mi bisturiul şi adu o canulă traheală repede. Facem traheotomie ! Pense,

dă-mi nişte pense Pean! Aşa, staţi să lărgesc cu pense orificiul traheii şi bagă tu canula.

– Aşa e bine, domn doctor, hai că respiră mai bine, s-a liniştit! intervine medicul care a intrat să ajute.

– Dă-mi pensa, să desfac aici planurile, aşa. Mă, dar plaga e mai jos, a intrat a dracului scoabă până sub claviculă. Merge greu, stai să desfacem pensa şi să lărgim să avem vizibilitate. Hai să încercăm să denudăm carotida, să izolăm vasele.

În timpul manevrelor de disecţie a pachetului vascular, plaga este inundată de sânge venos, se tamponează plaga şi se comprimă spre planurile profunde.

– Fii atent, Cârciumarule, fii pregătit cu comprese şi o pensă, foarfecă, să disecăm, să nu atingem vreun vas.

Repetă manevra de mai multe ori şi apare carotida, apoi ajunge la jugulară. Introduce foarfeca boantă cu braţele închise pe traiectul plăgii şi când o deschide, sângele ţâşneşte .

Din plagă ţâşneşte cu putere sânge arterial în jet şi-l umple de sus până jos cu sânge.

– Pune repede tamponul şi dă repede o pensă, hai că am prins capătul de sus al jugularei. Măi, ce situaţie, capătul celălalt e mult mai jos sub claviculă şi lipseşte substanţă din ea.

Încearcă să o prindă cu pensa în timp ce pune o compresă şi apasă carotida cu degetul, dar în acest moment se aude un gâlgâit ca şi cum ar fi fost supt aer, şi bolnavul moare.

– Repede, să încercăm să-l resuscităm ! zice Cârciumaru şi îl apasă cu palmele pe piept.

– Degeaba. Este o embolie gazoasă, nu-şi mai revine. Gata, asta a fost! Păcat de el! Băiat tânăr!

Nu a trecut nici o oră şi au şivenit: procuratura, miliţia şi încă două persoane în civil de la Securitate.

– Cum, tovarăşe, vine omu pe picioare şi pleacă între scânduri? Asta nu este posibil!

Sunt luaţi la întrebări cei care au luat parte la operaţie, şi personalul care a primit seara bolnavul. Se face anchetă şi la locul de muncă al decedatului, se iau declaraţii.

Este anunţat şi Comandantul Securităţii, care, la rândul lui, îl informează pe Primul Secretar al Raionului.

– Alo, tovarăşu Prim, aţi fost informat de ce s-a întâmplat la spital la Chirurgie?

– Păi, doctorul ăla, Georgescu Gh. a omorât un muncitor care venise accidentat.

– Păi, omu a venit pe picioare, cu o înţepătură în gât de la o schijă, accident de

muncă, şi l-a ţinut de aseară până acum, fără să intervină, şi dimineaţă, când l-a deschis şi a încercat să oprească hemoragia, i-a tăiat vasele mari ale gâtului şi omu a murit pe loc. Trebuie să-l arestăm imediat !

– Tovarăşe Comandant, eu ştiu că doctoru ăsta o avea el defecte, dar e un bun chirurg. Eu nu sunt convins că lucrurile stau aşa. Propun să tragem concluziile după ce se va efectua autopsia.

– Din informaţiile noastre, primite de la medicii care au participat sau au asistat

în sală, rezultă că dr. Georgescu Gh. se face responsabil de moartea muncitorului.

Directorul spitalului, împreună cu medicul şef al oraşului Turnu Severin, se înfiinţează la Secţia de Chirurgie.

– Ce-ai făcut, doctore Georgescu? Numai prostii faci, şi ne creezi necazuri şi complicaţii, i se adresează Directorul.

– Dacă eşti incompetent, doctore, e bine să te retragi, pentru că după cum se vede, eşti depăşit complet de situaţie, intervine şi medicul şef oraş.

– Pe cazurile de mortalitate, răspunde directorul, pe care le ai în secţie, şi acest caz, care a pus capac la toate isprăvile. Ai dat dovadă de superficialitate, ai tratat cu uşurinţă cazul.

– Oricum, va trebui să înaintăm un referat, care în nici un caz nu îţi va fi favorabil, îi răspunde directorul spitalului.

– Omul ăsta nu avea nici o şansă, deşi părea că nu este rănit grav, răspunde dr. Georgescu.

A doua zi, luni dimineaţă, se efectuează autopsia. Din actul medico-legal, după autopsie, se reţine:

„După ridicarea lamboului, în plagă se remarcă sufuziuni sanguine care se întind la nivelul gâtului lateral dreapta şi anterior precum şi la nivelul toracelui anterior.

În plagă se găseşte pachetul vascular respectiv, cu jugulara internă şi carotida primitivă izolate. Vena jugulară internă prezintă pe faţa internă o lipsă de substanţă apreciabilă la nivelul apropierii ei cu vena subclaviculară.

Artera carotidă primitivă prezintă o plagă completă pe faţa anterioară, la acelaşi nivel, pe o întindere de circa 2 cm. Ambele vase sunt goale de sânge şi nu se constată ligatura lor. Traheea incizată operator în scopul unei traheotomii de necesitate, fără canulă.

După ridicarea plastronului sternal, se constată sufuziuni sanguine abundente la nivelul gâtului, toracelui superior şi mediastinului superior.

Cavitatea pleurală goală şi curată. Plămânii intacţi. Inima este de volum obişnuit; în inimă se găsesc 2-3 cheaguri mici, fără sânge lichid, semn că a aspirat aer.

Ficatul cu vase lipsite de sânge, rinichii la fel, semn că a pierdut foarte mult sânge.

Moartea a fost violentă, datorată hemoragiei interne şi externe prin leziunea pachetului vascular latero-cervical drept, leziuni care s-au complicat în timpul actului operator prin embolie gazoasă şi suprimarea funcţiilor vitale.

După autopsia la care au asistat mai multe persoane oficiale, de la miliţie, securitate, directorul spitalului şi medicul şef oraş, precum şi de la Comitetul de partid, aceştia s-au retras într-o sală pentru a dezbate problema.

Doctorului Georgescu Gh. i s-a interzis să participe la autopsie şi bineînţeles că nici membrii familiei decedatului nu au avut acces în sală.

– Şi acest lucru trebuie dovedit. Aştept referatul dumneavoastră, procesul verbal de autopsie. Actul medico-legal, declaraţiile martorilor şi alte probe, dacă vor apare, din partea Miliţiei, şi a Securităţii.

– Aştept, concluzionează procurorul, şi pe baza lor, îl vom acuza. În primul rând, tovarăşe Director, vă rog să efectuaţi ancheta dumneavoastră, pe linie profesională.

– Da, tovarăşe Procuror, vă vom înainta un Referat din partea spitalului, răspunde Directorul.

– Ce-ai avut în cap, măi omule, să-l ţii până dimineaţa, îl întreabă directorul spitalului .

– Dar trilul şi hematomul mare nu se explicau decât dacă plaga era profundă şi fuseseră atinse vasele mari, continuă directorul. Trebuia să intri, să-l deschizi imediat, intervine şi medicul şef oraş.

– Am prins plaga cu o agrafă şi am aşteptat să văd ce se mai întâmplă.

– Eu nu înţeleg cum de a stat atâtea ore şi că a venit pe picioarele lui în sala de operaţii. Înseamnă că i-ai secţionat vasele mari în timpul operaţiei şi atunci s-a produs hemoragia.

– În primul rând că eu nu sunt un prost. Pachetul l-am disecat nu cu bisturiul ci cu o foarfecă boantă, pe care o introduceam închisă şi o deschideam să desfac planurile, iar în pachet nu am mai intrat nici cu foarfeca, ci cu o pensă Pean, cu care făceam aceleaşi manevre pentru denudarea arterei şi venei din teacă.

– Ei, pe dracu! Da ce-aş fi avut eu cu băiatu ăla? Numai de crimă n-am fost acuzat!

– Tovarăşii consideră că în timpul operaţiei au fost secţionate vasele. Şi noi vom merge tot pe varianta asta.

– Este o prostie ! Cele două vase au fost secţionate la acelaşi nivel. Vârful scoabei a intrat între ele. Sângele venea prin arteră şi se întorcea prin venă, între ele fiind comunicare, iar o parte din sânge se ducea în sus şi mai iriga un pic creierul, iar altă parte s-a dus în ţesuturi şi a provocat hematomul, care până dimineaţă a crescut, a intrat şi în torace în mediastin şi a presat pe inimă şi pe plămâni şi i-a dat fenomene de sufocare.

Din momentul când l-a lovit scoaba a fost condamnat la moarte. Nu avea nicio scăpare, oriunde s-ar fi dus, pentru că, chiar dacă s-ar fi ştiut de la început ce are, s-ar fi pus un diagnostic preoperator perfect şi s-ar fi intrat simultan şi pe sub claviculă, unde a fugit capătul jugularei, şi pe deasupra claviculei, tot nu se puteau sincroniza manevrele de prindere a carotidei, a capătului de sus a jugularei şi a capătului de jos a jugularei ca să nu tragă pe ea aer şi să facă o embolie.

Aşa că băiatul ăsta a avut ghinion, atât i-a fost dat să trăiască, a fost condamnat precum Titanicul când a lovit gheţarul. Nimănui nu-i trecea prin cap că mai are de trăit puţin şi că orele îi sunt numărate.

– Ei, hai că venişi cu teoria destinului, pe care ştiu că o agiţi, şi care nu este deloc marxistă, ba chiar este reacţionară !

– Dacă îl deschideai de seara, nu se făcea hematomul atât de mare, se lucra mai uşor şi disecţia vaselor era mai uşoară, pentru că aveai vizibilitate. Aşa, din cauza hematomului n-ai avut vizibilitate şi vasele au fost secţionate intraoperator. Tot din cauza hematomului a fost secţionat capătul jugularei sub claviculă.

– În primul rând că jugulara a fost tensionată datorită rotaţiei capului în direcţia opusă, adică spre stânga, ca să am câmpul operator liber. Iar secţionarea vaselor nu era posibilă cu pensa.

– La autopsie s-a văzut că artera a fost secţionată pe lung, cu marginile franjurate, deci nu cu bisturiul, iar vena era secţionată complet şi cu lipsă de substanţă. Hai, că eram eu tâmpit şi apucam vena cu pensa, o rupeam eu, şi după asta secţionam cu pensa şi artera? Păi domnule, astea sunt vase mari, cu pereţi groşi, nu se rup cu una cu două. Hai să facem un experiment pe cadavru sau pe un animal viu, un câine de exemplu, să vedem: se susţine ipoteza dumneavoastră?

– Nu avem ce să mai discutăm. Am primit ordin de la partid să-ţi facem referat, acesta va fi înaintat şi discutat la Procuratură cu organele de Miliţie şi de Securitate, deoarece cred că ştii că eşti în vizorul lor.

– Tovarăşe doctor, intervine şi Medicul Şef oraş, care vorbise mai puţin şi mai mult aproba dând din cap, fiind mai tânăr. Punctul nostru de vedere credem că este corect, vă faceţi vinovat de neglijenţă, superficialitate şi culpă medicală !

Ancheta a continuat şi în lunile următoare. Organele de securitate au chemat şi anchetat persoanele care au fost în sala de operaţii, surorile de serviciu de la sala de pansamente, sora care a dat transfuzia, care a administrat medicaţia, dar de la care nu au putut obţine nici un fel de informaţii în plus. Deasemeni, prin agenţii din spital, au cules date asupra cazului.

În subsolul Notei informative, ofiţerul operativ transmite sarcini agenţilor:

„Este cunoscut cu manifestări duşmănoase şi a fost propus pentru arestare, a fost dat şi la buletinul zilnic din 17 VII 1959.

Se trimite Dosarul la M.A.I. Craiova, cu propunere de arestare a dr. Georgescu Gh. şi apoi se vor strânge probe în legătură cu acest caz şi alte cazuri de mortalitate pe care le-a mai avut înainte şi va fi deferit justiţiei.”

Întreg dosarul a fost trimis la Medicul legist la Craiova şi la Securitate, de unde a revenit la Turnu Severin şi a fost trimis la Procuratură.

Dosarul este însoţit de Referatul întocmit de Directorul spitalului şi Medicul Şef al oraşului Turnu Severin. Acest referat îl acuză grav pe dr. Georgescu Gh. de: „neglijenţă, pentru că a greşit data externării (în loc de 12 iulie a trecut 13 iulie),

În Nota .Informativă cu data de 18 VII 1959, a agentului Ciocsirescu Vladimir, se pot citi următoarele:

„... a trecut în condica de «operaţii mici» o intervenţie de amploare, de asemeni trebuia intervenit chirurgical încă de la sosire, sâmbătă, pe 11 iulie seara. L-a considerat un caz uşor – plagă contuză latero-cervicală dreapta – diagnostic care nu corespunde cu diagnosticul postoperator, şi din foaia de observaţii, plagă înţepată în regiunea latero-cervicală dreapta, cu secţionarea arterei carotide şi a jugularei interne.

Neconcordanţa de diagnostic de la intrarea în spital arată superficialitate în muncă. În plus, diagnosticul este neclar: plaga înţepată nu poate secţiona două vase mari.”

Din actul medico-legal (anexa 7) rezultă că: „... plaga completă pe carotida primitivă, la autopsie avea cca. 2 cm. lungime. Or, cu asemenea plagă nu credem că accidentatul ar fi putut sta din 11 iulie până în ziua operaţiei. O asemenea plagă avea ca urmare o exsanguinare masivă şi rapidă, care, în nici un caz nu putea dura mai mult de câteva minute.” şi: „Conchidem că s-a procedat superficial, sumar, fără discernământ şi, probabil că în afară de acestea, accidentatul a murit din cauza deschiderii carotidei în timpul operaţiei.”

Referatul a fost semnat de Medicul Şef Oraş Turnu Severin şi de Medicul Director al spitalului.

Acest referat a fost înaintat Comitetului Raional Turnu Severin, Procuraturii, organelor de Miliţie şi Securitate. Acuzaţia este fără echivoc şi îl lipseşte pe dr. Georgescu Gh. de orice apărare, urmând să fie arestat şi condamnat probabil la moarte, pentru sabotaj.

Şi reclamaţia trimisă la Securitate de la conducerea S.M.T. Şimian şi de la familia accidentatului, precum şi notele informative, susţin acuzaţiile împotriva lui Georgescu Gh.

În casa conspirativă, la întâlnirile lui Ţeapă cu ofiţerul Pescaru, se discută despre “clica de afacerişti”, despre “duşmanii poporului”, despre “activitatea contrarevoluţionară şi de sabotare a activităţii spitalului” a dr. Georgescu Gh.

– Ei, ne ajutăm reciproc... Dar ce facem tovarăşe căpitan? Nu-l terminăm odată pe nenorocitu ăsta, întreabă Ţeapă.

– Cum să nu tovarăşe, ancheta este pusă în mişcare şi organele de anchetă sunt sesizate. Luăm acum declaraţii de la doi martori şi în plus, treaba asta cu dr. Popescu Crivina şi cu fiica sa ne arată reaua credinţă a dr. Georgescu Gh.

– Dar staţi, tovarăşe doctor, lămuriţi-mă şi pe mine, pentru că chestia asta va atârna greu în dosarul de condamnare a lui Georgescu Gh. Ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat, pentru că e un lucru foarte grav.

– Da, tovarăşe: deci, un paznic miliţian de la Penitenciar, l-a adus pe dr. Popescu Crivina care este condamnat şi depus la Penitenciarul din Turnu Severin. Aşa, l-a adus la spital la secţia de chirurgie pentru că a făcut o infecţie la mână, la antebraţ.

– Da, am auzit şi noi că dr. Georgescu Gh. a anunţat prin telefon familia să vină să-l vadă, că am interceptat noi convorbirea.

– Este fata lui Crivina şi este prietenă şi probabil urmează să se căsătorească cu băiatul legionarului ăstuia, Stoianov, care este închis politic.

– Şi dr. Georgescu Gh. i-a dat un halat şi o bonetă pe cap, şi a trimis-o în sala de pansamente să-şi facă semne şi să-şi şoptească cine ştie ce cu taică-su, dr. Crivina deţinutul.

– Ei bine, în acest timp, escrocul ăsta de Georgescu, l-a ţinut de vorbă, l-a tras la geam pe miliţian şi ăla fraier dar, mă rog, de unde să-i treacă omului prin cap aşa urzeală, astfel că ăştia doi tată şi fiică au putut să comunice. Ca să vedeţi de ce e în stare acest vulpoi nenorocit.

– Da, este clar că este un infractor de o abilitate cum nu am mai întâlnit.

– Da, şi nu s-a mulţumit cu atât. L-a chemat în continuare pe deţinutul ăsta la pansamente şi de fiecare dată a venit şi fata asta, Mariana.

– Este foarte bine că ne-aţi sesizat povestea asta, deşi noi aflasem deja, dar amănuntele nu le ştiam, doar ce am auzit prin telefonul interceptat.

– Eu îmi făceam de lucru cu nişte fişe şi am auzit discuţia dintre cei doi. Printre altele, i-a comunicat că contabilul spitalului va ieşi peste trei zile din puşcărie şi că urmează să le transmită prin acesta mai multe informaţii. Vedeţi, că tot eu am propus supravegherea tuturor telefoanelor din spital, inclusiv a telefonului public şi cenzurarea tuturor scrisorilor depuse în cutia poştală de la poarta spitalului. şi am avut dreptate!

Îl vom băga în Tribunalul Militar şi vom cere sentinţa cu condamnarea la moarte pentru activitate contrarevoluţionară şi sabotarea spitalului. În cazul ăsta, nu-l scapă nici dracu de la moarte !

– Probabil, dar oricum, nu scapă! Tovarăşe doctor Ţeapă, avem rugămintea să vă ocupaţi mai mult de problema asta sionistă. Ne-aţi dat informaţii despre dr. Rosenblat Arthur, care a făcut facultatea în Italia şi are relaţii acolo. Acesta este lucrat în acţiune informativă. Iată, aceasta este Nota dumneavoastră informativă din 19 mai 1959, semnată, fireşte, Ciocsirescu Vladimir. „dr. A. Rosenblat doreşte să plece în Israel şi a făcut cerere de paşaport”. Îl lăsăm să mai aştepte, nu? De asemeni ne sunt de folos şi informaţiile din aceiaşi notă despre doctoriţa asta, Raevschi Nora, care este rusoaică, pare-se evreică, venită înainte de război şi care s-a strecurat în Partid şi este cunoscută ca element duşmănos şi probabil o s-o arestăm în curând.

Ne interesează şi alţi sionişti: şi pe ăştia îi urmărim pentru depozite de aur şi îi vom aresta ca şi pe Pârvulescu, care este tot evreu, dar şi-a schimbat numele, şi ceilalţi. Aşa că vă ocupaţi şi de ei. De dânşii se ocupă şi alţi tovarăşi (persoane din grupa a II-a operativă). Ne-au folosit mult informaţiile alea cu condamnarea dr. P. Georgescu, cu contabilul spitalului şi ceilalţi arestaţi, acum este binevenită informaţia asta cu vizita la spital a fiicei dr. Popescu Crivina.

– Da, tovarăşe căpitan, este incredibil tupeul acestui dr. Georgescu Gh. ! V-am dat nota aceea în care am descris scena în care a anunţat familia ca să vină să-l vadă pe deţinut la spital şi a acoperit-o pe fiica acestuia ca să comunice şi să-i transmită cine ştie ce secrete.

– Am să mă cer la raport mâine la tovarăşul comandant , să vedem dânsul ce zice şi ce măsuri să luăm. Ar trebui să-l arestăm imediat pentru asta.

– Tovarăşe Comandant, am de raportat o infracţiune a subiectului nostru, dr. Georgescu Gh. Şi-i povesteşte toată tărăşenia.

– Şi unde vezi dumneata infracţiunea şi motivul de arestare? Pune-o la dosar şi mai adună probe.

Şi în gând, comandantul îşi spune: „Mă, dar ai dracului mai sunteţi şi voi! Bietul om cu suflet, a încercat să-şi ajute un coleg, să-i mai îndulcească zilele pentru o zi, iar voi vreţi să-l terminaţi pentru că a făcut un bine! S-a ajuns prea departe!” şi spune cu voce tare:

– Bine. O să dau sarcini la agenţi „ să stabilească natura intenţiilor şi ce legături există între dr. Georgescu Gh. şi dr. Crivina, ce discuţii au purtat în spital şi ce vor discuta când dr. Crivina va mai reveni în spital pentru pansamente. Pe dr. Georgescu Gh. îl vom încadra cu o a doua linie informativă. Dr. P. Crivina să fie lucrat şi el în acţiune de verificare. [Nota informativă din 3 septembrie 1959, agent Ciocsirescu Vladimir]

A trecut un an de când Gigi fusese exclus din Partid. Nu mai făcuse nimic la casă. Ridicaseră atunci etajul; era o casă familială, de 200 m2. Casa fusese proiectată să poată fi extinsă pentru trei familii, ca să stăm şi noi în ea când vom termina facultăţile şi ne vom întoarce cu familiile în Severin.

Dar acum expirase şi autorizaţia de construcţie, şi perspectiva terminării casei era foarte, foarte departe. Îşi făcuseră socotelile pe o situaţie bună, nu prevăzuseră deznodământul dramatic.

Loviturile şi ameninţările veneau una după alta. Noul şef de secţie la chirurgie, căuta să-l pună în inferioritate, să-l marginalizeze, să-l pună la colţ, de fiecare dată îl înţepa. În „notele informative” sunt multe scene de umilire pe care dr. Georgescu le trece, uneori cu calm, alteori cu accese de revoltă înăbuşită. Era clar că umilinţa îl costa cel mai mult.

Soţii Georgescu au fost chemaţi la Sfatul Popular (la Primărie) în legătură cu casa. Sunt primiţi de vicepreşedintele Galbenu. Li se pune în vedere să termine casa începută, deoarece pe bulevard nu poate să rămână „această dărâmătură neterminată, strică aspectul oraşului”.

– Dacă nu puteţi să o terminaţi, o terminăm noi! Nu poate să rămână aşa în centrul oraşului, nu înţelegeţi că strică aspectul ? Vă mai las o lună de gândire, şi o să vă convoc din nou. Dacă nu puteţi să terminaţi casa – şi oricum, autorizaţia de construcţie trebuie reînnoită, şi ne gândim dacă să vă mai dăm autorizaţie –, deci dacă nu aveţi resurse, o donaţi statului!

– Dar noi am construit casa ca să stăm în ea, pentru că locuim cu chirie, în condiţii foarte proaste, într-o casă împreună cu familia unui inginer.

– Tovarăşe doctor, pe noi nu ne interesează asta. V-am comunicat care este orientarea noastră şi atât!

Peste o lună, părinţii mei au fost din nou convocaţi la Primărie. de tovarăşul vicepreşedinte Galben.

– Ei tovarăşi, v-aţi gândit? Ştiţi de ce aţi fost convocaţi aici. Întrucât nu aveţi posibilitatea să terminaţi casa şi v-a expirat autorizaţia, să ne propuneţi ca să primim donaţia casei.

– Să nu vă grăbiţi cu răspunsul. Gândiţi-vă că urmează ca fiul dumneavoastră mai mare să termine acum liceul şi apoi să intre la facultate. S-ar putea să nu reuşească, sau să reuşească. Ştiţi că noi ne ţinem de cuvânt! De acord, tovarăşi?

– Uitaţi aici hârtiile de donaţie. Actele sunt întocmite. Dacă sunteţi de acord, semnaţi-le!

În 1960 mi-am dat bacalureatul şi m-am înscris la examenul de admitere la facultatea de medicină. Cineva s-a prezentat la tatăl meu şi i-a făcut legătura cu o persoană, un activist de partid, care putea să şteargă originea asta a mea „nesănătoasă”, consemnul făcut cu creionul roşu în dreptul numelui celor care trebuiau respinşi pe motive politice, şi pentru care nu ar fi fost primiţi în facultate.

40. Spitalul inospitalier

În secţia de chirurgie a spitalului erau zece medici chirurgi. După excluderea din Partid a dr. Georgescu Gh., mulţi erau revoltaţi de modul cum fusese tratat doctorul Georgescu Gh. dar se abţineau de la comentarii, fiind conştienţi că printre ei erau informatori ai Securităţii. Fiecare se temea de fiecare, oricare dintre ei putând fi un informator. Singurul de care erau siguri că nu este, era dr. Georgescu Gh. Acesta a mai rămas şef al secţiei câteva luni. Medicii, în special cei mai tineri, îl respectau pe dr. Georgescu Gh. şi căutau să-i îndulcească necazul arătându-i compasiune şi respect. Veneau pe rând să-i ceară sfaturi profesionale şi chiar să-l îmbărbăteze, să-i arate recunoştinţa lor pentru faptul că tuturor acestora, dr. Georgescu Gh. le pusese bisturiul în mână şi îi învăţase chirurgie.

„Chirurgia se învaţă de la un maestru, şi dumneavoastră aţi fost maestrul nostru, pentru că dr. Aurel Popescu nu prea ne arăta mare lucru, ţinea secret de multe ori.”

– Hai mă, că Aurel Popescu vă chema de multe ori în sala de operaţii, şi aveaţi

ce să învăţaţi de la el, era el zgârcit şi chiar avar ca Harpagon, dar profesional şi comportamental nu puteţi să-i reproşaţi nimic. Ştia cum să se poarte cu medicii, nu încerca să epateze, să se dea mai mare decât era, nu te punea în inferioritate, era un om manierat, cu educaţie, cu ţinută. Aşa-i ?

–Da, domn doctor, dar dumneavoastră aţi fost şi sunteţi mult mai apropiat de noi, glumiţi, faceţi bancuri, râdeţi cu noi, ne luaţi la întrebări ca să ne puneţi să gândim, ne explicaţi, acceptaţi să vă contrazicem, chiar acceptaţi, în unele cazuri, să vi se arate că greşiţi !

– Ei da, dar nici voi nu aveţi întotdeauna dreptate. Şi pe urmă, să vă spun, eleganţa ţinutei, a poziţiei mâinilor şi a gesturilor, le-am învăţat şi eu tot de la Aurel Popescu, care, ca ţinută, ca mod de a se comporta era „un lord”. De altfel a lucrat şi în Anglia şi în Germania. Vorbeşte calm, puţin, nu se repede, dacă te contrazice o face cu prudenţă, fără vehemenţă, are stofă, ce mai !

– Da, suntem şi noi de acord că are un mod de a fi care impune respect, chiar distanţă şi este o mare diferenţă între majoritatea cadrelor didactice pe care le-am avut în facultate şi dr. Aurel Popescu. Puţini dintre profesorii noştri se comportau ca dr. Aurel Popescu. Păcat că a căzut, l-au terminat, gata ! Nu-şi mai revine niciodată după ce va ieşi din închisoare.

Se ştia, de către toată lumea, că, între timp dr. Aurel Popescu fusese arestat şi condamnat.

– Da, mare păcat! Aurel Popescu a constituit un model pentru orice medic chirurg, din toate punctele de vedere.

Au mai trecut două-trei luni şi dr. Georgescu Gh. a fost destituit din funcţia de medic şef de secţie. A fost numit un alt medic, Ilarion Popescu, un tânăr în jur de 30 de ani, pe care părul cărunt îl făcea să pară mai în vârstă. Era din Moldova, fusese şi el exclus din Partid, dar fusese reprimit.

– M-au dat jos şi a venit şef un doctor chirurg foarte tânăr, probabil un începător. Să vezi ce voi păţi, cum o să mă dea la o parte, cum o să mă ţină la colţ, să mă pună în inferioritate ca să se evidenţieze el.

– Ei, nu fi aşa pesimist ! Tu eşti un om încercat de viaţă, nu te doboară nimeni şi nimic, eşti un om tare!

– O să caute mereu să mă umilească, să mă discrediteze. Aurel nu mă trata cu superioritate, chiar dacă de multe ori mă păcălea cu bolnavii, dar în atâţia ani, niciodată nu am ajuns la un conflict deschis cu el. Ştia să se poarte, când avea o problemă spunea surorilor: „Chemaţi-l pe Gigi, să vedem ce spune şi el”.

– Dragă, dar Aurel avea o educaţie ! Nu poţi, într-o singură generaţie, să sari peste nu ştiu cât! Aurel era dintr-o familie în care stăpânul ştia să se poarte cu slugile. Cine nu ştie să-şi respecte slugile, nu merită să le aibe! Câinele ascultă de băţ, ascultă de mâncare, dar cel mai mult îl ascultă pe cel care îi arată afecţiune. Apoi, Aurel avea respect pentru oameni, în general pentru fiinţa umană.

– Da, Aurel în nici un caz nu era un impostor, dar ăsta, de cum a venit a fost cu nasul pe sus, parcă noi am fi fost nişte copii proşti şi eu un ramolit, aşa ne-a tratat.

– Ei, ţi s-a părut poate. Nu-ţi face griji, nu o să te înjosească nimeni. Toţi te respectă, cu excepţia lui Ţeapă ăla, care îmi face impresia că e nebun! Oricum, e un om care mie nu-mi place, cred că este foarte perfid.

– O, dar eu sunt sigur că el a făcut toată atmosfera asta şi că tot el a făcut şi reclamaţiile şi denunţurile. Acum este bine că şi-a făcut secţie separat.

N-a trecut mult timp, şi dr. Georgescu Gh. a avut parte de confirmarea presimţirilor sale:

– Cheamă-l aici pe tovarăşul dr. Georgescu Gh., îi spune dr. Popescu asistentei şefe.

Dr. Georgescu Gh. intră în biroul şefului. Biroul se schimbase: mobilă nouă, tabloul lui Gheorghiu-Dej pe perete, steagul roşu şi tricolorul pe birou, o grămadă de cărţi în bibliotecă, pe birou un teanc de fişe şi dosare, ce mai, era altceva.

– V-am chemat să-mi daţi raportul asupra operaţiei de ieri la bolnavul cu ulcer de stomac.

– Eu hotărăsc diagnosticul şi procedeul operator. Eu sunt medic şef şi eu răspund. În această secţie în care a domnit şi domneşte debandada, o să fac eu ordine. Este clar, aţi înţeles?

– Am numit o altă asistentă şefă şi toată lumea o să ţină seama de dânsa, la condica de prezenţă să fie toată lumea iscălită, să nu mai întârzie nimeni nici 5 minute pentru că se ridică condica şi nimeni nu mai pleacă mai devreme de la servici. În primul rând se va respecta programul de serviciu. Suntem plătiţi de popor ca să-l slujim cu devotament. Nimeni nu vine la mine direct. Orice problemă se transmite mai întâi tovarăşei asistente şefe, care îmi va raporta mie.

Eu voi verifica diagnosticele bolnavilor şi indicaţia de operaţie şi de tratament. Cine nu face cum spun eu, va fi sancţionat.

Sunt informat de toate problemele existente aici, de faptul că secţia de chirurgie a devenit o tarabă pentru medicii precupeţi. Şi sunt hotărât să fac ordine, să elimin trecutul. Sunteţi liber. Bună ziua!

– Mă, cred că nu va fi bine în serviciul ăsta de acum înainte. Am ajuns să-l regret pe Aurel, care, cu toate defectele lui, era un om. Ăsta e un tânăr obraznic care-mi spune că va elimina trecutul şi bine înţeles că mă vizează pe mine în primul rând. Este un novice care îi va elimina pe toţi cei care sunt deasupra lui, sau cel puţin îi va pune în inferioritate, ca să pară el mai deştept !

– Hai, mă Gigi, zău că te alarmezi degeaba! Cine din toţi cei de la chirurgie o să te înjosească pe tine? Tu impui respectul prin însăşi prezenţa ta. Ăla, cel puţin deocamdată, este doar un impostor, prelucrat şi instruit probabil la şcoala partidului sau a securităţii şi execută ordinele pe care le-a primit. Stai cuminte, că va trece furtuna. Ce naiba, eşti om încercat, te sperii tu de un mucos? Că asta este: un începător în chirurgie. Eu cred aşa, cu mintea mea, că cel puţin un chirurg, dacă nu orice meseriaş, mai devreme de 10-15 ani de experienţă, nu este decât un începător. Chiar dacă este deştept, geniu să fie, este necopt. Şi ăsta este la nivelul la care erai tu când erai medic secundar, înainte de a pleca în război.

– Fugi, tu, de aici! Totul trece: „Ce e val ca valul trece...”, ştii tu mai bine ca mine poezia asta.

– Domnu dr. Georgescu, vă cheamă tovarăşa asistentă şefă la dânsa în birou.

Intră în „biroul” asistentei şefe. Era mai ceva decât biroul medicului şef, al lui Aurel Popescu sau al lui. Asistenta şefă îl primeşte stând într-un scaun mare şi ţinându-l la uşă, în picioare.

– Da, tovarăşe doctor, vă rog să-mi prezentaţi zilnic condica de medicamente, şi să scrieţi la bolnavi doar medicamentele strict necesare; nimic mai mult sau mai puţin. Şi condica se contrasemnează de către tovarăşul medic şef, dr. Popescu Ilarion.

– Şi altă problemă. Atunci când se fac vizite la bolnavi în saloane cu grupul de medici, în faţă va fi tovarăşul medic şef şi dumneavoastră să fiţi întotdeauna prezent dar să nu mai veniţi în faţă.

De asemeni, să vorbiţi numai când sunteţi întrebat, să răspundeţi strict la întrebare şi să nu vă mai daţi cu părerea sau să-l contraziceţi pe dânsu. Sper că aţi înţeles. Puteţi pleca, tovarăşe doctor.

– Orice om căzut trebuie ridicat, este lovit în suflet, în demnitatea lui la care ţine atâta, este de neconceput pentru el ca oamenii să se poarte aşa între ei, îi spune Marietei, soţia inginerului Stoica, vecinul lor.

– Da, mă Dorina, ce om este doctoru, şi ce i-au făcut ăştia! Trebuie să-l susţinem toţi, că îl văd că este demoralizat. Mă mir cum mai operează, cum mai doarme noaptea, cum nu-i tremură mâinile. Să ştii că este un om tare, dar este copleşit de necazuri, de minciuna asta, de plasa asta ţesută peste el. Săracu om !

– Tu, Marieta, să nu-i vorbeşti aşa vreodată, că el nu suportă să-i fie cuiva, cumva, milă de el. El se arată din cauza asta tare.

– Da, mă Dorina, îl văd cum se îmbracă şi merge ţeapăn şi sigur pe el, zâmbeşte şi râde când este lovit, dar ce o fi în sufletul lui !

profesională pentru care şi-a pus toate speranţele şi eforturile, este desnădăjduit, dar nu vrea să arate la nimeni că este rănit sau înfrânt.

Toţi ăştia din jurul lui, ca oameni şi chiar ca medici, nu sunt nici la degetul lui mic. El este un copil de oameni simpli, dar cu bun simţ. Ăştia, cei mai mulţi, sunt cu obrazul gros cât talpa, zice Marieta.

– Dar poate că va trece valul. Să vadă ce face cu copiii ăştia, că ăsta îi este suportul, copiii; pentru el, cred că a abandonat lupta, dar va lupta să-şi salveze copiii. Eu însă am să caut să-i ridic moralul, zice Dorina.

– Tu, Dorino, trebuie să-l susţii cum poţi mai bine, şi noi o să ne luptăm să-l încurajăm şi Monu să încerce să-l apere, pentru că am auzit de la el că este în pericol mare. Ai văzut că pe ing. Stoianov l-au închis, pe Crivina la fel, acum Paul Georgescu, pe Rosenfeld l-au anchetat şi l-au dus la Craiova la securitate, am auzit că şi Nora Raevschi este vizată, profesorul Papadopol este închis, ce mai, toţi cei cu care ne mai vedeam la o cafea, şi doctorii ăştia, o grămadă au plecat, Vinereanu, Cărbunescu, Papari şi cred că lista se va lungi, ce mai, au decimat reţeaua sanitară. Dacă continuă aşa, nu ştiu unde vor mai merge oamenii să se opereze. Cred că şi pe vecinul nostru, doctorul ăsta evreu P. Pârvan îl vor aresta. Este o perioadă nenorocită şi lumea rea.

- Tu, Marieto, îţi spun eu că toate pleacă de la Ţeapă ăsta, pe care eu îl cred

scrântit la cap, că umblă numai cu intrigi. S-a exprimat la spital, de faţă cu alţi salariaţi, că dacă nu l-au închis şi pe dr. Georgescu Gh., „legionarul ăsta” – aşa i-a zis, cum tolerează securitatea să-l mai lase la spital în loc să-l ridice? Spune tu dacă ăsta nu-i om nebun, caută să facă caz de alţii ca să-şi acopere el atât prostia pe care o are ca medic, cât şi familia. Deasemenea, face fel de fel de anonime, pe la Procuratură, Miliţie şi Securitate, arătând prin asta că este vigilent, dar eu cred că este nebun, că la spital nu face nimic, dar scrie despre alţii. [Nota informativă din 25 VII 1959 – Agentul Mihail Radian]

După excluderea din partid şi tentativa respinsă de racolare la Securitatea din Turnu Severin, se elaborează planul de măsuri pentru lichidarea fizică a doctorului Georgescu Gheorghe, deschiderea unui Dosar de verificare privind verificarea activităţii contrarevoluţionare desfăşurate de doctorul Georgescu Gheorghe, urmat de propunerea de arestare la 18 septembrie 1959, după cum urmează.

Susnumitul. . . . . . . . . . . . . . , în 1932, când era student. . . . . . . ., a activat ca membru în organizaţia legionară în cadrul facultăţii.

După 23 August 1944, a nutrit aceleaşi idei legionare şi duşmănoase, însă îşi ascundea activitatea pe linie legionară. S-a înscris în P.S.D., şi la unificare trece la P.M.R., unde, în 1958 a fost demascat în organizaţia de bază şi exclus din rândurile membrilor de Partid.

În prezent desfăşoară activitate de agitaţie cu accente duşmănoase la adresa regimului democrat-popular şi a U.S.(Uniunii Sovietice). La spitalul de Stat din Turnu Severin – secţia chirurgie, unde lucrează, şi-a format un anturaj din elemente duşmănoase şi afaceriste, ca Dr. . . . . . . . . şi Dr. . . . . . . . , ambii arestaţi (Popescu Aurel şi Popescu Crivina). Dr. . . . . . . . . . . (G.P.), legionar, Dr. . . . . . . . . şi . . . . . . . . (S.S.) fost maior în armata burgheză, . . . . . . . . . . fost colonel în armata burgheză, arestat, şi alţii cu care colporta zvonuri tendenţioase la adresa regimului.

De asemeni este semnalat de agenţii Ciocsirescu Vladimir şi Radian Vişoiu că face afaceri la spital şi duce activitate de sabotaj la îngrijirea bolnavilor care vin la spital la secţia chirurgie şi nu-i dau onorariu în bani sau alte bunuri. Pentru a cunoaşte activitatea sa duşmănoasă precum şi legăturile ce le are cu alte elemente duşmănoase, avem următoarele sarcini:

informativ şi se vor face propuneri de arestare a doctorului Georgescu Gheorghe şi a complicilor săi.

Cazurile care puteau fi puse în cârca doctorului Georgescu Gheorghe şi activitatea duşmănoasă dinainte şi după 23 August 1944 sunt expuse în “Nota de sinteză” şi în “Planul de măsuri” elaborate sintetic în 1963 de către Securitatea din Turnu Severin.

Din 1956 şi până în 1963, din cazurile operate de doctorul Georgescu Gheorghe au fost 4 decese:

Atacul trebuia dezvoltat pe toate fronturile, nu numai politic. Trebuia să se strângă cazurile de eşec profesional.

– Tovarăşe locotenent, trebuie să mai venim cu nişte probe la dosarul ăsta.

– Avem două arestate în penitenciarul de aici. Le vom interoga şi procesele verbale le vom pune la dosar.

– Tovarăşe D..., vei conduce interogatoriul şi vei alcătui Procesul verbal în conformitate cu ordinele primite. S-a înţeles ?

În Penitenciarul din Turnu Severin era arestată numita. . . . . . . . . ., soră medicală la spitalul din Turnu Severin.

Este chemată la interogatoriu, şi după ce i se pune în vedere că mărturia mincinoasă se pedepseşte conform art. 277 Cod Penal al R.P.R., i se cere să declare ca martor tot ce ştie despre dr. Georgescu Gh.

–Ai grijă, fă, că te ia mama dracu dacă nu semnezi tot ce îţi dictez eu, ai înţeles? Şi scoate basmaua aia în faţa mea!

Întrebare: Ancheta cere să declaraţi în mod sincer de când îl cunoaşteţi pe dr. Georgescu Gh. şi tot ce cunoaşteţi despre acesta.

Şi femeia începe să aprobe din cap declaraţia care era concepută şi pe care i-o citea anchetatorul, ofiţerul de securitate cpt. D.

Răspuns: Pe dr. Georgescu Gh. zis Prahova, îl cunosc din anul 1946, când a venit ca medic secundar la secţia de chirurgie a Spitalului de Stat Turnu Severin, unde, la început, părea a fi un om simplu şi ataşat de personal.

Ştiu că în anul 1946 toamna, când era prefect, Dr. Popescu Aurel a venit la spital cu adeziuni, pentru a înscrie în P.S.D. personalul spitalului, printre care s-a înscris şi dr. Georgescu Gh., care, la unificare a trecut la P.M.R., de unde, în vara anului 1958 a fost exclus, pentru faptul că a fost legionar.

Ştiu că în adunarea generală a organizaţiei de bază unde am luat parte şi subsemnata, când i s-a citit referatul că a activat în cuibul legionar condus de Titi Dumitrescu şi că a fost cu pluguşorul legionar, lucruri pe care le-a ascuns, şi nici în organizaţia de bază nu a fost sincer, pentru care fapte a fost exclus.

În calitate de medic chirurg, deşi are cunoştinţe nu a depus tot interesul de a îngriji bolnavii, având şi cazuri de mortalitate, cum a fost cazul cu o femeie din Orşova, care a fost operată de . . . . . . . . acasă, căreia i-a făcut chiuretaj. Şi a fost adusă la spital unde a operat-o dr. Georgescu Gh. Şi a murit pe masa de operaţie.

Recent, ştiu că a mai avut un caz de mortalitate cu muncitorul de la S.M.T. Şimian, care a avut un accident de muncă şi care a murit pe masa de operaţie, deoarece nu s-a intervenit la timp pentru a-l opera, fiind medic de gardă chiar dr. Georgescu Gh., care a fost plecat din secţie şi a lăsat surorile. şi... care i-au pus o agrafă la rana de la gât, fără să i se lege vasele de sânge, fapt ce a făcut ca să aibă pierdere de sânge.

Mai ştiu că era prieten cu dr. Popescu zis Crivina, care în prezent este arestat. Şi când a venit acesta de la penitenciar pentru a fi pansat la spital, dr. Georgescu Gh. a lăsat-o pe fata arestatului dr. Popescu Crivina să intre în sala de pansament îmbrăcată în halat alb de spital, şi a făcut-o cu scopul de a induce în eroare pe miliţianul ce făcea paza dr. Popescu ce era arestat şi adus pentru pansament.

Menţionez că dr. Georgescu Gh., care este medicul Şef al Secţiei de Chirurgie, deşi a văzut pe fata dr. Popescu Crivina ce este arestat, îmbrăcată cu halat şi bonetă, care nu face serviciu la spital, a lăsat-o să se introducă în camera unde era tatăl ei şi să vorbească cu el. Şi am auzit când a spus că să-i spună lui..., administratorul spitalului, care era arestat pentru cimentul furat de la spital, căruia i-a transmis că să aibă răbdare că va scăpa în curând.

Prezentul proces verbal corespunde întocmai cu cele declarate de mine şi după ce l-am citit cuvânt cu cuvânt îl semnez propriu şi îl susţin.

Un al doilea proces verbal de interogatoriu este efectuat tot de căpitanul D, anchetator, tot pe 14 septembrie 1959, numitei..., profesoară de cultură fizică medicală la Spitalul din Turnu Severin, adusă la sediul Securităţii cu mandat.

Aceasta este chemată ca martor în ancheta împotriva dr. Georgescu Gh., anchetat pentru activitate contrarevoluţionară.

– Această anchetă vrea să stabilească activitatea de sabotaj a spitalului de către

cetăţeanul Georgescu Gh. i se adresează anchetatorul. S-a înţeles? Deci vei semna tot ce îţi dictez eu, şi vei repeta după mine, ca să noteze tovarăşa grefieră.

– Ştii ce-ţi spun eu, pentru că altfel deschidem dosarul tău şi nu va fi bine! Deci, tovarăşa grefieră, notaţi datele administrative. Explicaţi-i că, în calitate de martor, este pasibilă de închisoare dacă ne ascunde ceva din ce ştie.

Scrie: Proces verbal de interogator. Martor..., născută la data de..., în Ploieşti, fiica lui... şi..., de profesie profesoară de cultură fizică medicală la Spitalul oraşului Turnu Severin. Vi se pune în vedere conform art. 147 cod de procedură penală, că sunteţi anchetată ca martor şi vi se atrage atenţia să declaraţi adevărul şi să nu ascundeţi nimic din cele ce ştiţi, întrucât mărturia mincinoasă se pedepseşte de art. 277 cod penal al R.P.R.

Întrebare: Ancheta cere să declaraţi în mod sincer de când îl cunoaşteţi pe dr. Georgescu Gh. zis Prahova şi tot ce cunoaşteţi despre acesta.

Răspuns: Cunosc pe dr. Georgescu Gh. din anul 1956, când subsemnata am fost numită ca profesoară de cultură fizică medicală la Spitalul de Stat oraş Turnu Severin, unde pe dr. Georgescu Gh. l-am găsit ca medic la secţia chirurgie a spitalului, unde lucrează şi în prezent.

Ştiu că era membru de Partid, şi era şi Secretarul organizaţiei de bază de Partid din Spital, iar ulterior a fost înlocuit din această funcţie politică şi după aceea am auzit că a fost exclus din Partid, pentru faptul că a făcut politică legionară pe timpul cât a fost student la facultatea de Medicină din Bucureşti.

Din punct de vedere profesional, în funcţia de medic chirurg, dr. Georgescu Gh. ştiu că nu depunea destul interes în reuşita operaţiilor ce se făceau de dânsul, fapt ce a făcut să aibă cazuri de mortalitate la pacienţi. Fapt concret cunosc pe pacientul...Cazuri de acest fel au fost mai multe, dar momentan nu pot să redau numele lor, însă se pot lua din codicele de operaţie.

Starea disciplinară din cadrul secţiei chirurgie, unde dr. Georgescu Gh. este şef, lasă foarte mult de dorit, întrucât există certuri şi bârfă între medici şi personalul tehnic-sanitar, formându-se mai multe tabere cu idei preconcepute şi tendenţioase una faţă de alta, fapt ce face ca munca să nu dea rezultatele dorite în îngrijirea bolnavilor.

Prezentul proces-verbal de interogatoriu corespunde întocmai cu cele declarate de mine şi după ce l-am citit cuvânt cu cuvânt îl semnez propriu şi îl susţin.

Căpitanul D. se prezintă la Comandantul securităţii cu cele două procese verbale de interogatoriu.

– Da, să veniţi toţi care vă ocupaţi de problemă, să strângem toate materialele şi să întocmim un raport cu propunerea de arestare şi trimitere în tribunalul militar a numitului Georgescu Gh. pentru activitate contrarevoluţionară şi sabotaj.

În şedinţele de bilanţ cu activul de partid din serviciul M.A.I. se lucra cu cifre: atâtea cazuri, atâtea arestări, atâtea condamnări, atâtea dosare în lucru.

La şedinţa de analiză a activităţii org. M.A.I. reg. Craiova, lumea era adunată într-o sală de la parterul clădirii, şi, pe lângă cei de la securitate şi miliţie erau prezenţi şi invitaţi de la secţia organizatorică a comitetului de partid orăşenesc, raional şi de la regiunea Craiova, delegatul responsabil pe linie M.A.I. de la Bucureşti, instructorul comitetului central, activistul cu probleme speciale (securitate, miliţie, armată, procuratură şi justiţie)

– Tovarăşi, deschidem şedinţa ordinară de analiză a activităţii noastre, tovarăşi.

Sunt prezenţi toţi membrii noştri de partid şi invitaţii pe care îi cunoaşteţi.

La ordinea de zi avem darea de seamă, care cuprinde raportul asupra activităţii noastre curente, alte probleme, luările de cuvânt, planul de măsuri şi concluzii, tovarăşi.

După ce s-a epuizat ordinea de zi, Comandantul Inspectoratului M.A.I. Craiova trece la concluzii :

– Tovarăşi, aşa cum ne învaţă Partidul, personal tovarăşul Gh. Gheorghiu Dej, secretarul general al P.M.R., trebuie să sporim vigilenţa tovarăşi, să creştem spiritul nostru combativ, să nu tolerăm nimic, să terminăm cu această stare de infracţionalitate, să stârpim duşmanii poporului. Nu avem dreptul să lăsăm garda jos, să închidem ochii... Să nu tolerăm nimic! După cum rezultă din raportul prezentat, avem rezultate bune tovarăşi, cu care ne mândrim. Sunteţi combativi, adevăraţi apărători de nădejde ai poporului, braţul de fier înarmat al partidului, aţi dat dovadă de multă abnegaţie faţă de clasa muncitoare. Dar, tovarăşi, încă se mai manifestă neajunsuri, tovarăşi, încă mai avem lipsuri tovarăşi, trebuie să stârpim răul de la rădăcină. Nu este nici un secret că partidul se bazează pe munca noastră specifică, că fără noi partidul nu poate curăţa gunoaiele nici din afara nici din′năuntrul lui. Aşa-i tovarăşi ? Sala îl aprobă.

Însă iată, sunt dosare încă nerezolvate şi care stau de câţiva ani, cum este dosarul doctorului ăstuia. Păi, tovarăşi, luaţi-l de gât şi daţi jos cu el, la beci, ce stăm atâta pentru un infractor notoriu care este capul acestei clici de afacerişti. În spitalul ăsta se produc lucruri grave tovarăşi, lumea este stoarsă de bani, aici este exploatată suferinţa omului, tovarăşi; medicii, unii dintre ei, tovarăşi, nu-şi fac datoria, sau nu-şi fac datoria cum trebuie.

Uite ce zic eu, tovarăşi. Adunaţi probele repede, faceţi dosarul şi pe ăsta, pe doctoru ăsta care este capul răutăţilor, să-l trimitem direct în tribunalul militar, nu cum am făcut cu ceilalţi pe care i-am considerat infractori de drept comun. Nu tovarăşi, în tribunalul militar, şi de acolo nu mai scapă! Să terminăm cu trecutul. Doctoru ăsta reprezintă trecutul, cu tot ce a fost mai rău!

Nu putem însă să stăm indiferenţi faţă de ce se întâmplă cu cealaltă problemă importantă, care este problema sionistă. Aveţi un grup de sionişti care trebuie lichidat, şi văd că preocuparea dumneavoastră pentru această problemă este slabă. Vă rog să acţionaţi cu mai multă dăruire, tovarăşi! Vom reveni altă dată mai în detaliu şi o vom discuta cu altă ocazie.

La ieşirea din sală, Comandantul regiunii Craiova îi atenţionează din nou asupra gravităţii faptelor şi este aprobat de secretarii şi activiştii de partid prezenţi.

Imediat după şedinţă, şeful serviciului de securitate raional Turnu Severin, lt. maj. Iacob, presat de dispoziţiile date, îi cheamă pe toţi ofiţerii din subordine să le transmită sarcinile primite de la Craiova:

– Tovarăşi, după această şedinţă am înţeles că trebuie să ne sporim vigilenţa. Şi

în primul rând trebuie să finalizăm dosarul dr. Georgescu Gh. Îmi prezinţi mâine dosarul, tovarăşe căpitan. Dosarul complet pentru arestare şi trimitere în justiţie.

– Nu putem, tovarăşe locotenent major, să întocmim Referatul aşa de repede. Daţi-ne câteva zile.

– Bine tovarăşe, vă acord trei zile (adică pe 18 septembrie 1959). Lucraţi zi şi

Armata este armată; după trei zile, căpitanul Dumitrache se prezintă cu Dosarul şi Referatul promise, la comandant.

– Hai să vedem cum l-ai întocmit... Aşa tovarăşe, se aprob! Înaintaţi-l mai departe spre aprobare.

La baza mandatului de arestare a doctorului Georgescu Gheorghe a stat etichetarea de “legionar”, excluderea din partid şi “atitudinea duşmănoasă antimuncitorească”. În acest sens, a fost instrumentat cazul muncitorului care a avut un accident de muncă cu plagă în regiunea latero-cervicală, decedat în timpul intervenţiei chirurgicale.

Referat [din 18 septembrie 1959] cu propunerea de arestare a numitului Georgescu Gheorghe, de profesie medic.

Cazuri mai caracteristice au fost cu: femeia din Orşova, copilul cu difterie şi mai recent muncitorul de la S.M.T. Şimian, la care nu a intervenit la timp, făcându-le operaţii greşite, în urma cărui fapt pacienţii au încetat din viaţă chiar pe masa de operaţii.

Activitatea sa duşmănoasă cât şi legătura sa cu elementele reacţionare, o confirmă martorii: .. . . . . , cât şi adresa oficială a S.M.T. Şimian cu nr. 2119 din 14 iulie 1959 şi referatul medicului şef al secţiei Sănătate oraş Turnu Severin şi Directorul spitalului Turnu Severin, din care rezultă vinovăţia dr. Georgescu Gheorghe, care a fost şi medic de gardă când a fost adus accidentatul...

Faţă de cele de mai sus, PROPUNEM: arestarea şi trimiterea în tribunalul militar.

Şi Referatul pentru arestare, întocmit de căpitanul Dumitrache este aprobat complet de către şeful serviciului raional Turnu Severin, Lt. maj. Iacob, de asemenea este aprobat şi la regiunea Craiova de către Şeful Direcţiei Reg. M.A.I. Craiova, Lt. col. Socaci.

Activistul cu probleme speciale care răspundea direct la Bucureşti de activitatea Serviciului de Securitate a regiunii Craiova, căpitanul Mihăilescu, şi care era de fapt, pe linie de partid, şeful M.A.I.Craiova, îl cheamă pe lt. col. Socaci – şeful Direcţiei M.A.I. – la discuţii în legătură cu propunerea de arestare:

– Tovarăşe Socaci, păi dumneata ai citit cu atenţie Dosarul acesta de verificare

şi acest Referat? Păi, este subţire, tovarăşe, mai strângeţi probe. Nu manifestaţi superficialitate în muncă!

„La data de 17 august 1959 s-a deschis acţiunea de verificare asupra numitului Georgescu Gh., prin Hotărârea de preschimbare a dosarului de verificare nr. 1520 în dosar de acţiune informativă şi aşa mai departe, care a făcut politică legionară când a fost student, iar când mergea în satul lui natal, Fântânele, activa în cuibul Mărăşeşti. Acestea se confirmă din declaraţia sa personală şi din declaraţiile numiţilor......, aşa, ce se găsesc în dosarul său personal de „exclus” din partid, de la comitetul orăşenesc P.M.R. Turnu Severin.

De asemenea, acest lucru se confirmă şi în cererea de verificare la sericul “C”

Mihăilescu continuă: Aşa, mai departe: „Agentul Ciocsirescu ne semnalează în Nota informativă din 26 mai 1968, că în toamna anului 1956, când se aflau amândoi în sala de operaţii, acesta a fredonat un cântec legionar.” Aşa, şi l-a cântat fără cuvinte, şi mai târziu, în altă Notă informativă, spune că a fost „cântecul muncitorilor legionari” şi „un cântec de luptă”. Băi, tovarăşe, ăsta se cam contrazice, nu crezi ? Adică pe urmă îşi aduce aminte şi de cuvinte! În toamna lui 1956 a spus că a cântat fără cuvinte! În sfârşit, să vedem mai departe:

„Agentul Mihail Radian ne semnalează pe data de 4 aprilie că are legături cu elemente duşmănoase, şi că îşi fac vizite de familie, că joacă cărţi, prostii, fleacuri, că ascultă posturi capitaliste de radio, că colportau zvonuri şi le lansau prin oamenii lor de încredere...” – Aveţi probe, martori? Ca să-l arestăm merge, dar ca să-l judecăm în tribunalul militar vă trebuie probe! Mai departe:

Agentul Ciocsirescu, pe 4 iulie 1959, semnalează că Georgescu Gh. a avut manifestări duşmănoase în legătură cu Hotărârea Plenarei C.C. al P.M.R. din 13-14 Iulie 1959, spunând că: „partidul şi guvernul au luat aceste măsuri la presiunile făcute de capitalişti...” – Unde, ce martori sunt? Vine el martor? Şi tot nu este suficient.

Mai departe: „... că a comentat că s-au desfiinţat cabinetele particulare...” nimic!

Apoi, tot Ciocsirescu ăsta spune că la chirurgie ia bani de la bolnavi, ăsta nu-i delict politic, sau alte bunuri – am auzit – „pătrunjel din plasa unei femei” – şi la ăia care nu dau bani a avut cazuri de mortalitate... Hai, că e o interpretare tendenţioasă, cusută cu aţă albă! Din 1956 şi până în prezent, din cazurile operate de dr. Georgescu Gh. au fost 4 decese:

Astea sunt toate cazurile de mortalitate. Le-am văzut; mai sunt şi altele?... Că astea n-au nici o relevanţă privind intenţia de sabotaj! Iată: femeia din Orşova, nu a omorât-o el în niciun caz, ci doctorul care i-a făcut chiuretajul. Dr. Georgescu Gh. l-a acoperit şi nu puteţi dovedi că l-a acoperit! Raportul medico-legal nu-l învinovăţeşte de aşa ceva. Că ştim noi, asta e altceva.

Copilul cu difterie, la ăsta chiar că nu e el implicat. Copilul a murit de difterie, nicidecum din cauza manevrelor chirurgicale.

Muncitorul de la S.M.T. Şimian, tovarăşe Socaci, ce dracu tovarăşe, cu artera şi vena de la gât secţionate, unde scăpa omul ăsta? Că nu a intervenit imediat după venirea accidentatului? Ba chiar se sugerează că l-a omorât cu intenţie! Sunt păreri contradictorii asupra atitudinii terapeutice de urmat, intervenţia de urgenţă sau expectativa.

Păi, ăsta a venit pe picioare, normal că trebuia să-l ţină sub observaţie. De unde să ştie doctorul că artera este totuşi secţionată. Că nu a intervenit la timp scrie aici, este discutabil momentul intervenţiei – şi că pacienţii au încetat din viaţă chiar pe masa de operaţie. Care, tovarăşe? Că în afară de acest muncitor, ceilalţi au murit în patul lor. Să citim mai departe:

Activitatea sa duşmănoasă cât şi legătura cu elemente reacţionare o confirmă şi martorii. . . . . . . . am văzut cele două procese verbale de interogatoriu, şi văd încă doi martori. În sfârşit. . . . ar fi nevoie de argumente mai serioase !

Şi adresa oficială a S.M.T. Şimian şi referatul medicului Şef şi al Directorului Spitalului, din care rezultă vinovăţia dr. Georgescu Gh. care a fost medic de gardă în seara în care a fost adus accidentatul. Nu au nici o valoare părerile ăstora. Asta-i tot, da?

– Ei, şi pe asta faceţi propunerea: „Numitul Georgescu Gh. să fie arestat, anchetat de către organele serviciului VIII al Direcţiei Regionale MA.I. Craiova şi apoi deferit Justiţiei Militare, pentru activitatea sa duşmănoasă”? Poftim! “Referat din 18 sept. 1959 – M.A.I. Serv. Raional Turnu Severin – Aprobat Şef. Dir. Reg. M.A.I. Craiova, Lt. col. S.”

– Tovarăşe colonel, manifestaţi superficialitate în activitatea dumneavoastră şi a subordonaţilor dumneavoastră, şi, mai grav, lipsa unui control efectiv al activităţii şi cercetării documentelor.

„Probele existente la dosar sunt insuficiente pentru arestare. Propun ca dosarul să fie retrimis la raion pentru a se strânge şi alte dovezi din care să rezulte activitatea duşmănoasă a celui propus pentru arestare. Vă sfătuiesc să vă verificaţi mai atent activitatea subordonaţilor care manifestă superficialitate în studierea materialelor”

În zilele de 5-7 octombrie 1961, s-a prezentat un delegat de la regiunea Oltenia (Craiova), medic chirurg, pentru a face un control în secţia de chirurgie, care este cunoscută şi acolo pentru abaterile, lipsurile şi neînţelegerile dintre medici. Pentru că noul medic şef al secţiei, care l-a înlocuit pe dr. Georgescu Gh., pe lângă faptul că nu se pricepe, fiind lipsit de experienţă, este şi foarte încrezut şi nu acceptă să fie contrazis, manifestă dezinteres faţă de sănătatea bolnavilor; aşa că are foarte multe eşecuri. Acest medic inspector a venit şi a verificat şi secţia mea. Între timp, ştiţi că am primit o secţie a spitalului şi am fost numit medic-şef.

– M-a verificat de vreo şapte ori, dar nu a putut să constate absolut nimic, nicio abatere, greşeală, deficienţă profesională sau administrativă. Toate erau foarte bine puse la punct, totuşi, prin atitudinea sa extrem de dură şi neprincipială a încercat să afle de la mine cine ştie ce lucruri sau să mă influenţeze într-un fel.

„A început discuţia dacă se câştigă bani în secţie. Eu i-am răspuns că nu fac aşa ceva. Am salariu şi gărzi de noapte şi că pot trăi bine. Mi-a răspuns că «nimeni nu ar avea ceva cu mine dacă aş primi un ban de la un bolnav căruia nu i-aş fi cerut.»

I-am spus că nici acest lucru nu este permis şi că bolnavul face acest gest fiind împins de atitudinea medicului.

Mi-a spus apoi că «eu exagerez, că stau prea mult în spital şi că nu este bine, că mă voi îmbolnăvi şi atunci nu o să mai fiu bun de lucru şi ce fac cu familia mea».

Şi aici i-am spus, că « atunci când nevoile spitalului o cer, voi sta şi tot timpul, numai şi numai ca bolnavul să fie îngrijit bine şi salvat». Sunt şi cazuri când, cu toată munca depusă totuşi nu poţi salva bolnavul – el fiind mult prea grav, dar în schimb conştiinţa îmi este împăcată că am făcut tot ce-i posibil.

Mi-a spus că «e bine să-mi fac un program, pentru că tot ca nişte funcţionari suntem cotaţi».

Constatând din condica de operaţii că am operat tovarăşi care fac parte din Comitetul de Partid Raional şi Orăşenesc, mi-a spus ca eu să caut să fac tot posibilul să-i conving să nu se mai opereze – adică să nu mai fie operaţi de mine.

A insistat foarte mult. Eu i-am răspuns că am numai rezultate bune şi o îngrijire foarte bună, că se vindecă fără urmări după operaţie, şi de aceea dânşii cer să fie operaţi şi trataţi de către mine.

S-a arătat foarte nemulţumit de răspunsul meu, spunându-mi că nu am voie să-i mai operez şi dacă ei nu înţeleg, să-i îndepărtez eu.

A trecut apoi să-mi spună că de ce dr. Georgescu Gh. este nemulţumit şi nedreptăţit? I-am spus că nu ştiu nimic şi nu mă amestec în secţia de chirurgie şi nici în altă secţie. I-am spus că: «ce mă interesează pe mine ce fac alţii?».

Atunci mi-a spus că a hotărât să i se repartizeze dr. Georgescu Gh. paturi în secţia de chirurgie, fiind medic primar.

Că «Ce dacă a fost exclus din partid că a fost legionar, trebuie să i se ia din drepturi ?Că «acest lucru nu are nici-o importanţă. Cine spune asta?»

I-am răspuns că eu nu am zis acest lucru şi că nu mă interesează pe mine.

Atunci mi-a spus: «Ce au cu el? » Nu are nicio importanţă ce a fost dr. Georgescu Gh.

În ziua de 6 octombrie 1961, a venit din nou în inspecţie şi după ce a tunat şi a fulgerat, nemulţumit că nu găseşte nimic în neregulă de care să se agaţe, a căutat să mă jignească şi să mă insulte de faţă cu bolnavii.

În discuţia pe care am avut-o de astă dată, fiind de faţă şi medicul şef adjunct de la regiunea Oltenia, mi-a spus:

– Domnule doctor, de la mai mulţi medici sunt informat că dumneata te ocupi cu informaţiile în acest spital. Ai făcut reclamaţii la regiune şi la Partid contra unor medici.

I-am spus, şi o precizez şi aici, în aceste rânduri: «nu am scris niciodată un cuvânt ca să reclam ceva.» I-am spus categoric că nu am făcut-o.

Mi-a răspuns că dacă fac acest lucru, atunci să ştiu că voi fi mutat din acest oraş, şi aşa mai departe. În încheiere subliniez că:

Adevărul este că acest doctor, în loc să facă o anchetă serioasă acolo unde trebuia, să demaşte deficienţele serioase din secţia de chirurgie, maternitate şi din alte secţii unde se practică mercantilismul şi nu se preocupă serios de bolnavi, dânsul a căutat să influenţeze, să demoralizeze acolo unde munca se face în modul cel mai serios.

– Da, tovarăşe doctor, este foarte bun acest raport informativ, ca şi celelalte note informative, de altfel. Vom lua măsuri şi vom trimite o copie la secţia III, pentru exploatare. Vom stârpi aceste practici în spital şi-i vom înlătura pe toţi duşmanii poporului, încheie căpitanul Pescaru.

De multe ori, după ce venea de la spital, dr. Georgescu Gh. îl chema pe vecinul lui, ing. Stoica:

Şi ing. Stoica (Monu) de-abia aştepta. Venea cu o sticlă de ţuică de la Izverna, şi la un păhărel mai stăteau de vorbă:

– Mă, tâmpitul ăla face în continuare reclamaţii, agită lumea, îmi face atmosferă. M-a acuzat că l-am omorât cu intenţie pe băiatu ăla din Şimian. Eu nu ştiam cum să-l bag în operaţii ca să-l învăţ chirurgie, şi el mă reclama. Este informator la Securitate şi mi-a răstălmăcit orice cuvânt.

– Mă, eu cred că este, întâi de toate, paranoic. Eu am lucrat şi la Spitalul Central, de nebuni, când eram în Bucureşti, şi chiar dacă este greu de depistat un paranoic, cred că eu nu mă înşel asupra lui Ţeapă ăsta!

– Mă omule, a obţinut şefia unei secţii de chirurgie. Ce mai vrea? Are o idee fixă, un delir de putere şi o răutate patologică. Mă, dacă un om dă cu o piatră într-o vitrină ca să ia ceva de acolo, este hoţ. Dar dacă dă cu piatra şi pleacă, adică face un rău fără motiv, e nebun, înţelegi? Nebun, adică nu este bun – ne-bun – adică e rău, pricepi?

– De nebun ce e, nu înţelegi? Eu nu i-am făcut nimic rău. Din contră, l-am ajutat. Ei bine, nebunului atât îi trebuie! Se consideră superior şi dacă l-am ajutat, înseamnă că l-am pus în inferioritate.

– Şi tot ce-a scris despre dumneata sunt invenţii de-ale lui, doar aşa, că are un fix ?

– Da, domnule; păi nebunul nu are nevoie de motivaţie pentru acţiunile lui. El îşi confecţionează singur motivaţiile.

– Da, domn Gheorghe, fă-mă să înţeleg şi eu. Nebunul ăsta a stârnit toată această furtună, doar pentru că l-a apucat duşmănia contra dumitale?

– Da, mă, ştii cum se spune: „ajunge o măciucă la un car de oale”. El i-a avut în obiectiv pe toţi ăştia care au intrat în puşcărie. Datorită lui, şi poate că o mai fi şi altul, a fost decimată reţeaua sanitară din oraşul ăsta. O să vezi câţi or să plece din oraşul ăsta, copiii lor de asemeni; şi cu ce or să mai moară dintre medici, să vezi că Severinenii vor ajunge să se opereze în altă parte, când aici a fost un nucleu de medici cu o pregătire profesională excepţională.

– Da, bineînţeles! De altfel, mi-a spus şi o bolnavă pe care am operat-o de curând, că mi s-a făcut dosar la Securitate pe chestii politice şi că urmează să fiu arestat. [Cf. Nota informativă, din 2 octombrie 1959 , Agent Mihai Radian]

– Sigur este aşa. Mă, eu simt pericolul, ştiu când vine răul, când sunt ameninţat, am trăit teroarea morţii, pe front. Mă sculam dimineaţa şi mă ferchezuiam, că, dacă va fi să mor, să arăt bine. Şi am ajuns la acest presentiment al pericolului. Am vorbit şi cu Dorina ce trebuie făcut dacă mă ridică Securitatea şi, probabil nu mă voi mai întoarce. Asta este, ce să fac? Îmi întâmpin destinul. Nu poţi să fugi de destin.

Ştii cum se spune: „tare, implacabil ca destinul”. Şi eu am văzut asta, că nu poţi să fugi sau să te ascunzi de soartă. Întotdeauna am privit moartea în linişte. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, ce mai! Şi atunci de ce să mă panichez? Rezolv ceva?

– Tu, Monule, când stăteai cu bocceluţa la uşă, că te ridică noaptea, şi veneai să bem ultima ţuică, nu erai în aceiaşi situaţie? Şi ce făceai? Nimic!

– Da, aşa-i! Dar cine te vede, are impresia că nu ştii ce e pe capul dumitale.

– Am vorbit cu Dorina. Vinde tot ce se poate vinde şi pe Bogdan să-l trimită la Pârşcoveni, să-l bage Nelu suplinitor la şcoala lui. Nelu Mercuţ este director de şcoală acolo.

– Ei, domnu Gheorghe, lasă, că poate Dracu nu-i atât de negru. Să ştii că eu sunt de partea dumitale şi o să mă zbat pentru dumneata, că ştiu că toate acuzaţiile nu au fost decât minciuni inventate de nenorocitu ăla care-ţi poartă duşmănie, şi nu voi lăsa să se întâmple această mare nedreptate, să ştii asta de la mine! Uite, îţi promit că nu vei fi arestat, pentru că le voi spune adevărul, că ăla e un mincinos!

Şi, întradevăr, de la M.A.I. regiunea Craiova, s-a cerut o reexaminare a dosarului, şi la Turnu Severin este expediată următoarea adresă (nr. 102926/ 09.03.1963):

„Către M.A.I. serviciul raional Turnu Severin. Vă restituim alăturat acţiunea informativă nr. 1536 privind pe legionarul Georgescu Gheorghe din Turnu Severin. Această acţiune pentru închidere urmează să fie înaintată la M.A.I. Bucureşti. Pentru aceasta conformaţi-vă ordinelor şi întocmiţi o sinteză detaliată asupra tuturor materialelor ce le posedaţi. Certurile dintre agentul Ciocsirescu Vladimir şi obiectiv nu interesează acţiunea, ci numai reliefează faptul că L.O. (lucrătorul operativ) nu a sesizat la timp atitudinea de răzbunare a agentului.

Considerăm totodată necesar ca în acţiune să se mai obţină unele materiale informative care să justifice închiderea acestuia. Semnat Şef dir. reg. Lt. col. şef serviciu.”

Respingerea Referatului şi a Raportului din 18 septembrie 1959 de către M.A.I. Craiova, respectiv de către activistul de partid Mihăilescu, pentru arestarea şi trimiterea în judecată a dr. Georgescu Gh., ca urmare a acţiunii de verificare , a dus la închiderea acestui dosar (alcătuit din 4 dosare) şi deschiderea altui dosar de acţiune individuală, în martie 1960.

Ca răspuns la Adresa M.A.I. Craiova se elaborează o „Sinteză” şi un „Plan de măsuri” în 20 februarie 1963 de către Securitatea din Turnu Severin. În „Sinteza” şi „Planul de măsuri” elaborate de Securitate se reţine, pe lângă acuzaţiile amintite deja şi atitudinea antisovietică, comentariile politice, asocierea cu alte persoane cu activitate legionară sau sionistă şi manifestări duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din R.P.R. De asemeni: „de nenumărate ori, din cauza unor operaţii intenţionat greşite, intervenţii chirurgicale cu întârzierea stabilirii unor diagnostice reale, a făcut ca mulţi bolnavi, care puteau fi totuşi salvaţi, să înceteze din viaţă.”

„Materialul din care rezultă activitatea sa legionară constă într-o fişă personală, folosită de conducerea legionară la înscrierea de noi membri. Alte materiale din care să se vadă activitatea legionară a dr. Georgescu Gh. nu există, înafară de o notă de la P.M.R. oraş”( declaraţia proprie luată de activistul de la Bucureşti).

Şi iată că după ce s-au analizat mai atent şi fără intenţie datele reale, şi după ce L.O. (lucrătorul operativ) a fost, ca să zicem aşa „tras de urechi”, acesta îl cheamă pe ing. Stoica ( alias M. Radian) la o discuţie serioasă.

– Ia spuneţi, tovarăşe inginer, că ştiu că dumneavoastră aţi făcut intervenţiile pentru dr. Georgescu Gh., pe ce vă bazaţi ?

– Tovarăşe căpitan Gheorghiu, eu îl cunosc bine pe acest om. Locuiesc cu el în

aceiaşi casă de peste 10 ani, am împărţit de multe ori pâinea, uşile noastre stau deschise chiar dacă plecăm o lună de acasă şi nu deschide nimeni şi nu caută nimeni în lucrurile mele, am pus semne şi am verificat, nici măcar copiii doctorului. Omul ăsta provine dintr-o familie săracă, a avut o copilărie şi o tinereţe grea, a învăţat cu mari privaţiuni, nu a fost legionar, ştiu sigur asta. Sunt nişte oameni cinstiţi.

– Hai tovarăşe, cred că am intrat în sfera irealului. Dacă spuneaţi că a fost un

accident, mai mergea, dar vă spun eu, că dacă dr. Georgescu Gh. nu l-a putut salva, nu-l putea salva nimeni, nici aici, nici în altă parte. A fost un caz nenorocit, pe care acest Ţeapă – care, fie vorba între noi, nu e sănătos la cap, şi-i poartă o ură patologică dr. Georgescu Gh. l-a deformat, l-a exploatat, şi a încercat să convingă autorităţile de intenţia duşmănoasă şi de sabotaj a doctorului.

Acest Ţeapă este un mincinos şi vă rog să consemnaţi acest lucru şi să luaţi date despre el, să-l anchetaţi şi să-l verificaţi. Trebuie verificaţi şi informatorii, nu numai suspecţii, nu-i aşa ?

Informatorul Ciocsirescu Vladimir a fost verificat temeinic şi în şedinţa de comandament s-a luat hotărârea ca acesta să fie dezavuat, ignorat, înlăturat, iar informările lui să nu mai fie luate în considerare.

În şedinţa de lucru de la Securitatea din Turnu Severin, s-a hotărât să se facă un Raport cu propuneri pentru închiderea acţiunii informative individuale nr. 1536 deschisă asupra numitului Georgescu Gh. şi care a fost înaintat spre aprobare la M.A.I. reg. Craiova:

La 17 august 1959 s-a deschis dosarul de verificare a cărui bază au constituit-o materialele informative furnizate de agentul Ciocsirescu Vladimir, din care a rezultat că dr. Georgescu Gh. întreţine legături suspecte cu dr. . . . . . .G.P.) cu care, în unele cazuri, comenta duşmănos regimul din ţara noastră.

Deasemenea, era semnalat că în calitatea sa de chirurg, ca urmare a unor operaţii greşite, a provocat moartea unor bolnavi.

În luna septembrie 1959, organele de securitate au trecut la documentarea activităţii sale, în care sens s-au audiat mai mulţi martori, dar care au confirmat numai o mică parte din materialele furnizate de agentul Ciocsirescu Vladimir.

Au fost verificate sesizările din care rezultă că elementul respectiv, în urma unor intervenţii chirurgicale ar fi provocat moartea numitului (H . . . . .. . .), însă, în urma cercetării efectuate de organele noastre de securitate, nu s-a constatat o intenţie contrarevoluţionară.

În luna septembrie 1959, acţiunea a fost trimisă la serviciul de anchetă, cu propuneri pentru arestare, însă a fost respinsă pentru documentare cu probe justiţiabile.

La 14 III 1960, dosarul de verificare a fost transformat în acţiune informativă individuală, continuând urmărirea lui şi prin alţi agenţi.

Din materialul furnizat de agentul Mihai Radian, rezultă că între dr. Georgescu Gh. şi agentul Ciocsirescu Vladimir, care lucrează la spital în acelaşi compartiment (ambii sunt medici chirurgi), au existat şi au continuat să existe certuri şi fricţiuni.( Acest fapt a determinat pe agentul Ciocsirescu Vladimir să prezinte organelor de securitate materiale care conţineau neadevăruri).

Chiar în unele discuţii făcute de obiectiv cu sursa „Mihai Radian”, a rezultat că dr. Ţeapă Mihai (agentul Ciocsirescu Vladimir), în mai multe rânduri l-a reclamat la Securitate şi la Raionul de Partid, cu informaţii mincinoase.

La elementul urmărit a fost dirijat şi agentul „Tache Marin”, care are relaţii apropiate cu cel în cauză, în care ne comunică faptul că dr. Georgescu Gh. evită, în general, discuţiile cu caracter politic.

Această situaţie se explică prin aceea că dr. Georgescu Gh. a luat cunoştinţă de faptul că organele de securitate au audiat mai multe persoane în legătură cu atitudinea sa faţă de regim , iar în plus, s-a sesizat de conduita agentului Ciocsirescu Vladimir.

Închiderea acţiunii individuale deschise asupra numitului Georgescu Gh. şi clasarea la secţia „C”, iar elementul va fi urmărit în continuare, controlându-i-se activitatea periodic cu agentura, luându-se totodată şi în evidenţă prob.855.

Raportul este înaintat Şefului Direcţiei Regionale Lt. col. Socol P., care îl aprobă.

Eram în penultimul an de liceu, în clasa a X-a, şi pregăteam cu domnul Schäffer câteva piese de pian pentru admiterea la Conservator.

Într-o dimineaţă, prietenul şi colegul meu de clasă, Ghiţă Penescu, a venit plângând la şcoală:

– Ghiţă, hai pe la noi să mai stăm de vorbă. Şi te mai linişteşti, nu stai singur.

Şi Ghiţă a venit câtva timp pe la noi pe acasă. Mama lui era nemţoaică, şi în anii ’50 a plecat şi s-a stabilit în Germania. Ghiţă a rămas cu tatăl său, care era inginer la Şantierul naval din Turnu Severin. Fraţi, unchi, sau mătuşi nu avea. Acum rămăsese absolut singur, nu mai avea pe nimeni. După câteva luni, tatăl său a murit în închisoare. După un timp şi-a rărit vizitele la noi. Se pregătea să dea examen de admitere la Conservator, la canto. Avea o voce de bariton. Era un băiat înalt şi frumos. Ar fi arătat bine pe scenă.

– Ghiţă, eu zic să mergi la Bucureşti şi să vorbeşti cu cineva să vadă dacă ai talent şi voce, să nu pierzi timpul degeaba.

– Bine, ai dreptate ! Hai să mergem, aranjez eu şi pentru tine să te asculte cineva la pian, îmi răspunde el.

Zis şi făcut; plecăm la Bucureşti. Pe el l-a audiat maestrul Goangă şi a avut succes. Pentru mine, a aranjat să mă audieze o pianistă, nu-i mai reţin numele; era rusoaică de origine, fusese elevă a lui Rahmaninov şi Gieseking, concertase prin Europa un timp, dar pentru că fusese căsătorită cu un ofiţer superior din camarila regelui, fusese blocată, ţinută la dos, nu mai avea voie să cânte în public. Locuia la etaj, pe strada Ana Ipătescu, în blocul care are la parter Sinagoga. Pianista ne-a cântat o parte dintr-un concert al lui Ceaikovski. Când am auzit-o cum cântă, n-am mai vrut să mă aşez la pian, m-am simţit mic.

Am cântat şi eu câteva măsuri. Pianista m-a urmărit foarte atent şi mi-a spus:

– Eşti muzical, ai mână, dar n-ai avut cu cine să înveţi. Lasă totul, nu mai cânţi, faci doar game, gimnastică, şi încerci să cânţi o pagină. Dacă reuşeşti să cânţi o pagină aşa ca nimeni să nu o cânte mai bine ca tine, poţi să faci pian, dacă nu, te laşi. La pian trebuie să fii geniu.

Am încercat să cânt perfect o pagină dintr-o partitură. Am considerat că nu am reuşit. Aşa că, după bacalaureat m-am hotărât să dau la medicină. Oricum, cu „originea mea nesănătoasă” nu aveam nici o speranţă să fac vreo facultate. Am dat totuşi la Medicină... Şi am intrat.

O mare parte din locuri erau ocupate de „bursieri de Sfat popular”. Unii dintre ei nu cred că aveau nici liceul, veneau direct din producţie. Erau persoane mai în vârstă, printre ei erau probabil mulţi agenţi de securitate acoperiţi. Cele câteva locuri rămase erau pentru restul de candidaţi. Bursierii şi ceilalţi îşi ocupau locurile.

La zoologie, ştiam toată cartea la perfecţie, o ştiam, nu o memorasem doar. La examenul de admitere, în grupa de candidaţi, urmam după fiul unui demnitar. Întrebările pentru acesta sunau ca în Caragiale: „ nu-i aşa că. . . . . .”, la care răspunsul era : „da”.

În cazul meu, chiar şi la zoologie, comisia a fost foarte nemulţumită şi de abia mi-a dat note de 5 şi 6.

Norocul meu a fost la scris, unde, cel puţin la Fizică, probabil că nu au putut să-mi dea mai puţin de 10. Am avut două subiecte cu care câştigasem la Olimpiada de Fizică: „Echivalentul mecanic al caloriei” şi „Legea lui Bernoulli”. Oricum, nu credeam că am să intru şi mă pregăteam să dau la Politehnică.

Dar într-o dimineaţă, concitadinul şi amicul meu Urtilă, care a ajuns mai târziu profesor universitar, mi-a telefonat că sunt pe lista de admişi.

Aveam 17 ani. După doi ani, m-am întâlnit în Bucureşti, în parcul Cişmigiu, cu Ghiţă Penescu. Intrase la Conservator:

– Ce mai faci, măi Ghiţă, gata, ai reuşit să intri la conservator. Bravo ţie! Şi din

– Măi Ghiţă, nu se termină odată cu Comunismul ăsta, ar trebui dracului să ne organizăm, să facem ceva!

Ghiţă cască deodată ochii la mine, îl văd că se albeşte la faţă, şi-mi zice:

– Nu am auzit nimic, să uiţi că mi-ai spus ceva. Şi-ţi dau un sfat: Niciodată, dar niciodată să nu mai spui la cineva ce mi-ai spus mie !

S-a întors cu spatele şi a plecat. Am rămas mut. Dar la scurt timp după această scenă am aflat că Ghiţă, după ce a rămas singur, deci când avea 16-17 ani, fusese racolat de Securitate şi din această cauză ne ocolea, ca să nu trebuiască să spună ce auzea la noi în casă. Nu m-a denunţat!

L-am mai întâlnit pe Ghiţă după ani de zile, când a ajuns solist la Opereta din Bucureşti.

În anul 1962, Nuţi, mătuşa mea, a avut o experienţă tristă. A fost arestată fiind acuzată, în urma unui denunţ mincinos, că ar fi delapidat nişte grâu de la un IAS din comuna Topolovăţ de lângă Timişoara, acuzaţie care s-a dovedit neadevărată şi a fost eliberată după trei luni de anchetă.

Nu a mai rămas acolo şi a venit în Bucureşti, unde l-a cunoscut pe Viorel Murărescu şi după scurt timp s-au căsătorit. Viorel era dintr-un sat de lângă Sibiu şi lucra în Bucureşti.

La căsătoria Nuţei cu Viorel, Nisă, fratele lui Viorel, a venit la nuntă la Bucureşti, şi după ce s-a terminat masa, rămăseserăm în sufragerie împreună ca să bem o cafea şi să fumăm o ţigară. Eram în anul doi de facultate. După ce ne-am cunoscut mai bine, Nisă a simţit nevoia să-mi dea câteva sfaturi.

– Măi Bogdan, eu te sfătuiesc să vorbeşti mai puţin. Din moment ce tatăl tău a fost exclus din Partid, tu eşti sigur sub lupa securităţii. Această atitudine de bravadă a ta, nu îţi este de folos. Trebuie să te fereşti de toată lumea. Era al doilea avertisment pe care îl primeam după ce fusesem avertizat de Ghiţă Penescu.

Ştiam că Viorel Murărescu fusese ofiţer de securitate şi îşi pierduse piciorul într-o acţiune împotriva unei grupări de partizani din Făgăraş. Fusese împuşcat de partizani în genunchi, făcuse cangrenă şi-i tăiaseră piciorul. Mă aşteptam ca şi Nisă să fie unul din oamenii securităţii. Nisă era muncitor electrician la fabrica de armament de la Mârşa, lângă Avrig.

– Să ştii, continuă Nisă, că eu îţi vorbesc din viaţa mea. Satul Racoviţa, de unde suntem noi, este aşezat pe malul Oltului, în apropiere de Sibiu. În anii 50, aici, la poalele munţilor Făgăraş, s-a format o grupare de partizani anticomunişti. Ţăranii din zonă i-au sprijinit şi au plătit scump această atitudine. Ca peste tot pe unde au apărut rezistenţe anticomuniste, represaliile au fost extrem de dure.

Eu am fost arestat şi am stat 4 luni închis. Aveam atunci 16 ani. Împreună cu un alt copil, dusesem mâncare în munţi, la partizani. Cineva ne-a turnat. Au venit şi ne-au ridicat în drum spre şcoală. Ne-au închis în cetatea Făgăraşului, care fusese transformată în închisoare politică. Când am ajuns acolo, ne-au luat la bătaie. Cel mai mult ne-a bătut unul din Racoviţă, un vecin de-al nostru. Ne ţineau în nişte cuşti astfel dimensionate încât nu puteam să stăm nici în picioare, nici culcaţi. Pe jos era apă. Când pe jos era mai uscat, dormeam direct pe ciment cu picioarele adunate la piept, şi puneam un bocanc sub coaste ca să nu fie în contact cu cimentul şi mai aţipeam câte un pic. Bătăile continuau ziua şi noaptea, şi tot timpul se auzeau răcnetele deţinuţilor. Nu aveam voie să ne facem nevoile în cuşti. Ieşeam afară şi exista o singură gaură cam de 30 cm. diametru unde puteam să facem. Când ne căcam mă scuzi că vorbesc aşa trebuia să facem patru oameni în acelaşi timp şi bineînţeles că dădeam pe margini. Trebuia să curăţăm cu mâinile şi nu puteam să ne spălăm decât odată, seara, în hârdău.

Un deţinut a înnebunit din bătaie şi s-a repezit în capul unuia care îl bătea, l-a apucat de păr şi i-a rupt pielea de pe cap. A smuls o uşe şi a fugit cu ea, a intrat în cuşcă şi a pus uşa în faţa cuştii. Au venit caralii şi cu patul pistoalelor i-au rupt degetele cu care ţinea uşa, după care l-au scos din cuşcă şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.

Sufeream de foame. Când m-am întâlnit cu băiatul cu care fusesem arestat, m-am îngrozit cum arăta. I-am spus: „mă, ai grije de tine, că mori”. Şi el mi-a zis acelaşi lucru.

Era un gardian, însă, care păstra câte un os din friptura care o mâncase el şi în loc să-l dea la câini ni-l arunca nouă. Venea cu o bucată de carne cu os şi mânca şi când noi făceam mişcare în curte, arunca pe jos osul sau bucăţica de pâine care-i rămâneau, să le luăm noi.

După 4 luni ne-au eliberat. Înainte de a pleca acasă ne-au scos din cuşti şi am stat în pat, în celule, aproape două săptămâni. Ne dădeau mâncare mai bună, ca să ne refacem. Ni se umflaseră burţile, că puteam să ţinem gamela pe ele. Însă când am ajuns acasă, muma nu m-a recunoscut. Când ne-a deschis poarta ne-a întrebat: „Ce vreţi, copii?” – nu ne-a cunoscut.

– Nisă, întreb eu, ce-ai face dacă l-ai prinde pe ticălosul ăla din satul vostru care te-a chinuit cel mai mult? Eu unul l-aş lega şi l-aş arde cu lumânarea.

– Nu, răspunde Nisă, cea mai mare pedeapsă este să-l laşi să rabde de foame şi să-l bagi cu picioarele în gips, şi să-i pui blidul cu mâncare cât să nu-l atingă cu palma. Foamea produce o durere în burtă că nu mai simţi nici o altă durere; poate să te bată şi tu nu simţi bătaia, simţi durerea din burtă.

Când lui Viorel, fiul lui Nisă i s-a propus să-l facă membru de partid (comunist), el a refuzat. Atunci Nisă l-a obligat să ceară el intrarea în partid.

Am reţinut avertismentul lui Nisă. Eu am auzit şi văzut multe, dar cele povestite de el au avut o influenţă deosebit de puternică asupra mea.

Mai târziu, după 1970, stăteam la televizor şi discutam cu inginerul Stoianov care venise pe la noi. Se ducea adesea cu tatăl meu la pescuit. Priveam la un film în care se lăudau faptele unui comunist care, fiind torturat de siguranţa din regimul „burghezo-moşieresc” a rezistat şi nu şi-a trădat tovarăşii. I-am spus inginerului Stoianov:

– Dacă are în ce să creadă, este posibil; ei credeau în ceva, noi nu mai aveam în ce să credem, aşa că ne torturau degeaba.

Era un om curajos, făcuse vreo 17 ani de puşcărie politică, în regim de exterminare şi rămăsese optimist. Spunea că puşcăria de drept comun este „pension” faţă de puşcăria politică. Am continuat să discutăm despre una şi alta, să glumim. Aflasem de la postul de radio Vocea Americii că a existat un Lagăr de reeducare la Piteşti, în care s-au întâmplat orori pe care chiar regimul comunist le-a condamnat şi l-am întrebat:

Stoianov râdea în acel moment. Zâmbetul i-a pierit brusc, faţa i s-a crispat de groază şi a început să tremure. Dârdâia de se scutura fotoliul pe care stătea şi nu s-a oprit câteva minute în şir.

Din toate acestea am înţeles că nu trebuie să te opui sistemului, ci să te integrezi acestuia. Dacă până atunci am aprobat sau chiar am lăudat atitudinea „eroică” a tatălui meu, din acest moment am înţeles că totul era zadarnic, că nu există alt drum decât ori să rămâi şi să găseşti o cât mai bună inserţie socială şi politică, – ori să fugi din ţară. Dar, oricum, ca să fugi din ţară, trebuia să fii liber. Am avut o discuţie lungă cu tatăl meu.

Sistemul nu putea fi distrus din interior, toată lupta oamenilor, toată rezistenţa lor împotriva comunismului nu ducea decât la un sfârşit dramatic. Cei care ne instigau la rezistenţă pasivă sau activă, mergând până la rezistenţă armată, n-au făcut altceva decât să ne manipuleze, să ne înşele speranţele, să ne arate calea falsă. I-am spus tatălui meu povestea lui Nisă.

– Viaţa este nedreaptă şi deobicei îi promovează pe cei nedrepţi. Pământul a fost dat întâi lui Satan, nu lui Christos. Îndoiala şi negaţia, mişcarea, informaţia, au fost create de Satan. Trebuie să ţii seama şi de legile lui Satan, nu numai legile lui Christos. Satan există, chiar dacă nu s-a arătat. Dacă în jocul vieţii toţi trişează şi au voie să trişeze sau chiar sunt premiaţi că au trişat, cel care joacă cinstit va pierde.

Poporul român, un popor blând şi cu frica lui Dumnezeu, a respectat regula jocului, preceptele creştine, dar nu era pregătit pentru jocul acesta perfid.

– Dar n-am aflat pe nimeni care să câştige în faţa destinului. Totul se plăteşte odată şi odată. Ca să crezi în ceva, atât de mult încât să-ţi pui viaţa zălog, acest ceva trebuie să fie admisibil şi spaţial.

– Eu consider că nu trebuie să lupţi cu nedreptatea. Trebuie să accepţi că există şi ori o ocoleşti, ori te foloseşti de ea. Nu scuipi contra vântului. Trebuie să te pliezi pe fenomenul social, să vezi încotro merge sistemul şi să mergi şi tu într-acolo. A te lupta cu nedreptatea este o prostie, numai timpul o învinge: aş spune că te crezi mai mare decât eşti în acel moment. Şi asta înseamnă trufie, şi trufia duce la răzvrătire. Sunt două mari păcate pentru care vei fi aspru pedepsit. Nu mergi cu vântul în faţă, ci cu el din spate, să te împingă înainte, nu să te ţină pe loc sau să te dea înapoi.

Dacă un lucru sau o anumită situaţie există, dacă un sistem apare, aceea este voinţa lui Dumnezeu şi dacă tu eşti atât de trufaş şi de răzvrătit să încerci să o schimbi, atunci tu te pui contra lui Dumnezeu. Cred că aceasta este atitudinea corectă, am zis eu şi continui să-mi spun părerile. Să te supui sistemului.

Destinul este calat pe timp: te naşti într-un anumit moment şi într-un anumit spaţiu, întreg universul este prezent la naşterea ta, la existenţa ta, ca într-un caleidoscop: când îl suceşti, figurile se schimbă, şi tu te naşti, trăieşti şi dispari odată cu această rotire. Destinul tău se stabileşte chiar în momentul în care sunt aşezate figurile din caleidoscop. Te-ai născut să traversezi acea etapă: ea nu se construieşte ad-hoc pentru tine, există deja şi tu vii spre ea, tu intri în acea mişcare, în acel angrenaj. Aşa că prima unealtă a lui Dumnezeu este timpul, acest caleidoscop pe care Dumnezeu îl suceşte.

Aceasta este cred, atitudinea corectă: trebuie să încerci fie să scapi prin fugă, dacă te-ai convins că această cale nu face parte din destinul tău, sau să mergi pe acel drum ca să-ţi întâmpini destinul, să traversezi etapele ca să ajungi acolo unde este locul tău, construcţia ta, – vei evolua ca să te întregeşti ca fiinţă, să te definitivezi şi să-i împlineşti voia lui Dumnezeu.

– Da, zice taică-meu, dar încercările sunt pe măsura ta, însă dacă trişezi, dacă crezi că l-ai păcălit pe Dumnezeu, că tu eşti şmecher şi Dumnezeu e fraier, atunci te înşeli amarnic. Totul se plăteşte, imediat sau mai târziu.

Cum am spus, ai mâncat la masă, vine chelnerul şi-ţi aduce nota. Cu cât plăteşti mai târziu, cu atât vei plăti mai mult, cu dobândă mare; de obicei ţi se plăteşte cu moneda cu care tu ai înşelat. Dacă obstacolul este mai mic decât puterile tale, atunci nu mai e obstacol, iar dacă este mai mare, atunci este un zid care îţi delimitează calea.

Şi mai cred că moartea vine când ţi-ai terminat etapa pe care trebuie să o traversezi, ai altă treabă, altă încercare şi locul sau momentul acela nu mai corespunde evoluţiei, destinului tău.

– Şi Dumnezeu lasă binele şi răul să se lupte şi astfel să se rezolve situaţia, Dumnezeu zice doar să se facă! şi totul se rezolvă automat prin lupta celor două contrarii; şi astfel sistemul se mişcă, nu stă pe loc şi apare informaţia.

De ce să primesc lupta şi să nu o evit, să se ducă în gol. Şi dacă lupt, de ce să lupt cu arma duşmanului cu care el este puternic şi să nu-mi construiesc propria mea armă?

În timp ce unii sunt necruţători, noi, creştinii, suntem cu mila şi iertarea. Până acum s-a dovedit că cei răi şi agresivi au câştigat.

– Da, dar dacă era doar aşa, astăzi oamenii ar fi dispărut. Uite că până la urmă creştinii nu au dispărut, ba din contră s-au înmulţit. Care este adevărul?

– Este nevoie şi de bine şi de rău; fără acestea nu există viaţă, ne-am înmulţi până ne-am sufoca. Fără ură nu există mişcare, nici cunoaştere fără îndoială şi negaţie, nu apare informaţia. Dacă n-ar fi iubire nu ar fi viaţă, nu s-ar coagula, nu s-ar aduna obiectele, nu s-ar diferenţia în sisteme, totul ar fi doar o substanţă omogenă. Deci este nevoie şi de una şi de alta: şi de iubirea lui Christos, şi de ura lui Satan.

– Probabil că da, zic eu, dar vreau să se reţină că nu suntem ceea ce suntem, suntem ceea ce vor alţii să fim, ăsta este adevărul...

Când Petre (tatăl lui Gigi) era tânăr, trei fraţi erau cei mai îndârjiţi vrăşmaşi ai lui. Se mai ciocniseră de câteva ori, dar cearta se termina doar cu câţiva pumni şi înjurături. Într-o zi însă, aceştia au pus la cale o adevărata ambuscadă. Petre se ducea la o văduvă cu care se iubea şi ei i-au ţinut calea, întâmpinându-l cum se cuvine, unul cu puşca, altul cu un cuţit şi al treilea cu o măciucă. L-au prins la strâmtoare. Erau oameni înalţi şi vânjoşi, nimeni nu le stătea în cale, făceau legea în sat. Au stat ascunşi, şi când Petre s-a apropiat, au sărit pe el. Ei bine, primul lovit a fost cel cu puşca. I-a luat puşca, a întors-o şi, cu patul armei, l-a lovit pe cel cu măciuca, i-a rupt mâna, pe al treilea care îl ameninţa cu cuţitul, l-a lovit cu vârful ţevii de la puşcă. De atunci, niciodată aceştia nu au mai îndrăznit să-l atace. Dar când Petre a îmbătrânit, cei trei fraţi tot s-au răzbunat. Într-o zi a venit acasă bătut... Erau toţi fraţii cu familiile la Fântânele, de Paşti.

– Bă, uite ce mi-au făcut nenorociţii ăia! Era tăvălit prin noroi, sângele i se scurgea din nas, buza şi sprânceana spartă. Hai să-i batem! Futu-le muma-n cur!

– Fir-aţi ai dracului de pămpălăi, n-aveţi sânge în coaie, fir-aţi ai dracului!

– Uite, taică-meu ăsta, nu se potoleşte nici acum. Om bătrân şi uite ce face! Şi-i povesteşte scena. Maică-mea tace. Eu eram de faţă şi-i răspund:

– De ce, mă? întreabă taică-meu. Ce înţelegi tu prin „om bătrân” Pentru că Tatane e mai tânăr decât Tatamare .

– Om bătrân este acela care trăieşte degeaba şi aşteaptă să moară, aşa ca Tatane. Tatamare se bate, se luptă, nu stă să aştepte nimic.

Dar Petre nu mai era demult acelaşi, de când murise Maria devenise resemnat, inactiv. Se schimbase complet. Mai târziu, când se apropia de vârsta de 70 de ani, într-o zi când se juca cu un nepoţel, a luat o gură de ţuică din sticla lui, şi...

În vara anului 1965 am venit din nou în Fântânele şi am plecat cu tatăl meu prin sat. În centrul comunei era casa lui Ticu Dumitrescu – O casă cu etaj, mare, frumoasă, cea mai frumoasă casă din sat păstrând stilul caselor româneşti de la ţară cu o curte mare plină de flori şi de pomi. Am intrat şi ne-a întâmpinat un bărbat înalt şi voinic.

– Ce să fac, măi Gogule, am venit şi eu acasă după atâţia ani de puşcărie.

– Măi Ticule, trebuie să te întreb: Ai dat declaraţie că am fost înscris legionar în cuibul tău. Am fost eu în cuibul tău înscris, ştii tu că eu am fost legionar?

– Nu mă Gogule, dar ce vroiai să fac, eram în închisoare, mă puteam opune? Te rog să mă ierţi, Gogule!

49. Blestemul se întoarce

Şi uite că, după mai mulţi ani, s-a întors blestemul Constanţei.

Cel de al patrulea fiu al Constanţei, Petruş, a venit din război fără un picior. Nu a rezistat psihic. S-a apucat de băutură. Când se îmbăta devenea extrem de violent. Aruncau cu găleata cu apă pe el ca să se liniştească. Se împiedeca des şi cădea – se ridica greu de jos şi-i lovea cu cârja pe cei care încercau să-l ajute. Trăia în mizerie. După ce a împlinit 30 de ani a făcut pneumonie şi a murit. Constanţa l-a îngropat în cimitirul din Fântânele.

Mitică, mezinul, la 18 ani, a plecat la armată. S-a întors după un an în sicriu. Au zis că s-a împuşcat în ochi în timp ce curăţa un pistol. Nu i-au lăsat să deschidă sicriul. Pe Mitică l-au îngropat peste oasele Mariei.

Constanţa era sfâşiată de durere, aproape că îşi pierduse minţile. Umbla pe câmp şi striga: „Miticuţă, Miticuţă!”... Dacă vreo pasăre stătea pe gard şi ciripea, începea să-i vorbească: „Miticuţă, ai venit la mămica?”

Omul ei, Petre a murit şi el când a împlinit 75 de ani. Au săpat groapa şi au scos craniul lui Mitică. Era împuşcat în frunte, glonţul îi trecuse prin occipital la bază, aproape de gaura occipitalului; nu se împuşcase el, fusese împuşcat.

Când a văzut craniul, Constanţa a început să urle: „Miticuţă, Miticuţă!” Se tăvălea pe jos – au luat-o pe braţe.

Costin, fiul cel mai mare, a murit şi el în 1967, la 58 de ani. L-a îngropat şi pe acesta la Bucureşti. Îi mai rămăseseră trei copii. Nicu, cel de al treilea fiu a fost diagnosticat cu cancer de colon, dar a trăit peste 90 de ani.

În 1968 a murit şi Constanţa. Era o iarnă grea, cu viscol. Au găsit-o îngheţată în casă. Nu se ştia cât a rămas acolo. Fata ei a adus-o la Ploieşti şi a rămas singură într-un cimitir de-acolo.

Era un viscol năpraznic în iarna lui 67-68. Îmi cupărasem o maşină şi venisem în Bucureşti cu tatăl şi cu mama mea. Cornel, frate-meu era în Bucureşti în anul IV la Stomatologie.

– Bă, a murit mama şi o înmormântează azi. Eu, după operaţia asta mi-e greu să merg cu trenul, e zăpadă, ajung greu la gară.

Plecăm la drum şi Nicu ne duce la Ploieşti, acasă la sora lor, pe o străduţă

dosnică. Tocmai terminau slujba. Convoiul se porneşte spre cimitir. Mortul a fost pus într-un furgon, o dubiţă TV.

Nu ninsese mult, dar era un frig năpraznic şi bătea vântul, spulberând zăpada care se pusese. Am mers cu maşina în spatele convoiului la un cimitir pe lângă gara de sud. Am intrat pe o străduţă pietruită cu pietre de râu şi am ajuns în poarta cimitirului. Maşina mortuară a oprit în faţa noastră. Pentru că incomodam, am oprit în faţa furgonului. Au dat jos mortul şi s-a format convoiul mortuar. Nicu şi cu taică-meu au plecat cu el.

– Noi rămânem, răspund eu şi Cornel. Nu ne plac înmormântările şi e foarte frig. Am îngheţat cât am ieşit din maşină. Mergeţi voi, noi rămânem. Am intrat în maşină şi am dat drumul la căldură.

Convoiul s-a îndepărtat şi maşina mortuară s-a urnit din loc. Când a ajuns în dreptul maşinii noastre, spatele furgonului a derapat brusc şi ne-a lovit portierele, pe care le-a îndoit destul de rău.

– Uite că v-a pedepsit! În fond, era bunica voastră. Trebuia să veniţi şi voi !

50. Viaţa la pensie

Tatăl meu trecuse de 60 de ani, era un om în putere, plin de energie. Mergeam la vânătoare cu el şi rezista la drum mai bine decât cei tineri. O zi întreagă mergea prin noroi şi arătură, cu cizmele de cauciuc pe care se lipeau kilograme de pământ, cu rucsacul în spate cărând câte doi-trei iepuri, puşca şi cartuşele, greutate nu glumă. Alţii gâfâiau, el nu avea nimic. Nu l-am auzit vreodată să-l doară capul sau coloana, sau umărul sau vreo articulaţie, sau burta, doar dinţii l-au mai durut. Era de o robusteţe extraordinară, o putere de muncă şi o rezistenţă de neînchipuit. Nu dormea decât puţin noaptea, citea, scria.

La spital se liniştiseră lucrurile. Tatăl meu se resemnase, iar lumea îl lăsase în pace şi îl respecta. Intra în operaţii şi medicul şef, care acum nu mai era tânăr, nu-l mai şicana, ajunsese să-l respecte. Sau poate că era şi influenţa noastră: eram medicul Judeţenei de partid. Am fost ales apoi vicepreşedinte al Sindicatului Sanitar al Judeţului Mehedinţi.

Prim secretar a fost numit Iulian Ploştinaru. Era prieten cu Ceauşescu. A stat 10 ani în funcţia aceasta. Era foarte apreciat de Ceauşescu.

Eu eram medicul întregului activ de partid, al Inspectoratului Judeţean de Miliţie, Securitate şi Armată. Dar de reclamaţii, anonime, denunţuri, nu scăpam. S-a găsit şi aici un paranoic, G. Drăghici, pe care cei de la Partid l-au numit „Scriitorul” şi care îşi bătea anonimele la maşina de scris de la Direcţia Sanitară.

Am văzut şi eu o anonimă. Mi-a arătat-o tovarăşa Bădescu, secretar al secţiei de propagandă, care răspundea de învăţământ şi sănătate. Mi s-au tăiat picioarele când am citit-o: „Din partea unor vechi ilegalişti”, dar care nu ştiau nimic de anonimă. Am recunoscut imediat stilul lui G. Drăghici, nu era prima şi nici ultima anonimă: „un element duşmănos, fiu de legionar, care deţine secrete de partid şi de stat acasă la el şi face întruniri legionare, a fost în străinătate să ia legătura cu transfugi legionari”, ş.a.m.d. Stilul lui Ţeapă. De altfel, erau vecini şi se consultaseră. Primise ştafeta ticăloşiei.

– Ai scăpat, doctore, s-a dovedit că este tendenţioasă şi ştim cine a făcut-o.

La nivel central exista o listă a celor care aveau tulburări psihice şi făceau denunţuri false şi care nu mai trebuiau luate în considerare.

Primul secretar Ploştinaru, odată când îi tratam dinţii, mi-a mărturisit că tatăl meu i-a salvat viaţa , pentru că l-a operat de peritonită când avea numai 14 ani şi era pe moarte: „Datorită tatălui tău eu trăiesc şi am făcut tot ce am putut să vă ajut”.

Doctorul Georgescu împlinise vârsta de pensie şi mulţi doctori vroiau să-i ia locul şi să scape de el, pentru că trăiau în umbra lui, îi epata prin personalitatea, profesionalismul şi chiar caracterul lui. Lumea îl simpatiza, nu însă toţi. Erau unii care abia aşteptau să-l dea afară, deşi ar fi putut să rămână în servici...

Din nou, cei de la securitate i-au întins mâna. I s-a propus să devină informator şi să-l menţină în servici, dar din nou tatăl meu a refuzat :

– Am mai refuzat odată când eram tânăr şi aveam perspective şi mi-am riscat viaţa cu asta. Nu mă lasă conştiinţa să fac aşa ceva.

A fost scos la pensie. A fost cea mai mare lovitură pentru el, devenise inutil.

După anularea acuzaţiilor de sabotaj şi după ce agentul Ciocsirescu a fost dezavuat, supravegherea informativă nu a încetat, dar oricum, odată cu venirea lui Ceauşescu la putere, teroarea exercitată de Securitate s-a diminuat considerabil.

Totuşi, aşa cum rezultă din studiul dosarului, problemele securităţi au rămas aceleaşi.

Într-o notă de analiză a ofiţerului de securitate care răspundea probabil de problema legionară, se specifică:

Sarcini de rezolvat: dacă are manifestări cu caracter ostil, atitudine, comportare relaţii la locul de muncă, raportul în care se află cu numiţii. . . . . . . .

Au fost verificaţi copiii celui în cauză-ambii medici stomatologi la Policlinica din Turnu Severin şi nu au rezultat probleme care interesează organele noastre.

”Prin 1958—59, un ofiţer de securitate i-a propus să colaboreze cu organele de Securitate şi a refuzat categoric, considerând că nu are timp şi este sub demnitatea sa de medic.”

Din Nota informativă [din data 12 II 1976] a agentului Panaitescu Emil reţinem:

„Poate că a câştigat în profesiunea lui, fiind un medic bun, dar, deoarece a pornit de la nimic (după expresia dr... . . . . : a venit în Severin cu o valiză din lemn şi în bocanci, afirmaţie de altfel răutăcioasă, care pe sursă a impresionat-o neplăcut atunci când a auzit-o) n-a putut desigur realiza lucruri deosebite din punct de vedere material.

Ştie o mulţime de bancuri, dar niciodată n-a spus vreunul cu ţintă politică”

Tot agentul Panaitescu [în Nota informativă din 14 VI 197], descrie momentul scoaterii la pensie:

„Cu toate că acest eveniment era de aşteptat, întrucât bătrânul dr. Georgescu Gh. împlinise încă de doi ani vârsta de pensionare ( 62 ani ) el fusese menţinut în continuare şi s-ar fi putut crede că va mai fi încă, deoarece este în depline forţe şi capabil de muncă. Direcţiunea a făcut nişte oferte ca să se angajeze la Maternitate, dar a refuzat. Pensionarea a fost un şoc pentru el, care l-a afectat moralmente.

Despărţirea de foştii colegi de muncă s-a făcut într-un cadru festiv, cu care ocazie i s-au înmânat nişte daruri, iar doctorul I. Popescu a ţinut o mică alocuţiune în care a pus în cea mai bună lumină meritele profesionale ale dr. Georgescu Gh. şi i-a relevat rezultatele unei munci de peste 30 de ani în secţia chirurgie. În orice caz, atmosfera generală a fost de mare regret, atât din partea majorităţii colegilor cât şi din partea personalului mediu, deoarece dr. Georgescu Gh. era un om vesel, plăcut, vorbăreţ şi serviabil. În ce priveşte comentariile în jurul acestui eveniment, s-a spus că dr. Georgescu Gh. mai putea fi menţinut, aşa cum sunt ţinuţi alţii care au depăşit vârsta de pensionare.”

În altă Notă informativă (din 11.03,1976), un alt agent (anume Pintilie Liviu), se referă tot la pensionarea dr. Georgescu Gh.:

”În urmă cu două săptămâni, s-a ţinut la nivelul spitalului judeţean, şedinţa de prelucrare a planului de măsuri tehnico-organizatorice pentru anul 1976, şedinţă la care a participat tovarăşul Prim secretar al Comitetului Judeţean Mehedinţi al P.C.R. La întrebarea pusă de tovarăşul Prim secretar, dacă au participat la întocmirea planului M.T.O. toţi membrii comitetului oamenilor muncii (C.O.M.), aceştia au răspuns: nu. Printre membrii C.O.M. se află şi dr. Ceauşu Emanoil, medic emerit, dar acesta, când a fost anunţat să vină, nu s-a prezentat din cauză că este supărat pe conducerea Direcţiei sanitare fiindcă l-au pensionat pe dr. Georgescu Gh.”

În Nota de analiză din 22.X.1988 se aprobă măsuri pentru urgentarea încadrării informative a dr. Georgescu Gh., să se creeze în acest caz o reţea cu posibilitatea de a stabili concepţiile politice şi activitatea acestui legionar, nu cu reţea de suprafaţă, deoarece, de peste un an nu mai există nici o informaţie.

De fapt, supravegherea informativă era formală, lipsită de consecinţe şi, de altfel, obiectivul, dr. Georgescu Gh. era grav bolnav de cancer.

Am terminat Facultatea de Stomatologie şi am renunţat la Repartiţia Ministerială, ca să mă întorc în Turnu Severin de fapt în judeţul Mehedinţi, în comuna Prunişor, la 25 km. de Severin.

Dispensarul din Prunişor nu avea curent electric. Avea angajat un medic generalist şi personal mediu. Făceam naveta şi pierdeam o grămadă de timp. Acolo mai era angajat un tehnician dentar tehnician doar cu numele pentru că nu avea decât şapte clase. Punea dinţi din viplă. Lucra cu un tur de picior, separa dinţii cu un disc de carborund sau diamant, scurta puţin dinţii mai rotunjea bombeurile şi lua amprenta cu gips. Ştanţa apoi o capă de viplă, un galoş, şi suda dinţii încălzindu-i la aragaz şi pe reşou. Nu era o treabă uşoară pentru el, dar se descurca.

Ţăranii veneau la mine să le scot dinţii, iar el le punea dinţii. Eu eram „domn dentist” , iar el era „domn doctor”.

Am vrut să modernizez acest cabinet cu tot ce trebuia, dar mai întâi trebuia să fie tras curentul electric, aşa că m-am adresat Medicului Şef de raion, dr. Gamălă, rugându-l să rezolve problemele la dispensar. Dr. Gamălă, care fusese iniţiat în chirurgie de tatăl meu., m-a întrebat:

– Şi nu te gândeşti, că dacă facem investiţii acolo, nu mai pleci ? Mai bine stai

liniştit şi hai să-ţi facem program dirijat la Hidrocentrala Porţile de Fier.

Şi făceam patru zile pe săptămână la Dispensarul Porţile de fier şi două zile la

La colonia Gura Văii, pe malul Dunării la 10 km. de Severin, se construia marea hidrocentrală Porţile de Fier, în colaborare cu Iugoslavia. Aici veniseră pesta 10.000 de muncitori, cu familiile lor cu tot. Un adevărat orăşel.

Dispensarul care deservea această colonie era dotat cu personal, cabinete, săli de tratament şi de chirurgie, două cabinete stomatologice şi un laborator de tehnică dentară.

Sora şefă, deşi nu cred că avea mai mult de 7 clase, era foarte apropiată, ca să nu zic altfel, cu directorul Policlinicii din Turnu Severin, şi avea suficient tupeu ca să-i înfrunte pe medici, să-i repeadă chiar, şi să-i taie din condică dacă întârziau sau plecau mai devreme din program.

Pe mine m-a luat destul de tare în primire şi m-a tăiat din condică, drept pentru care i-am strigat şi eu că-şi însuşeşte din detergenţii şi din celelalte obiecte şi materiale date pentru igiena dispensarului.

Directorul Policlinicii din Severin i-a sărit în ajutor şi m-a chemat să mă tămâie şi să mă reprime:

– Bă, bagă-ţi minţile în cap, vezi că tu eşti pui de şarpe, de duşman al poporului. Pe taică-tu l-am terminat, te terminăm şi pe tine ! M-a scos de la Dispensarul din Gura Văii şi m-a adus la Severin în Policlinică, la cabinetul de copii, ca să nu-i mai deranjez prietena.

Mi-am zis: „l-aţi terminat voi pe taică-meu, pentru că aşa au fost timpurile, dar pe mine nu mă terminaţi voi!” Aşa că am cerut Preşedintelui C.A.P. din Prunişor să mă primească în Partidul Comunist. Aşa am ajuns membru P.C.R.

Făcusem facultatea de stomatologie fără tragere de inimă, şi la 23 de ani eram medic şi cu armata făcută.

Am înţeles că „meseria e brăţară de aur”, că atâta timp cât eşti stăpân pe meseria ta, ai siguranţă şi încredere în tine. Mulţi colegi mă priveau cu superioritate, afişau cu siguranţă cunoştinţe reale sau nu, se dădeau deştepţi, mă intimidau pur şi simplu.

M-am apucat să învăţ, am luat totul de la început: anatomie, patologie, fiziologie, disciplinele de specialitate, etc. Învăţam temeinic, aşa că după vreo patru ani, când unul dintre colegi se dădea deştept, îl puneam la punct dovedindu-i că ştiu mai multe decât el.

La Policlinică, copiii veneau cu mamele. Acestea au ajuns, treptat, pacientele mele, şi am început să fiu apreciat profesional, aşa că mi s-a propus să lucrez cu program dirijat la Dispensarul Judeţenei de Partid, la care aveau acces persoanele care deţineau funcţii politice sau de răspundere, şi aparţinătorii acestora. Când mă întâlneam acum cu directorul Policlinicii, făcea plecăciuni: „Să trăiţi, domn doctor!” Îi răspundeam: ”Vă salut”. Nu mai eram „pui de şarpe şi de duşman al poporului”

Ne-am mutat din casa din strada Aurelian şi am ajuns chiriaş în fosta noastră casă Bdul. Republicii (Carol) nr. 39.

În anul 1969, într-o zi de vară, în jurul orei 1230, la noi acasă se prezintă o femeie cu fiica ei în vârstă de 16 ani, elevă la liceu. Dorina o cunoştea bine pe femeie, pentru că fusese clienta cabinetului lor. Stăteam la etajul casei.

– Doamna Georgescu, fiica mea a avut o relaţie cu un coleg şi a rămas gravidă;

este în trei luni, am văzut-o schimbată şi de abia acum am reuşit să aflu ce s- aîntâmplat. Sunt disperată, şi vă rog să mă ajutaţi !

– Bine doamnă, haideţi înăuntru să aşteptaţi, pentru că soţul meu întârzie, este într-o operaţie.

Au intrat în sufragerie, s-au aşezat şi le-a servit câte o cafea. A trecut aproape o oră, şi Dorina aude uşa de jos.

– Ei, cred că a venit! Iese afară. Pe scări urca un băiat în vârstă de vreo 15-16

Au mai aşteptat, dar dr. Georgescu întârzia. A dat telefon, şi i s-a răspuns că este în operaţie şi că operaţia va mai dura.

– Eu zic să reveniţi mâine. O să vorbesc cu soţul meu şi o să rezolvăm problema.

Mă împrietenisem cu un tânăr ofiţer de Miliţie, locotenentul Vieru. Lucra la Miliţia CFR, nu la Miliţia oraşului. Era un băiat simpatic, din Bucureşti. Eu lipseam de acasă, eram plecat la Bucureşti.

– Bună ziua, sunt un prieten al lui Bogdan zice locotenentul Vieru lucrez la Miliţie. Astăzi la prânz aţi făcut un chiuretaj.

– Aţi făcut, nu aţi făcut, nu mă interesează. Eu vă anunţ că aţi fost reclamat, şi

– Păi ce să fie, ţi-am spus, a venit femeia asta cu fie-sa care este însărcinată în

A doua zi, femeia în cauză a venit cu fata. Fiind avertizat, Gigi a refuzat să-i facă avortul.

După o săptămână, doi ofiţeri de Miliţie, maior Porcaru şi colonel Grecu, descind la domiciliul doctorului Georgescu Paul: „Avem ordin de percheziţie în legătură cu posesia unor instrumente de provocat avorturi”. Au arătat hârtia şi dr. Paul Georgescu, care ispăşise doi ani de închisoare pentru că deţinuse instrumente pentru provocare de avort, le-a dat voie să facă percheziţia. Au găsit o chiuretă mare, cu care nu se putea face avort şi care rămăsese neconfiscată de la percheziţia anterioară. Au început să facă procesul verbal şi când au trecut adresa, au văzut că numărul casei nu corespunde; şi nici numele.

– Vă rog să-i daţi voie băiatului să plece. Şi Radu a plecat în fugă. Întră peste noi gâfâind. Eram la masă.

– Tanti Dorina, nene Gigi. Repede, că vine Miliţia şi face percheziţie. Dacă aveţi instrumente, ascundeţi-le !

– Dorino ia casoleta aia cu instrumente de chiuretaj şi du-le repede vecinul nostru, croitoru. Radu a plecat imediat, ca să nu-l găsească Miliţia la noi. Imediat ce s-a întors mama, cei doi ofiţeri au şi sunat la sonerie.

Am rămas muţi, neştiind ce să facem. Pe tata l-au dus la Miliţie şi l-au băgat într-o anticameră a unui birou de anchete, să aştepte. Au trecut peste două ore şi dr. Georgescu nu ştia pentru ce fusese arestat.

S-a ridicat de pe scaun şi a bătut la uşă. Înăuntru era şi maiorul Porcaru, a cărui soţie era asistentă medicală în secţia de chirurgie.

– Fetei care este cu dumneavoastră în sala de aşteptare. Deschide uşa şi cheamă înăuntru. Iat-o !

Era adolescenta care venise cu mama ei în urmă cu o săptămână. O denunţase băiatul cu care fusese combinată.

– Dar cum, nu mi-aţi făcut avort dumneavoastră, ce, acum nu vreţi să recunoaşteţi? N-am fost acum o săptămână la dumneavoastră şi nu mi-aţi făcut chiuretajul?

– Domnule maior, eu nu o cunosc pe această fată. Ea susţine că a venit cu maică-sa la mine. Ştiu despre ce este vorba. O cunosc pe mama ei şi au venit împreună la mine acasă în timp ce eu eram la spital într-o operaţie. I-au spus soţiei mele că fata este gravidă, rugând-o să intervină să-i fac avort. A doua zi a revenit şi eu am refuzat-o. Nu cred că a reuşit să-şi facă avort în timpul care s-a scurs, dar poate fi controlată. Urcaţi-o pe o masă şi vedem dacă are sau nu sarcina.

Şi dr. Georgescu s-a întors după trei ore acasă. Este incredibil, nu ? Cum de a aflat locotenentul Vieru, cum a reuşit Radu să ne anunţe, de ce s-a dus miliţia întâi la Paul Georgescu, şi de ce au întârziat cu percheziţia o săptămână ? Între timp urmele avortului se pierdeau.

– Eu am terminat, sunt pe leafă, Cornel mai are un an şi termină şi el facultatea,

avem ce să mâncăm, ce vrei, să mori de inimă ? Gata, ajunge ! Oricine te mai roagă să mai intervii trebuie să-l refuzi. Nu poţi şi nu trebuie să-ţi mai rişti viaţa! Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Nu forţa norocul!

Acum, după pensionare, Gigi îşi făcea de lucru. Îşi făcuse o grădiniţă, uda florile, săpa ronduri, din când în când mergea la vânătoare cu mine.

Dar îndeletnicirea de bază era pescuitul. Îşi făcuse o crescătorie de râme şi de viermi pentru pescuit, motiv pentru care maică-mea îi făcea tot timpul observaţie că a împuţit pivniţa cu mirosul de viermi, aşa că de-acum încolo transportul de murături îl face el.

Se scula dimineaţa când se lumina, îşi făcea un pacheţel de mâncare şi o sticluţă de ţuică, şi-şi aranja sculele de pescuit. Avea ace speciale suedeze, le ascuţea bine, îşi înnoda firele, repara mulinetele, clopoţeii de avertizare, mă rog, tot ce trebuia. Dacă s-a apucat de pescuit, apoi şi aici făcea lucrurile cu seriozitate. Când se lumina, pleca la Dunăre. N-avea decât câteva sute de metri. Traversa parcul, ocolea portul şi ajungea la locul lui de pescuit. Se întorcea pe la 8-9 dimineaţa şi întotdeauna, vara, venea cu câte o captură serioasă de peşti. Ajuns acasă, se lăuda cu isparava lui şi stătea la o cafea sau chiar la o ţuică mică şi o gustare. Dacă ne nimeream pe acolo, porneam şi o discuţie, de obicei pe o temă medicală. Treaba asta îi menţinea tonusul îl dispunea şi îi dezvolta instinctul de vânător.

– Mă băiatule, am trecut pe lângă ei, s-au uitat la mine şi au continuat. Tu nu-ţi dai seama?

– Uite, să-ţi spun o chestie. Mi-au spus unii că nişte sârbi, în Suedia, mergeau pe o străduţă şi doi tineri lângă o motocicletă se regulau. Ăştia când i-au văzut au început să râdă. Cei doi s-au dus la poliţie şi au reclamat că au fost deranjaţi. Drept urmare, sârbii au fost amendaţi. Ei, ce zici? Asta este libertatea! Mi se pare corect.

– Mă, tu eşti nărod? Cum poţi să spui asemenea prostii. Te credeam mai copt la minte, dar din câte văd, ai luat-o şi tu razna. Mă, cum dracului v-aţi tâmpit toţi?

– Mă, zice el, mă, au trebuit mii de ani pentru ca omul să pună în faţă o frunză şi să înveţe ce-i ruşinea şi onoarea şi ăştia în câţiva ani au distrus tot!

În 1977 m-am înscris la doctorat. Era nevoie de aprobare din partea Direcţiei Sanitare de unde lucram, un referat de Cadre ( „”Serviciul Personal”) şi bineînţeles, să te primească un profesor la doctorat.

Publicasem câteva articole în revista „Stomatologia” sub îndrumarea profesorului Gafar G., şi acesta mă aprecia. Profesorul Gafar a respins-o pe dr. Agachi, nepoata lui Ceauşescu, care a murit sub dărâmături la cutremurul din 1977: „Nu pot să te primesc, i-am promis doctorului Georgescu din Severin că-l iau pe el la doctorat”; şi fata a înţeles.

Dar dosarul meu de admitere la doctorat, care conţinea şi referatul de cadre, a fost respins, deci nu aveam dreptul să mă prezint la colocviul de admitere la doctorat. Referatul de cadre se dădea în plic închis, şi acelaşi G. Drăghici care era inspector de cadre la Direcţia sanitară a judeţului Mehedinţi, mi-a băgat şopârla cu „origine nesănătoasă” şi nu ştiu ce a mai scris. I-am telefonat profesorului Gafar.

– Nu se poate mă, nu s-a mai întâmplat aşa ceva. Tu nu eşti membru de partid?

În anul următor însă, am păţit acelaşi lucru. Mi-a fost respins dosarul de admitere la colocviul de doctorat. De data aceasta însă, referatul de cadre a fost verificat la Comitetul de partid judeţean de tovarăşul Matei. M-am dus la Comitetul de Partid, la tovarăşul Ploştinaru, prim secretar al Comitetului de Partid al judeţului Mehedinţi. După expresia unui prieten cu funcţie mare în partid, un prim secretar avea aproape toată puterea pe teritoriul judeţului, ca şi Ceauşescu: „Doar monedă cu chipul propriu nu poate să bată”.

– Găseşte-mi-l pe Directorul de cadre din Ministerul Învăţământului, tovarăşul Borcea, şi să lămurim situaţia.

– Tovarăşul director Borcea ? Să trăiţi tovarăşe director. Avem un tovarăş doctor aici, membru de partid, un om serios şi de încredere, medic la cabinetul medical al nostru şi i s-a respins dosarul de admitere la doctorat. Noi am verificat dosarul şi referatul de cadre, ce se întâmplă?

Comitetul Central o notă de acolo, în care acest doctor este acuzat de nişte lucruri grave.

– Tovarăşe director, dar noi l-am verificat pe acest doctor şi îi ştim situaţia familială.

– Tovarăşe Prim, problema ne depăşeşte pe noi, acum nu se mai poate rezolva decât la nivelul Comitetului Central.

Am plecat la dispensar şi au apărut tovarăşul Marcoşanu, fostul instructor al Comitetului Central pentru Mehedinţi, care acum era secretar la secţia organizatorică, şi tovarăşul Mihalache, activistul cu problemele speciale, care răspundea de Armată, Securitate, Miliţie şi Justiţie.

Le-am explicat situaţia: ”Am fost reclamat că tatăl meu a fost exclus din partid pe motiv că a fost legionar. S-a făcut o mare greşeală, pentru că nu a fost.” Şi le-am povestit episodul cu Titi Dumitrescu de la Fântânele, care a spus că a fost obligat să dea declaraţia că tatăl meu a fost înscris ca legionar în satul Fântânele...

– Măi Bogdane, îmi zice Marcoşanu, îţi aduc dosarul lui taică-tău şi să vezi că el a declarat că a fost legionar.

– Nu se poate, tovarăşe secretar, eu am fost de faţă la discuţie, mă jur că este adevărat ce spun.

– Uite: ”recunosc că am făcut parte din cuibul Mărăşeşti condus de Titi

ce condiţii şi pentru ce a dat această declaraţie. Astea au fost timpurile, nu trebuie

– Ei, atunci, să te învăţ ce-ai de făcut, zice Marcoşanu. La Comitetul Central se află arhiva fostei siguranţe şi lista completă a legionarilor se află acolo. Să-l verifice dacă este pe această listă.

Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns la un tovarăş Ungureanu, care răspundea de această problemă şi care era tot de prin Mehedinţi. Am făcut o cerere de verificare a listei de la fosta Siguranţă a statului pentru a confirma sau nu dacă tatăl meu se află pe lista fostei „ Siguranţe”, şi prin urmare, dacă a fost legionar.

– Aţi avut dreptate, tatăl dumneavoastră nu se află pe această listă. Dar nu puteţi face deocamdată nimic. Toate dosarele de admitere la Colocviul de Doctorat ca şi cele de promovare în funcţii universitare se semnează în final de tovarăşa Elena Ceauşescu. Ne ducem cu geamantanele de dosare la semnat. Din moment ce a semnat dânsa nu mai putem să revenim. Vă înscrieţi anul viitor la doctorat şi nu vi se va mai respinge dosarul.

După discuţia cu Marcoşanu şi după ce am văzut declaraţia, eram total descumpănit. Fusesem ferm convins că tatăl meu nu recunoscuse acuzaţiile ce i se aduseseră. Am ajuns acasă.

– De ce ai semnat? l-am întrebat. De ce nu ai revenit să ţi se facă dreptate?

Mi-a răspuns că a renunţat, că n-avem decât să ne luptăm noi. Cred că nu vroia să-şi recunoască înfrângerea, fusese zdrobit şi nu vroia să-şi mai amintească acest lucru, şi mai ales că avusese această slăbiciune. Dar tot dintr-o „Notă informativă” am aflat că „am cedat pentru că nu-mi primeau copiii la şcoală”

– Nu-l laşi odată în pace? A făcut-o pentru voi, nu a avut încotro, că nu vă primea la şcoală.

– N-am să mă las, am să-l pun să facă contestaţie! Am să-l lămuresc eu!

Fusese înfrânt ! Încă o dată răul învinsese oamenii cinstiţi cu frică de Dumnezeu, încă o dată cei slabi sau cei de caracter erau umiliţi.

– Ai crezut în bine, în adevăr, în victoria binelui asupra răului, în lupta dreaptă, în competiţia cinstită? Nu ai văzut că există şi procedee de reprimare sau de suprimare a concurenţei prin care eşti scos din competiţie? Ai crezut că vei învinge în ring prin profesionalism, prin superioritatea morală şi intelectuală? Nu, nu-i aşa! vine Răul şi-ţi ia dreptul de a intra în competiţie, cel puternic îţi taie mâinile, îţi ia totul, şi după ce s-a folosit de tine şi te umileşte, te aruncă la gunoi sau te îneacă. Unde şi când vezi tu dreptate pe pământul ăsta?

Pe pământul ţării ăsteia, blestemat de când se ştie, toţi care s-au născut aici au fost înfrânţi şi umiliţi, tâlhăriţi şi cu munca lor alţii s-au pricopsit, începând cu romanii care s-au întors victorioşi, fericiţi, au petrecut zile în şir cu aurul dacic, privind cum sclavii aduşi din Dacia sunt omorâţi în arene, puşi în lanţuri, îndoiţi sub bici, cu averile confiscate, femeile violate şi cu copiii distruşi sau luaţi sclavi. O întreagă civilizaţie a Dacilor, a fost lichidată, la fel ca cea Aztecă, din care s-au îmbogăţit spaniolii, pentru ca un imperiu să se hrănească din carnea lor. Cei puternici au întotdeauna dreptate, „adevărul” este de partea lor. Toată morala creştină este un fals, nimic nu-i adevărat, decât puterea răului. Este normal ca acest popor să nu aibă coloană vertebrală, să nu mai creadă în nimic, să încerce să se strecoare decât să ia lupta în piept. De fiecare dată când a luptat a fost zdrobit şi umilit. Mai bine cu „capul plecat că sabia nu-l taie!”. Mai bine sărac ca să nu aibă de ce să-ţi taie capul! Mai bine pribeag decât statornic! Mai bine într-o ţară străină decât în ţara ta! Pe aici au trecut toţi şi-au pârjolit pământul ăsta, iar mamele noastre au blestemat pământul în care şi-au născut copiii. Da, este o istorie care se repetă!

– Dar ţăranii de la munte păstrează portul Dacilor vechi. Chiar nu a rămas nimeni în păduri? Au distrus civilizaţia dacilor dar nu au putut să-i extermine pe toţi. De unde au luat romanii aproape o jumătate de milion de sclavi? Cum se păstrează limba romanilor pe pământul ăsta? La fel au făcut şi cu evreii. Ce, n-au putut să-i decimeze? Ba da. Dar nu le trebuiau morţi, le trebuiau vii.

Trebuie să privim lucid şi cu speranţă; asta este sămânţa din care va încolţi şi va creşte conştiinţa poporului nostru :credinţa şi speranţa.

– O fi aşa, dar trebuie să învăţăm să gândim şi să luptăm şi să admiţi existenţa răului şi a luptei necinstite, a vicleniei, a minciunii, a dezinformării! Nu eşti înfrânt decât atunci când recunoşti că eşti înfrânt; când îţi cedează nervii şi depui armele; când moralul tău este la pământ. Şi, aici s-a lucrat. Asupra psihicului; s-a studiat psihologia individului şi de grup şi s-a acţionat folosindu-se toate procedeele de influenţare psihică: procedeul Cain-Abel, procedeul abandonului moral, procedeul calului Troian, procedeul Oedip, lupta prin infiltrare şi proliferare, nonviolenţă, prin minimalizare, discreditare, dezinformare, substituirea şi introducerea unei protecţii pe canalul de intrare ca să nu mai fie reanalizat sistemul, fetişizarea, răstălmăcirea ş.a.m.d., într-un cuvânt diversiunea ! Diversiunea este materia de bază a serviciilor de informaţii, aşa cum anatomia este disciplina de bază în învăţământul medical. Toate acestea au ca scop de a induce în suflet îndoiala şi negaţia, să te rănească, să spargă conştiinţa, să te îndoieşti de tine, să depui armele, să ajungi să te desconsideri pe tine, să te negi pe tine, să te demoralizeze, să-ţi negi fraţii, părinţii şi copiii, să nu mai ai credinţă şi speranţă, să-ţi fie greaţă de ţara în care te-ai născut şi chiar de tine, să conteşti valorile naţionale şi să te închini la cele străine.

S-a studiat totul în laboratoare de psihologie, ca în cuşcă pe animale de experienţe: nu cu armele câştigi, ci cu cuvântul, forţa care răsuceşte minţile şi perverteşte conştiinţele.

– Da, aici se lucrează! Armele sunt doar ca să te ameninţe, să te sperie, să te demobilizeze, cuvântul este adevărata unealtă. În mâna cui?

– A celor puternici care hotărăsc soarta altora, ce este bine şi ce este rău, ce e adevărat şi ce nu. Marea luptă se duce la nivelul de sus al zeilor, între bine şi rău, între Cristos şi Satan, între ordine şi dezordine, între construcţie şi distrugere, folosind cele două puteri de atracţie sau de respingere, iubire şi ură. În orice sistem viu apar aceste două forţe.

– Orice lucru poate fi întors pe două feţe. Depinde de unde îl priveşti, dinspre unul sau dinspre altul. Cine are dreptate? Cine este mai bun? Eu ştiu?!

– Vezi, „ Ştiu că nu ştiu” a zis Socrate. Noi nu ne putem însă permite să spunem aşa. Noi trebuie să ştim ce ştim şi ce nu ştim. Şi să ştim că ce nu ştim este mai mult decât ce ştim şi prin urmare să ne îndoim permanent de un adevăr pentru că adevărul este şi funcţie de timp. Adevărul este schimbător, fie şi dacă este peren. Acum este la unii, mâine s-ar putea să fie la alţii.

– Orice om poate să cedeze până la urmă, depinde de puterea care i se opune: cât de mare este, cât timp acţionează, dacă îl copleşeşte, dacă nu mai are pentru ce să lupte sau dacă ţinta lui s-a pierdut, sau nu depinde de el. Pentru el poate să reziste, dar pentru altul, pentru copiii lui de exemplu, îi sacrifică pe ei pentru sine?

Şi atunci îl acuzam pe tatăl meu că a cedat, pentru că îl judecam cu mintea mea de atunci.

– Totuşi, cum ai putut să dai o astfel de declaraţie? De ce te-ai lăsat înfrânt?

– Oare, aşa să fie? Acţiunile tale, iată că se întorc împotriva mea şi a lui Cornel! Tu aveai voie să hotărăşţi pentru tine dacă ai demnitate sau dacă te respecţi pe tine dar tu nu îţi aperi demnitatea şi conştiinţa cu preţul sacrificiului nostru. Te sacrifici pe tine dacă vrei, dar nu pe noi, ca să-ţi păstrezi sufletul tău curat.

– Şi apoi, dacă este aşa, de ce ai cedat până la urmă? Dacă ai plecat pe un drum, de ce nu ai mers pe el până la capăt? De ce te-ai întors? Ori cedai de la început şi acceptai pactul cu Diavolul, ori mergeai pe calea lui Cristos până la capăt, nu te lăsai doborât! Te-au torturat? Ţi-au rupt mâinile în uşă?

– Am capitulat pentru voi. Cornel nu era primit la şcoală, tu nu ai fi fost primit în facultate, ce se alegea de voi? Pe mine puteau să mă închidă, îmi înscenau ceva şi eram terminat, ştiam ce înseamnă să fii în pragul morţii, dar aveam dreptul să vă sacrific pe voi ? Nu am crezut că mă vor ataca prin voi !

– Nu ai crezut în tine până la capăt. Asta este, a fost o crăpătură prin care a intrat îndoiala. Nu ai tras un cerc în jurul tău, şi chiar şi aşa ai lăsat un spaţiu, o fereastră, şi a intrat Răul. Te-ai lăsat ademenit de perspectiva uitării... Şi, la urma urmei, aşa naiv ai fost? Cum ai crezut că ei nu îţi vor ataca familia, i-ai crezut cinstiţi?

– De, nu întotdeauna am judecat corect. Nu întotdeauna poţi anticipa ce urmează. Am sperat în mai bine.

– Ai sperat pentru că te iluzionezi cu ideologia asta creştină care nu e bună decât pentru fraieri.

– Cine crede că există bine total sau rău total, se înşeală. Întotdeauna binele vine şi cu răul, şi răul cu binele. Nu pot fi separate. Aşa că e normal ca omul să aleagă greşit.

Pensionar fiind, dimineaţa, dacă nu se scula devreme să plece la pescuit cu inginerul Stoianov, îl găseam fie citind, fie scriind, fie meditând la cine ştie ce problemă pe care mi-o transmitea mie, — de obicei eu eram interlocutorul lui şi cu mine avea contraziceri, discuţii aprinse, care, dacă stăteai pe margine şi ne ascultai ziceai că mai avem puţin şi ne luăm la bătaie.

În baie, când se bărbierea, cânta slujba de la biserică. Le ştia cred, pe toate; cu memoria lui, şi cum fusese copil de biserică, le ţinea minte. Aşa că dacă era bine dispus îmi spunea mie câte un panseu. Avea discuţii cu maică-mea:

– Dorino, zice el printre altele, femeia trebuie să fie cu douăzeci de ani mai tânără ca bărbatul (a lui era doar cu opt) pentru că nu mai are chef şi îşi respinge bărbatul de la o vârstă. În loc să depună efort să-l menţină în tonus, să încerce să-l cucerească zilnic pe bărbat, le vezi că devin delăsătoare, nu mai sunt cochete, se îngraşă ca morsele (maică-mea era totuşi slabă), miros a bucătărie, sau a ceapă prăjită când se urcă în pat. Mă, ar trebui ca femeile să primească o educaţie – auzi tu, egalitatea femeii cu bărbatul! – ce prostie! Păi, bărbatul a fost întotdeauna „protos”. El este stâlpul casei de care se ţin toţi, el este busola familiei, el arată direcţia, el este zidul casei. Când moare bărbatul, totul se prăbuşeşte, nu mai are sens, finalitate. De-asta sunt atâtea divorţuri, de-asta copiii nu mai primesc educaţia care trebuie! De la bărbat învaţă băiatul să se poarte ca un bărbat şi fata să înveţe cum să-şi formeze bărbatul şi cum să se poarte cu el. Din lipsă de educaţie, a mamei dar şi a tatălui, fetele proaste au impresia că dacă arcuşul e mare şi greu şi apeşi tare pe coarde, vioara, care imită trupul femeii, va cânta mai bine şi mai frumos. Nu mă, nu-i aşa. Ceea ce face ca muzica să fie frumoasă este priceperea şi sentimentul.

– Ei, da! Când pleacă bărbatul, toată familia este în derivă. El este punctul de sprijin al familiei. Eu nu ştiu, lumea asta s-a prostit de tot. Auzi! Emanciparea femeii! Păi, ce experienţă istorică are chestia asta şi pe cât din suprafaţa planetei acesteia s-a aplicat? Şi a ieşit mai bine?

– Nu mă, nu sclavă, dar femeia trebuie să simtă că este a cuiva, că aparţine unui bărbat, bărbatului stăpân şi responsabil al ei! Un lucru care n-are stăpân, se risipeşte, se pierde. La fel şi femeia! Femeia trebuie să-i asigure în schimb liniştea, echilibrul bărbatului, insula lui. Femeia trebuie să fie contrariul bărbatului.

– Contrariul nu înseamnă negaţia, asta înseamnă că ceva nu mai există; nu, mă, contrariul înseamnă complementarul: cei doi alcătuiesc un sistem, un sistem este format din contrarii, sunt dihotomice, totul este pereche. Dacă sunt mai mulţi duşmani, ei se vor grupa în două tabere, întotdeauna două.

Şi femeia trebuie să fie perechea lui, complementarul, umbra lui şi amândoi să tragă împreună în aceiaşi direcţie, să-şi ducă crucea. Ţăranca spune: „omul meu”, adică jumătatea de om a ei, şi ţăranul spune: ”muierea mea” Dar întotdeauna, una din părţi – un subsistem – trebuie să fie mai slab, pentru că altfel sistemul se blochează. Pentru ca familia să se menţină, trebuie ca unul din soţi să cedeze: două pietre tari nu macină, şi cea care cedează trebuie să fie femeia, dacă bărbatul ajunge mai slab, femeia, cu instinctul ei, îl face cârpă şi atunci îl aruncă. Aşa că bărbatul trebuie să fie bărbat, stăpân.

– Da, dar nu e bine! Timpul o să confirme tradiţia care a fost şi o să elimine aceste deviaţii.

– Ei, nu vezi mă, că stau şi se închină la un incult, şi oricum nu este vreun deştept.

– Domnule, uite, el a asigurat fiecărui om o pâine şi un acoperiş deasupra capului.

– Este adevărat, şi e mare lucru, dar asta nu înseamnă că e nu ştiu ce deştept, ci că este cu intenţii bune şi că este cu poporul.

– Păi alţii au distrus ţara şi poporul ăsta şi s-au gândit numai la ei!

– Da, dar ăştia, toţi lingăii ăştia, îi cântă osanale şi îl vor distruge. Dacă unui copil îi dai numai note de zece şi el nu le merită, îl distrugi.

– Da, ai dreptate, asta i se urcă la cap şi îl ameţeşte; nivelul lui este mai jos.

– Mă, uite, ăştia spun că a fost cizmar. Mă, ăsta îţi spun eu că nu a fost cizmar!

– Da mă, uite, ca să fii cizmar, trebuie să ştii să faci un pantof, să ştii să ţii clientela, cizmăria, să faci ca cizmăria să fie profitabilă, să rezişti la concurenţă. Păi îl vezi tu în stare pe ăsta de aşa ceva ? Mă, când Marx a spus că clasa muncitoare este detaşamentul social cel mai avansat, avea dreptate. Pe timpul ăla, muncitorul, adică meseriaşul, ştia să facă un lucru de la cap la coadă. Lua bani, făcea o căruţă, o vindea, cumpăra materiale, construia alta, o vindea, închidea cercul. La fel, dacă construia o casă, o unealtă, mobilă, înţelegi ? Muncitorul de azi, pe banda de lucru a fabricii sau a societăţii, nu mai face decât o etapă. Mintea lui nu mai închide cercul, de asta-i vezi rătăciţi. De-asta îl apreciază ăştia pe Ceauşescu, că nu-l văd până la capăt, cum va sfârşi el şi cum vom sfârşi noi!

– Comunismul ăsta s-a născut din negarea a tot ce a fost. Oare a fost bine? s-au întrebat mulţi, de-a lungul istoriei. Printre ei şi Platon – vezi, a pus la îndoială sistemul social. Cine l-a pus să se îndoiască? – Dracu, ca pe Eva: oare nu cumva ar putea fi mai bine? Cum să nu! Şi ce şi-a imaginat el? A elaborat „Republica” lui, care să perfecţioneze omul, deci cu intenţia de bine.

– Ei, Platon a fost un idealist care a vrut ca omul să devină mai bun, să elimine viciul – incapacitatea omului de a se opune instinctelor, apetitului la rău, pornirile rele, dominaţia răului asupra conştiinţei, Nu ?

– Odată cu acest bine pe care-l intenţionează, a adus şi răul, a supralicitat poate şi uite ce a ieşit. Indiferent cum vrem să-l interpretăm pe Platon, el este cel care sugerează modelul statului comunist. – Iată o societate în care să fim toţi egali, adică o societate omogenă, totul la comun, adică comunistă. Averile toate la comun, femeile de asemenea, să conducă bătrânii, adică filozofii.

– Ei, nu bătrânii, oamenii maturi care nu se mai supun pornirilor necontrolate de raţiune.

– Mă rog, e lipsit de importanţă, învăţământul să fie etatizat, ca să fie educaţi copiii cum trebuie; să fie numai trei clase sociale: clasa conducătorilor (a filozofilor), clasa paznicilor (a militarilor), şi clasa producătorilor, care erau singurii care aveau dreptul de proprietate asupra uneltelor. Aristotel şi Platon au gândit „Statul perfect”. Însă un alt grec înaintea lor, cred că Lycophron, vedea statul ca garant al drepturilor cetăţeanului, nu ca un instrument de perfecţionare a omului, şi astăzi statul rămâne un garant al drepturilor cetăţeanului.

– Ei da, principiul de bază al lui Cristos, principiul iubirii a fost răstălmăcit şi subordonat răului; „toţi sunteţi egali pentru că toţi sunteţi copiii lui Dumnezeu, sunteţi fraţi, nu aveţi voie să vă tâlhăriţi unul pe altul, să vă omorâţi, să vă înrobiţi, să vă luaţi femeile, căci Dumnezeu Tatăl nu vrea să-şi vadă copiii distrugându-se unul pe altul! Şi era adevărat asta, dar asta s-a bazat pe principiul iubirii, nu al urii. Ce, nu-i aşa?

– Ba da, cred că ai dreptate. Au interpretat egalitatea în faţa legii ca egalitate între indivizi. Domnule, eu nu sunt filozof. Dar am dreptul să interpretez cu mintea mea, că de-aia mi-a dat Dumnezeu mintea, ca să gândesc un lucru, o idee. Este dreptul meu, enunţat de Descartes, să mă îndoiesc de orice ! – în felul acesta aflu adevărul. Nu numai că am dreptul să mă îndoiesc, dar am obligaţia la analiza proprie. Cum să se nască în mod spontan măcar o masă sau un pantof? Posibilitatea de distrugere a începutului construcţiei este mult mai mare decât cea a continuării procesului. Şi dacă un pantof nu se poate autocrea, cum o să se autocreeze o celulă, dacă nu există o matrice de transformare? Dar tu eşti de acord cu existenţa lui Dumnezeu, nu eşti de acord însă sau mai bine zis nu acorzi suficientă importanţă, greutate, lui Satan. Noi pe asta ne contrazicem!

– Iată cum a întors Marx lucrurile, Marx fiind după câte ştiu eu, satanic, închinător în templul Satanei: Aşa este, ne naştem egali ! Că aşa a zis şi Cristos. Cum ne diferenţiem atunci în bogaţi şi săraci? Prin furt: cei bogaţi au furat munca celor săraci; şi trebuie ca urmare să-i urâm pe cei bogaţi. Iată ura care ascute lupta de clasă!

– Este treaba lui, dar comunismul se bazează pe negarea existenţei lui Dumnezeu, şi pe pereţi, în loc de simbolurile lui Dumnezeu îl pune pe Guru al lor, în loc de idolatrie religioasă, idolatrie politică şi creaţie spontană.

– Ai dreptate. Cred că Rousseau, în „Contractul social”, a negat creaţia prin inteligenţă, prin informaţie. Dar informaţia apare prin negaţie sau diferenţă.

– Mă rog, se poate! Dar negaţia face schimbarea şi informaţia este semnalul care semnifică o schimbare. Schimbarea se face datorită perturbaţiei, adică a stavilei neîntrerupte, a obstacolului permanent pe care-l pune Satan; el creează conflictul între contrarii, intriga. Şi-atunci, iată că este nevoie şi de Satan. Ba mai mult: nu este necesar să existe Dumnezeu, spun marxiştii. Este suficientă contradicţia. Şi atunci rămâne omul cu conştiinţa lui, cel care determină totul şi care poate face Revoluţia!.

– Dar cine impune finalitatea , scopul care determină structura sistemului? Numai Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu există nimic!

– Da, aşa a apărut şi ateismul proletar. De fapt era Satanismul proletar: au adoptat culoarea roşie a lui Satan; în loc de iubire, ură; în loc de dragoste, erotism; în loc de echilibru social, lupta de clasă cu simbolurile ei, secera şi ciocanul. Secera, simbolul coasei, al morţii şi ciocanul cu care se sparge totul, se distruge. În locul lui Dumnezeu a pus negaţia şi creaţia spontană a lumii.

– Clar. Şi să-ţi mai spun şi eu ceva: Şi Aristotel şi Platon şi comuniştii au adoptat modelul antropomorf sau mai bine zis psihomorf pentru stat, statul ca organism.

– Antropomorf, psihicul aparţine omului! Dar hai să trecem mai departe, că-mi pierd şirul ideilor. O să mai revenim asupra acestei probleme... Avem aşadar câteva elemente ale comunismului: ura de clasă, desfiinţarea exploatării, comunizarea averilor, ateismul. Iată că apare Darwin, şi îl interpretează şi pe ăsta cum vor ei. Explică cum ne diferenţiem, prin adaptare la mediu şi selecţie. Indivizii, în funcţie de mediul social, capătă calităţi noi şi se selectează astfel în bogaţi şi săraci, în deştepţi şi proşti. Cei care au avut de mâncare cresc mai înalţi, nu?

– Nu-i aşa, întâi apare mutaţia genetică, apoi selecţia în funcţie de mediu, şi adaptarea la mediu. Ei, dar ca să facă asta, trebuia ca Lenin să nege genetica. Deşi Morgan şi Mendel descoperiseră legile geneticii, ideologii comunişti neagă genetica: calităţile dobândite nu se transmit la urmaşi. Totul este asimilat prin reflexul condiţionat al lui Pavlov: sună clopoţelul în timp ce ţi se arată mâncarea şi salivezi, şi apoi când sună din nou, chiar dacă nu vine şi mâncarea, încep să-ţi curgă bale din gură. Aşa se învaţă totul prin reflex condiţionat, şi totul este condus de la centru, din creier.

– Exact, măi băiete. Ei, dar pentru asta trebuia combătută teoria celulară a lui Wirchow, de la mijlocul secolului XIX, autonomia celulară, automatismul sistemelor vii. Wirchow a spus: ”Omnis celulae ex celula”, şi prin extensie, orice celulă nu numai ontogenetic, dar şi filogenetic, se naşte din celulă, deci nu există generaţie spontană.

– Am înţeles. Ei şi asta trebuie negată – ce automatism? Nu există! Conducerea se face de la centru, negăm şi cibernetica lui Wiener, reglajul automat prin feed-back, deşi asta seamănă cu reflexul condiţionat. Negăm şi teoria informaţiei a lui Shanon, deci marfa nu conţine informaţie, conţine doar muncă, plusvaloare prin exploatare. Şi de aici ajungem să spunem că numai exploatarea muncii este sursa de îmbogăţire, nu şi informaţia.

– Pentru că, zic eu, orice marfă conţine informaţie, materie primă, muncă şi alte costuri.

– Bine, dar spune-mi şi mie, de fapt ce este cu această informaţie? Că văd că tu ai citit despre asta.

– Informaţia, cum am mai spus, este un semnal care semnifică o schimbare, adică noutatea. Ea are un volum mic şi o valoare mare şi din ce se dă, din ce se consumă, din aia se înmulţeşte, în timp ce restul componentelor mărfii, pe măsură ce se consumă, se reduc.

– Da, astfel încât, cu cât vinzi mai multă informaţie, cu atât te îmbogăţeşti, şi de asta ţările slab dezvoltate din ce exportă, sărăcesc! Nu-i aşa, băiete?

– Da, am citit şi eu şi este clar că pe vremea lui Marx, cantitatea de informaţie cuprinsă în marfă era puţină. Un pantof se făcea ca şi în urmă poate cu un secol.

– Da ! Dar astăzi, un pantof lansat la o prezentare de modă la Paris, cu o nouă linie, adică informaţie, este posibil să coste de zeci de ori mai mult decât un bocanc. Şi dacă a reuşit să-l vândă, poate face alţi pantofi mai scumpi. A câştigat informaţie. Informaţia este scenariul filmului de pe o rolă, iar materia primă este rola de film. Deci bogăţia se naşte astăzi mai mult prin inteligenţă şi mai puţin prin exploatare, înţelegi?

– Deci nu mai e atât de actuală îmbogăţirea asta prin plusvaloare. Şi ce legătură are toată această expunere cu comunismul?

– Toată ideologia comunistă a fost o răsturnare de principii, o răstălmăcire, omisiunea unor legi obiective, ştiinţifice, un fetiş, o interpretare greşită, în unele cazuri, făcută metodic, luând lucrurile de la bază, în adâncime dar şi în suprafaţă, ca să dai greu de capătul firului.

– Dar erau ei aşa de deştepţi, ideologii marxişti, îi zic eu, ca să întoarcă totul?

- Erau, sigur, dar mai mult, ăştia au crezut că pot să-l prostească şi pe Dumnezeu !

– Măi băiatule, analiza nu se face doar de la cauză la efect, ci mult mai adânc,

mergând la esenţa fenomenului şi evoluţia lui. Aşa cum se pune un diagnostic: cauză-efect-evoluţie. Dar repet, cunoaşterea înseamnă esenţializare şi nu doar identificarea fenomenului. Vezi că ei au pornit în elaborarea ideologiei lor, cu începutul, cu esenţa filozofiei: teogonia, androginia, prioritatea conştiinţei sau a materiei, cognoscibilitatea lumii.

– Cum să nu? Aşa este, mă băiatule, minciuna are însă picioare scurte şi falsul ideologiei iese la suprafaţă, iar comunismul va cădea până la urmă, şi Ceauşescu ăsta va cădea şi el!

– Din ce spui tu, şi aşa cred şi eu, rezultă că ideologia comunistă este o ideologie satanică!

– Da, sunt de acord, dar să-ţi spun ceva; de Satan avem nevoie! Ce ne-am face, zic eu, fără el?

– Bine. Hai că ai mai zis: să luăm Biblia şi să citim câteva paragrafe. Uite paragraful care mi se pare mie de o frumuseţe inegalabilă: Evanghelia după Ioan.: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El... El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor... Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.”

– Ce se spune, de fapt, aici, zic eu, tălmăcind în termeni actuali... Păi, uite, Cuvântul este informaţia, sau un simbol purtător de informaţie şi informaţia era Dumnezeu însăşi, şi Dumnezeu a zis „să se facă lumină”.

Şi apoi uite, în scrie: „La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi Pământul. Pământul era pustiu şi gol, şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Şi a fost lumină... Apoi Dumnezeu a sădit o grădină în Eden..., şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise..., şi pomul vieţii şi pomul cunoaşterii... Apoi Dumnezeu a zis: Să facem omul după chipul Nostru; el să stăpânească peste peşti, vite, peste toate... Dumnezeu a luat una dintre coastele lui, adică a luat cromozomul masculin Y şi a rămas femeia cu doi cromozomi XX... şi din ea a făcut o femeie... Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine...”

În fine, ispitirea femeii: „Şarpele... a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat... să nu mâncaţi... ca să nu muriţi... Hotărât că nu veţi muri. Dar Dumnezeu ştie... că vi se vor deschide ochii, şi... veţi cunoaşte binele şi răul...

Atunci li s-au deschis ochii, şi au cusut laolaltă frunze de măslin şi şi-au făcut şorţuri din ele.

– Vezi mă, spune el, să-ţi pui fundul gol în televizor este un sacrilegiu.

– Da. Şi acum, hai să interpretăm cele scrise în Biblie la nivelul cunoaşterii actuale, şi am să-ţi demonstrez că răul este necesar şi deci comunismul a fost folositor oamenilor.

57. El şi eu (continuare dialoguri)

Existenţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată foarte simplu. Există două lumi: o lume a viului şi una a morţii şi de-asta învăţăm noi în şcoli la uman şi real - sau ştiinţele lumii vii şi lumii moarte.

Ştiinţele aşa zise exacte, pornesc de la o axiomă: drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă, şi o lege a fizicii că un corp pierde din căldură până la egalizarea temperaturii lui cu mediul exterior.

Şi dacă aduni, 1 şi cu 1 fac 2. Astea toate în lumea omogenă, abstractă, pentru că dacă aduni un cal cu o iapă, nu fac doi ci fac trei, iar o capră plus o varză fac unu. Dacă merg pe jos între două puncte, drumul cel mai scurt nu este în linie dreaptă ci are multe schimbări de direcţie.

Conform acelei legi (a II-a) a termodinamicii, ar trebui ca într-o infinitate de timp universul să se egalizeze termic, ceea ce nu s-a întâmplat, ba din contră, au apărut sisteme cosmice noi, atomi, cristale, animale, plante.

El: Aşa că există această lume reală, în care sistemele sunt diferenţiate. Lumea omogenă sau abstractă nu există decât în mintea şi în logica noastră cu care vrem să ne explicăm lumea. Depinde deci de sistemul de referinţă la care ne raportăm.

Eu: Este, în univers, legile fizicii, chimiei, matematicii, sunt deseori contrazise şi acesta este efectul unei forţe, a unei puteri care se opune omogenizării, distrugerii şi construieşte macro şi micro-universul după o matrice,

Acest transport de energie termică, de mişcare, deoarece căldura este efectul mişcării, dinspre cel care are mai multă energie spre cel care are mai puţină energie, această cantitate de căldură care se transferă, se numeşte entropie. Odată cu această schimbare de stare a sistemului de la un moment dat, să-l notăm cu St0, spre o altă stare, Stn, se produce şi o schimbare de cantitate de informaţie a sistemului, pentru că, aşa cum ţi-am spus, „informaţia” este un semnal care semnifică o schimbare. Deci, informaţia nu este nimic şi este foarte mult.

Eu: Este o calitate a materiei care apare în momentul când se produce o modificare a ei, aş zice eu, şi se înmulţeşte când se transmite.

Eu: Da. Calitatea esenţială a informaţiei este că - volumul, cantitatea, calitatea, sau valoarea ei se înmulţeşte când se dă, în timp ce energia sau substanţa, când se dau, se împuţinează, aşa cum se disipă căldura. Din acest motiv, şi cantitatea de informaţie s-a numit tot „ entropie”, de la căldura care se pierde şi odată cu ea apare informaţia.

Aşadar în univers, acestei distrugeri, omogenizării, dezordinii, i se opune o forţă negentropică, a cărei explicaţie ştiinţele exacte nu o au.

Şi iată că în acest univers se construiesc atomi, sisteme cosmice, cristale, se nasc fiinţe vii în permanenţă, în timp ce ele sunt supuse simultan distrugerii, omogenizării – morţii. Între viaţă şi moarte există un echilibru.

El: Cine face ca să se învârtească electronii în jurul nucleului atomic? Cine adună atomii în cristale, care se opun forţei omogenizării? Cine realizează sistemele planetare, galaxiile? Cine a făcut plantele, animalele? Deci este nevoie de o conştiinţă care să facă şi să întreţină universul!

El: Cine leagă aceste elemente omogene pentru a forma sisteme ce se diferenţiază de această substanţă amorfă?

El. Păi, ca să se lege între ele trebuie să existe o forţă care să le adune, o atracţie care evoluează şi ea, de la particulele cele mai mici şi / sau mai simple, atomi, sau alte particule mai mici, la sisteme vii care se autodetermină pe sine, adică au conştiinţă, şi această forţă evoluată se va transforma în iubire. Şi ca să moară, ca să se descompună la loc în elementele cele mai mici sau mai simple care se aseamănă între ele, şi unde o particulă şi cu altă particulă fac două particule, trebuie să fie o forţă de respingere , de dezlegare, care, la fiinţele superioare va deveni ura, respingerea, distrugerea, moartea. Acestea sunt forţele centrifugă şi centripetă, care evoluează de la materia mai puţin organizată la sistemele vii evoluate în ură şi iubire. Am dreptate?

El: Da, cred că ai dreptate. Când se naşte ceva, un sistem, întregul univers participă la acea naştere.

Eu: Dacă tot universul ăsta nu ar fi aşa cum este în acest moment (iată a patra dimensiune, timpul), atunci noi doi n-am mai sta de vorbă în acest spaţiu şi timp. Să-ţi spun ceva: în momentul în care se naşte un sistem viu, el poate avea o infinitate de grade de libertate. Ca într-un caleidoscop, apare şi dispare o figură, după cum se roteşte timpul. Aceste fiinţe tind să evolueze, tind spre perfecţiune, şi perfecţiunea este o stare unică – deci de nemişcare, şi nemişcarea înseamnă tot moarte, aşa că perfecţiunea nu poate fi atinsă decât în moarte. Tot universul este format din sisteme . Eşti de acord?

Eu: Şi acum să-ţi mai spun. Aceste sisteme pot fi simple sau automate, cu autoreglare. Sistemele sunt făcute din contrarii care se aleargă unul pe altul...

Dar nu este important că cele două contrarii se aleargă unul pe altul, se învârtesc în jurul unui punct, important este ce rezultă din această mişcare. Dacă un cerc se învârteşte, nu are importanţă asta, ci faptul că arată verticala sau că pe el se poate pune o greutate şi se realizează o roată. Hai să ne întoarcem la Biblie !

La început a fost Cuvântul, iată că totul s-a făcut prin informaţie, din care s-a născut energia, lumina şi substanţa. S-a făcut de către Dumnezeu prin iubire.

El: Stai, stai, sta! Păi, cine a creat informaţia, Dumnezeu sau Satan – păi, faci o mare greşeală!

Eu: Dumnezeu a fost totul şi a creat totul, Cuvântul ca simbol şi semnal este purtător de informaţie în Eden există Pomul Cunoaşterii – Nu?

Eu: Satan l-a arătat, l-a descoperit oamenilor, el a dat oamenilor cunoaşterea adică informaţia. Este clar? Aceste sisteme pot fi create şi de om, sistemele artificiale cu autoreglare. Pentru că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

El: Dar aceste sisteme artificiale, chiar şi roboţii care se autoprogramează, nu au puterea iubirii în ele, ele chiar dacă se autoperfecţionează nu pot să se autoînmulţească, pentru că înmulţirea se face prin iubire, prin atracţie. Nu?

Eu: Da! Pe de altă parte, ele sunt liniare şi se autoprogramează prin calcul numeric în timp ce sistemele naturale se autoprogramează prin calcul analogic. Este o mare deosebire între maşini şi sistemele vii. Sistemele naturale sunt deschise, cuplate între ele în serie sau în paralel, şi acţionează în vederea unui alt scop, dobândind proprietăţi noi şi devenind subsisteme ale unui sistem superior, iar la rândul lor sunt alcătuite din subsisteme.

El: La fel poate că sunt şi cele făcute de om, dar ele nu se autodetermină, nu pot să se autoînmulţească.

Eu: Se mişcă pentru că ele tind spre echilibru, sunt programate să fie în echilibru şi acest echilibru se realizează între contrarii.

El: Vezi, contrariile pot fi complementare (concordante) dar inegale, căci dacă sunt egale, sistemul se blochează, iar dacă sunt antagoniste sistemul se autodistruge, ce ziceam eu de relaţia bărbat, femeie. Şi erai şi tu de acord.

Eu: Da, şi reglajul se realizează prin feed-back sau feed before, iar predicţia, pentru că sistemele se reglează şi la ce va urma, la starea ulterioară, în viitor, trecând peste prezent, se face preponderent prin extrapolare la sistemele artificiale liniare, în timp ce în sistemele neliniare reglajul se face prin predicţie.

Eu: Să-ţi explic. Uite, un proiectil merge liniar; ce s-a întâmplat în trecut se poate extrapola în viitor, calculul se face numeric, un feed-back simplu - ca să loveşti un avion îi calculezi traiectoria şi o extrapolezi până în momentul când se

Însă o pasăre nu zboară liniar, ea poate să-şi schimbe direcţia oricând şi atunci extrapolarea nu dă rezultate. Trebuie să faci predicţie, să ghiceşti unde va fi, şi să te apropii treptat, limitând intervalul stânga-dreapta şi sus, jos faţă de locul unde va fi în momentul următor. În acest caz, calculul se face analogic, dacă s-ar face numeric, rezultatul ar fi mereu depăşit.

În primul caz se face cu un calculator de proces, rezultând o sinusoidă, în cazul al doilea reglajul se face cu mai multe calculatoare legate în paralel, care delimitează pragurile tăind vârfurile sinusoidelor şi pe acest interval se va deplasa pasărea sau fenomenul respectiv.

Primul reglaj este aplicabil statului tip dictatură, al doilea statului democrat. Din cauza aceasta s-au făcut planurile cincinale şi evaluări ale dezvoltării, pentru că se puteau extrapola rezultatele, în timp ce în democraţie, analiza a ceea ce a fost nu poate fi exact aplicată în viitor pentru că intervine incertitudinea, aleatorul, saltul în sus sau în jos, crahul sau explozia.

Eu: Da. Pe de altă parte ritmul sistemului, sistemele artificiale nu au un anumit ritm care să le coordoneze! În timp ce sistemele vii sunt controlate în primul rând de factorul timp. Hai să ne închipuim un model şi din el va rezulta importanţa timpului, a ritmului, în reglajul sistemelor naturale, şi importanţa puterii morţii, a distrugerii care aparţine lui Satan, perturbaţia, elementul care împinge sistemul – şi creează mişcarea şi informaţia.

Pentru aceasta este nevoie de a se şti ce concert vor cânta, să existe partiturile, muzicanţii, instrumentele, scena şi spectatorii. Da?

Eu: Păi, ca să se nască o fiinţă vie, trebuie să fie locul, ambianţa, întregul univers cum am spus, întreaga pădure care participă, partitura muzicală, adică codul genetic pe care îl deţine fiecare celulă din organism, muzicanţii, adică organele corpului şi să fie toţi adunaţi pe scenă, adică celulele într-un corp viu. Este clar?

Eu: Ei, acum, ca să înceapă să cânte, trebuie un dirijor care declanşează concertul şi ţine ritmul.

El: Şi acesta ar fi momentul când începe diviziunea celulei-ou şi ritmul biologic, vrei să spui.

Eu: Exact, nu mă mai întrerupe că pierd şirul expunerii. Încep să cânte, când totul este pregătit la nivel cosmic chiar, nu ?

El: Da – deoarece am spus că pentru ca noi să stăm de vorbă acum, în acest loc, întreg universul ca spaţiu şi timp trebuie să fie acesta care este.

Eu: Dar fără dirijor, adică fără ritmul biologic care subordonează toată activitatea organismului nu s-ar putea concepe viaţa, acesta este cel mai important factor de reglaj, ritmul, care la sistemele artificiale nu este obligatoriu. Celulele se subordonează partiturii codului genetic, care are mai multe variante, programe, unele care stimulează sau deschid alte programe, altele care închid alte programe. Deci nu este o singură partitură ci mai multe variante ale partiturii care se adaptează la ce se întâmplă în jur.

Eu: Da, programele se adaptează din mers. Dar se poate să apară elemente de perturbaţie, şi nu se adaptează programul de participanţi să intre pe scenă spectatorii, unii muzicanţi să nu aibă instrumentele acordate sau să cânte greşit sau fals, şi atunci este nevoie de nişte poliţişti, sistemul imunitar, care să elimine greşelile şi pe neaveniţii care apar pe scenă, şi trebuie să existe şi un sistem de reparaţie.

El: Care poate fi tot sistemul imunitar, care deţine întreaga partitură, programele şi care are suficientă memorie pentru a compara elementele şi a le elimina dacă acestea nu corespund cu schema optimă, am înţeles!

Eu: Da, acest sistem imunitar este vital pentru sistemele vii – fără el nu există viaţă, dar ca să funcţioneze îi trebuie puterea de a distruge, de a omorî, iată că avem nevoie şi de forţa morţii, ura nu numai de creaţie, de forţa viului, de iubire. Este nevoie de capacitatea de a distruge, de a omorî.

El: Şi perturbaţia este necesară? Eu nu văd necesitatea ei! Am înţeles că e nevoie să-i distrugi pe intruşi, microbii.

Eu: Nu numai microbii, ci şi pe cei care atacă întregul organism, lupta pentru existenţă cu alte organisme, fără de care omul nu poate supravieţui. Suntem contaminaţi de mai mulţi microbi decât propriile celule. Dacă nu ar exista imunitatea, am fi distruşi imediat. Este nevoie de capacitatea de distrugere.

Eu: Păi, ea există, nu poate să lipsească. Acolo unde există mai mulţi, mai multe elemente într-un spaţiu şi timp, apare şi ciocnirea.

Eu: Vreau să spun că viaţa care se naşte din iubire, din atracţia elementelor între ele şi apariţia diferenţierii, a sistemelor, prin puterea de creaţie, de iubire, a lui Dumnezeu, dacă nu ar exista şi posibilitatea de distrugere, de omogenizare, de moarte prin urmare, ca rezultat al ureei, deci fără Satan, nu poate exista.

El: Înţeleg ce spui, dar să ştii un lucru: că forţa creaţiei este mult mai mare decât a distrugerii, există un decalaj, ca urmare iată, viaţa triumfă în faţa morţii. Cristos este mai puternic, Cristos nu cunoaşte ura, cunoaşte doar iubirea.

Eu: Nu zic nu, dar pe Satan, Dumnezeu nu l-a arătat oamenilor ca pe Cristos, şi de-asta oamenii se închină mai mult lui Cristos decât lui Satan, zeul focului.

El: Toate sistemele, deschise sau închise, sunt supuse perturbaţiei. Aceasta este forţa distructivă, forţa care tinde să rupă echilibrul, atât din exterior cât şi din interior, stavila neîntreruptă, cum am spus, care rupe echilibrul, forţa morţii, ura, puterea şi acţiunea lui Satan, pentru că sistemul trebuie să se mişte şi se realizează în locul echlibrului static un echilibru dinamic, mişcarea.

Eu: Din ce mi-ai spus, am înţeles că forţa urii, a morţii, pe care Satan o realizează, duce la mişcare şi informaţie. Fără Satan în Eden, nu ar fi apărut cunoaşterea-informaţia-omul cultural.

El: Deci Satan este un mare zeu, pe care nu trebuie să-l ignorăm? Asta vrei să mă lămureşti tu?

Eu: Bineînţeles! îi datorăm mult lui Satan: el a făcut ştiinţele, el a făcut ca omul să evolueze, omul este perfect dar îi lipsesc multe calităţi pe care restul fiinţelor le au, omul a evoluat prin cunoaştere, şi, bineînţeles că a pierdut din perfecţiunea sa.

Satan a existat de la început în Eden, dar rolul lui nu a fost pus în acţiune decât atunci când omul, partea lui slabă, Eva, a simţit nevoia cunoaşterii.

Şi Satan nu a acţionat direct, el s-a strecurat, ca să zicem aşa, s-a infiltrat prin îndoială, neîncredere. El nu s-a arătat oamenilor precum Cristos.

El: Uite, îţi fac şi eu un model. Să zicem că Dumnezeu, după ce a făcut un muşuroi de furnici în care exista numai iubire...

Eu: Ba există şi ură, cum apare un intrus, cum îl termină, au sistem imunitar de recunoaştere a „nonselfului”, a străinului, deci deţin şi forţa de distrugere , a morţii.

El: Da, aşa este, dar între furnici există atracţie, iubire. Dacă între ele apare ura, aceasta poate să ducă la distrugerea muşuroiului.

Eu: Aşa cum la om a apărut un canibalism social, pentru că oamenii au început să se distrugă între ei, şi au ajuns sub nivelul bestiei.

El: Ei bine, dacă furnicile încep să se mănânce între ele, să se urască în loc să se iubească, atunci ce-i rămâne de făcut Creatorului, lui Dumnezeu? Poate să le spună furnicilor să se iubească?

El: Bine, şi atunci, îl trimite pe un fiu de-al lui, ca prin exemplul iubirii până la sacrificiu, să le arate să nu se mai urască, pentru că toţi sunt copiii aceluiaşi tată, şi că între fraţi trebuie să existe iubire.

Eu: Da! Satan nu era nevoit să se arate oamenilor, ba din contră, trebuia să nu se ştie că există, pentru că oamenilor le este frică de Rău.

El: Şi poate că biruinţa lui constă tocmai în faptul că ne-a făcut să credem că nu există! Cum se manifestă el?

Eu: Păi, îi zice Evei... Uite în Biblie: „Oare nu cumva Dumnezeu îţi ascunde ceva? Hotărât lucru că nu vrea să vă arate”. Deci, îndoiala şi negaţia sunt armele lui Satan împotriva afirmaţiei, a creaţiei.

El: Şi în continuare: „Şi Dumnezeu, când i-a văzut pe cei doi că îşi puseseră frunze în faţă, i-a întrebat de ce se acoperă ei şi şi-a dat seama că începuseră să cunoască, să aibă discernământ şi nu numai reflexe. Şi probabil că Dumnezeu l-a luat la rost pe Satan:

Satan: Păi, eu sunt primul pe pământ, deci este normal să se aplice legea primului venit.

Dumnezeu: Nu, pământul l-am dat omului, El este după chipul şi asemănarea mea, lui i-am dat în stăpânire tot pământul.

El (în continuare): Desigur că Satan s-a supărat şi atunci i-a dovedit lui Dumnezeu că această fiinţă, omul, nu este atât de perfectă. A făcut să se dezvolte în om tot ce este mai rău, omul coborând uneori sub nivelul bestiei.

Ei bine, când Dumnezeu a văzut că omul a decăzut atât, probabil că l-a luat iarăşi în primire pe Satan:

Dumnezeu: Uite ce ai făcut din om ! Eşti tu suficient de copt la minte ca să-ţi foloseşti puterile cu care te-am înzestrat, ca să-mi distrugi mie creaţia, în loc să o ridici la o calitate superioară? Tu ai doar puterea de a distruge. Adevărata putere este creaţia.

Satan: Eu am făcut ştiinţele, informaţia, uneltele, mecanismele, toate sunt aplicaţiile a ceea ce am creat eu.

Dumnezeu: Ştiinţa a fost folosită mai mult pentru distrugere. Şi la urma urmei şi informaţia tot de la mine vine – Nu? Tu ai făcut numai jucării, căci astea toate sunt nişte jucării de copii în comparaţie cu o singură celulă, o bucăţică din ce este omul. Avioanele, portavioanele sau submarinele tale nu sunt decât nişte jucării în mâna unui copil... Şi ce este cel mai important din tot este că tu nu îi tragi pe oameni la lumină să vadă, ci la întuneric să nu vadă. Şi cred că de-acum intrăm într-o nouă perioadă a omenirii, mult superioară.

Satan: Omul este o muscă, un nimic faţă de mine, cum poţi să mă compari cu această gâză? Eu pot totul! îi răspunde Satan.

Dumnezeu: Aşa crezi tu, te judeci doar după calităţile tale, dar de iubit, poţi să iubeşti ? Omul poate, tu nu! Tu poţi numai să distrugi, energia ta este ura. Omul poate şi să urască, să distrugă şi să creeze prin iubire. Tu nu poţi!

Satan: Dar nici tu nu ai avut puterea distrugerii, a urii, până la mine! răspunde Satan.

Dumnezeu: Nu este adevărat, eu am deţinut şi forţa urii, dovadă că ţi-am dat ţie din ea, dar eu am construit pe loc gol, nu am avut nevoie să distrug nimic ca să construiesc Edenul. Dar mai târziu, când deja cerul, pământurile şi fiinţele existau,

Dumnezeu: Până la un punct; desigur că fără tine nu se mai poate construi nimic, dar tu trebuia să duci lucrurile spre lumină şi nu spre întuneric. Dacă te lăsam pe tine, după cum vezi, mi-ai fi distrus omul.

De-asta l-am trimis pe Cristos, care nu ştie să urască, şi a adus înapoi iubirea

pe pământ! Poate că asta a fost ultima dată când ţi-am dat pământul pe mână. Să sperăm că de-acum o să te aliniezi să pui umărul la construcţia pământului şi a omului, stăpânul acestei lumi!

Iată că acum te întreb şi eu pe tine, când ţi-au cerut să fii informator şi să te pui în slujba lui Satan, aveai tu dreptul să zici „NU” când au încercat să te racoleze uneltele lui Satan? Este o dovadă de trufie. Satan, aşa cum am spus amândoi, este un zeu tot atât de mare ca şi Cristos, fără el nu existam noi astăzi aşa cum suntem, fără el nu existau revoluţiile, salturile şi evoluţia, mişcarea ascendentă continuă.

Şi această trufie te-a dus la răzvrătire împotriva sistemului social din care făceai parte. O personalitate puternică chiar dacă este pozitivă şi vrea să corecteze în bine sistemul, creează dizarmonii, dezechilibre şi sistemul social încearcă să-l distrugă. Dacă este o personalitate negativă, va încerca să distrugă sistemul şi suprimarea se impune de la sine.

Iată că, teoretic cel puţin, ai greşit şi la urma urmei puteai să hotărăşti numai pentru tine, nu şi pentru ceilalţi!

Crezând în Dumnezeu, l-ai negat pe Satan, deşi acesta există şi trebuie să existe şi ai greşit, şi ai suferit consecinţele, adică sistemul a încercat să te înlăture, pentru că reprezinţi un pericol pentru el.

El: Ba ai să ieşi întărit! Ai să ieşi mai întărit după ce ai să te coci suficient ca să treci prin toată plasa asta care te acoperă, care ţi s-a întins. Ai să ridici toată lumea în cap dacă vei avea putere să-i înfrunţi. Dacă nu, ai să aştepţi să te mai naşti odată şi ai să fii pregătit pentru această luptă. Am crezut în dreptate şi adevăr.

Eu: Care Dreptate, care Adevăr? astea sunt nişte gogoriţe în mâna celor puternici. Nu vezi? Totul e o minciună! Puterea Răului triumfă peste tot.

El: Şi ce vrei să spui, că nu poţi să separi binele de rău? Asta este clar.

58. Sfârşitul unui medic

Dialogul dintre mine şi tatăl meu a avut ecou în sufletul lui. I-a strecurat îndoiala, siguranţa lui că a avut dreptate a fost zdruncinată şi de ce a urmat.

Eu am plecat în Bucureşti, iar fratele meu Cornel a fugit din ţară cu toate riscurile, a lăsat totul în urmă, a stat în lagărul de refugiaţi politici de la Viena, şi un an de zile, el şi nevasta lui au lucrat ca zilieri la diferite persoane. Până la urmă a plecat în Canada. I-au trebuit zece ani ca să-şi echivaleze diploma de medic.

– Am greşit că nu am acceptat să fiu informator, îşi spunea Gigi. În spitalul acesta, sau poate chiar în Severin, sunt două categorii de oameni: oprimaţii, asupriţii, şi paznicii, organele de represiune cu turnătorii lor, – unii de rea credinţă, alţii poate cinstiţi.

– Da. Am crezut în Cristos, dar acum m-am convins că am greşit. Cel care conduce lumea asta nu este Dumnezeu, ci Dracu. El hotărăşte! Cei care au fost de partea lui au trăit şi încă mai trăiesc bine. Uite la Ţeapă ăsta, o duce perfect!

Iar eu ce am făcut? Copiii au plecat, eu sunt bolnav, îmi ţin maţele legate cu cearceafu' şi vegetez aşteptându-mi moartea. Am crezut în Dumnezeu, dar Dumnezeu m-a dezamăgit!

– Cu ce? Luându-mi totul? Şi dacă rămân credincios Lui, mi le mai dă înapoi?

Şi iată cum Gigi, chiar dacă a fost încrâncenat în atitudinea lui liniară şi concepţia lui unilaterală către bine, dragoste, cinste, onoare, demnitate, discuţiile cu mine i-au zdruncinat părerile. A început să se îndoiască de adevărul lui. Ştia că are cancer, dar nu accepta boala, cum e şi firesc. L-am întrebat probabil prosteşte:

Îl ştiam că nu intra în panică şi privea detaşat moartea şi viaţa. Acum era neliniştit, revoltat chiar pe soarta lui care i-a adus multe nemulţumiri, necazuri, umilinţe. Nu era de acord cu divorţul meu şi plecarea în Bucureşti, cu plecarea lui Cornel din ţară. Se gândea că moare şi o lasă pe maică-mea singură. Nimic nu ieşise cum a vrut el! Devenise violent, agresiv chiar; mă repezea când încercam să stau de vorbă cu el. Nu voia să vorbească la telefon nici cu mine, nici cu fratele meu.

Într-o noapte n-am închis ochii gândindu-mă la el. Ce s-a întâmplat cu el? Când era copil mic vroia să se facă popă şi era copil de biserică. Ştia toate slujbele şi era cu credinţă în Dumnezeu. El m-a convins că există Dumnezeu când eram adolescent şi sub influenţa educaţiei ateist-comuniste bravam, negându-l pe Cristos şi pe Dumnezeu.

Şi deodată mi s-a revelat: Da, am înţeles – nu mai crede în Dumnezeu, nu că se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, nu mai crede! Chiar îl urăşte.

Da, s-a confirmat: nu mai crede în Dumnezeu! La scurt timp m-am dus la Severin. Am intrat la el în cameră; stătea întins în pat, cu burta înfăşată, pentru că făcuse o eventraţie mare după operaţia de rezecţie de colon, încercaseră să o închidă, dar i se deschisese operaţia, nu se mai reacolau pereţii abdominali. Se rupseseră suturile. Stătea cu intestinele adunate într-un bandaj mare peste abdomen. Avea metastază la ficat.

– Pe dracu fac, nu vezi? mi-a răspuns pe un ton aspru. Era încruntat, arţăgos.

– Dar de ce domnule, ce ţi-a făcut? Dacă te-ai împăcat cu Satan, nu trebuie să te cerţi cu Cristos. Tu nu mai crezi în Dumnezeu?

Brusc, a început să urle la mine. S-a sculat în fund cu mâna ridicată ameninţător:

M-am dat înapoi şi am deschis uşa cu spatele. M-am dus la bucătărie, am stat singur la masă şi mă gândeam. Eram foarte amărât. Mă lovise nu ştiu cum, în suflet, mă durea parcă sufletul. A venit mama mea.

– Uite, zic, şi am scos o bancnotă de 100 lei. Iei banii ăştia şi chemi popa în casă şi îl întorci pe tăticu la Dumnezeu.

– Banii ăştia rămân aici şi sunt pentru biserică. Chemi preotul şi-l întorci pe tăticu la Dumnezeu!

– Nenorocitule, Diavole, vrei să conştientizeze că moare! Atât îl urăşti de mult!

A doua zi dimineaţă, când am plecat la gară, am intrat în camera lui. Era mai liniştit. L-am luat uşor.

– Cum să mă simt? Uite, zice. Am metastaze la ficat şi-mi arată ficatul sub rebordul costal; uite, e tare ca lemnul.

– Măi tăticule, de ce eşti tu supărat? De ce te-ai răzvrătit împotriva lui Dumnezeu ? Tu nu mai crezi în Dumnezeu, că nu a făcut Dumnezeu ce-ai vrut tu, că nu te-a ascultat pe tine Dumnezeu? Eşti tu convins că tu ai dreptate, că tu ştii adevărul? Dacă Dumnezeu s-ar lua după toţi, ce-ar fi? N-ar mai fi ordine, ar fi haos. Dumnezeu a avut grije de tine, te-a luat de unde te-ai născut, ai trecut toate obstacolele, ai scăpat din război, te-ai căsătorit cu femeia pe care ai iubit-o şi iubirea te-a întărit să treci toate necazurile, ai evoluat, ai doi copii întregi şi amândoi pe picioarele lor, ai cinci nepoţi. Acum ai boala asta; toţi trebuie să murim şi să ne împăcăm cu soarta, bună sau rea. Pe lumea asta este nevoie şi de bine şi de rău. Toţi avem un destin pe care nu putem să-l ocolim.

– Da, mă, dar de ce este nevoie de suferinţă? De ce omul trebuie să sufere? Animalele nu suferă!

Dar după această discuţie a chemat preotul care a făcut slujbă şi s-a spovedit. Am revenit şi eu după două-trei săptămâni la Severin. Am stat de vorbă liniştit cu tatăl meu, se împăcase şi cu Dumnezeu şi cu soarta lui.

Suntem singuri în faţa morţii şi într-o clipă ne facem bilanţul, aşteptăm momentul şi trecem hotarul.

Cei din jur, dacă sunt, pot să simtă momentul pasajului, când ne face cu mâna de dincolo, l-am simţit pe tatăl meu când şi-a luat rămas bun.

59. Epilog

Tatăl meu nu a mai apucat însă să vadă sfârşitul comunismului, sfârşitul eclipsei care a trecut peste România şi nici nu a apucat să vadă zorii noii zile a omenirii.

Peste 8 luni, cădea Zidul Berlinului, devenind astfel iminentă şi căderea lui Nicolae Ceauşescu... [a căzut blocul comunist al Uniunii Sovietice şi începea Revoluţia Română, care l-a înlăturat pe Ceauşescu.]

În dosarele Securităţii, am găsit un ultim raport [din 03.04.1989] despre tatăl meu:

„cu propuneri de încetare a supravegherii informative asupra numitului Georgescu Gheorghe.

Numitul Georgescu Gheorghe, fiul lui Petre şi Constanţa, născut la data de 09.02.1912, în localitatea Fântânele, Jud. Mehedinţi [?!], medic pensionar, fost membru legionar, aflat în S.I. cu fişe de atenţie, cu ultimul domiciliu în Drobeta Turnu Severin, str. Republicii nr. 39, a decedat la data de 13.03.1989, cu act de deces nr.198 / 14.03.1989, eliberat de Consiliul Popular Drobeta Turnu Severin.

Faţă de cele raportate mai sus, propunem a se aproba încetarea supravegherii informative asupra numitului Georgescu Gh. şi clasarea materialelor la B.I.D. Mehedinţi, cu menţinerea în evidenţă.”

Motto:

Ca să cunosc adevărul trebuie să deschid ochii să văd realitatea, – nu să-i închid, imaginîndu-mi-o.